Informatorul Moldovei

În căutarea timpului pierdut (LXXXVI)

Written on:decembrie 29, 2019

În noiembrie 1989 Ceauşescu spunea că în România va fi economie de piaţă când „va face plopul pere”. Nişte studenţi din Iaşi au legat pere de crengile unui plop. Securitatea a pus să se taie plopul, dar după câteva săptămâni, pe 14 decembrie, la Iaşi pornea Revoluţia. Preludiul Revoluţiei a fost revolta studenţilor şi a nuncitorilor ieşeni din 17 februarie 1987. “Vrem lumină să învăţăm şi apă să ne spălăm”, strigau studenţii. În zona Podu Roş studenţii au făcut joncţiune cu muncitorii de la Uzina Nicolina care protestau contra administraţiei comuniste. Muncitorii erau sătui de frig, de programul prelungit şi de duminicile lucrate fără plată. Din orele de lucru jumătate se stătea că nu era curent. Statul român a fondat Uzina Nicolina în 1892 ca să producă oţel şi material rulant. Aici între anii 1906-1909 a făcut stagiul Nicolae Malaxa, inginerul bârlădean considerat fondatorul industriei româneşti moderne şi mare sprijin al culturii naţionale. În Podu Roş demonstranţii au fost întâmpinaţi de secretarul judeţean al partidului comunist. A fost huiduit, s-a aruncat cu bulgări de zăpadă. Aparent mişcarea s-a încheiat fără represalii. Totuşi s-a zis că un student a fost găsit spânzurat în pădurea de pe malul lacului Ciric şi că alţi studenţi au dispărut. Îmi amintesc condiţiile din studenţia mea între anii 1981-1986. Iarna în camerele de cămin aveam două grade Celsius temperatură. În amfiteatre era aşa de frig, că dacă ştergeai tabla cu buretele, îngheţa instantaneu. Masa la cantină era execrabilă, transportul în comun supraaglomerat. Iarna aveam curent electric o oră pe zi şi aceea “variabilă” de nu-ţi puteai face un program. Cumpăram lumânări de la catedrală şi la lumină de lumânare desenam proiectele şi învăţam. Culmea, comuniştii numeau anii 1980, “anii lumină”, dar în bezna căminului T17 din complexul Tudor Vladimirescu studenţii strigau la geam: “din anii lumină, daţi-ne şi nouă câteva ore de curent”. Înainte de Crăciun studenţii de la Conservator colindau pe la cămine. Cântatul colindelor pe aleile din complexul studenţesc nu era agreat, aşa că apărea miliţia. Colindătorii acoperiţi de întuneric se ascundeau în cămine, iar asupra miliţienilor rămaşi în mijlocul drumului se abătea o mare de huiduieli. Era multă teamă, de aceea revoltele erau rare. Am auzit că în anii 1980 au fost vreo două greve la fabricile bârlădene IRB şi FEPA, iscate de nemulţumirile salariale. Grevele au avut amploare mică, la nivelul unor formaţii de lucru. Am văzut cu ochii mei în grevă pe muncitorii care construiau barajul Cuibul Vulturilor de pe râul Tutova, era prin 1977, iar în 1974 la Fabrica de Spirt Ghidigeni muncitorii nemulţumiţi că primesc prea puţin faţă de munca depusă au refuzat să încaseze salariile. Înainte de Crăciunul anului 1988 am văzut un grup de bărbaţi care au intrat cu forţa în Primăria Bârlad să ceară butelii de aragaz. Pentru a schimba o butelie de aragaz se stătea pe atunci la cozi inteminabile. Era octombrie 1979. Eu şi colegii mei, liceeni în ultima clasă, făceam săptămâna de practică la atelierul şcolii. În ziua de miercuri, pe la ora nouă, directorul liceului ne cere să oprim activitatea la atelier şi să mergem la Perieni ca să culegem la vie. Dispoziţia era absurdă. Până la destinaţie erau vreo 15 kilometri şi trebuia să mergem pe jos. Ajungeam târziu şi obosiţi. Nu aveam pachete cu hrană, nici haine adecvate şi nici nu voiam să pierdem orele de matematică pe care le aveam după amiază cu regretatul profesor Vasile Dumitrache. Profesorul bârlădean Vasile Dumitrache a revoluţionat metodica predării matematicii şi a lansant la nivel naţional conceptul de clasă specială de matematică. Suntem obligaţi să plecăm, numai că în drum ne-am oprit la Primărie şi cerem audienţă la secretarul UTC pe municpiu. Secretarul ne-a dat dreptate oarecum, dar ne-a zis că totuşi să mergem la vie, deşi realiza că mergem doar ca să avem de unde să ne întoarcem. Într-adevăr, la Perieni am ajuns când ziua de muncă era spre sfârşite. Am fost puşi să încărcăm coşuri cu struguri într-un camion, dar am refuzat. Nu aveam haine de lucru, eram flămânzi şi obosiţi. A doua zi directorul liceului a dispus exmatricularea întregii clase, pentru că, vezi Doamne, făcuserăm grevă! Ne-a scapăt intervenţia dirigintei, doamna profesor Elena Monu, actual preşedinte al Academiei Bârlădene. La o oră de socialism profesorul defăima religia. Un coleg, Adrian Giuşcă, ridică mâna. “Spune Adrian!”. “Domnule profesor, comunistul mănâncă cozonac la Paşte?”. Desigur Adrian, nu-i şi el om?”. “Cum adică, comunistul îşi vinde conştiinţa pe o strachină cu linte?”. “Adrian nu fi obraznic!”, bâlbâie profesorul uimit de îndrăzneala elevului. Acum Adrian Giuşcă lucrează ca inginer silvic în Columbia Britanică, a deschis aici o editură ca afacere personală şi în timpul liber scrie romane poliţiste. Regimul avea mania mitingurilor. Eram duşi să ascultăm discursuri sforăitoare. La adunare participau doar activiştii din faţa tribunei. Oamenii din spatele lor vorbeau una şi alta ori înjurau partidul şi apoi plecau. La întreprinderea unde eram angajat, “materialele de agitaţie vizuală” pentru mitinguri, între care şi portretele lui Ceauşescu erau ţinute într-o încăpere alăturată biroului unde lucram eu şi printre alţii, propagandista fabricii. Într-o zi plouă torenţial şi prin tavanul încăperii cad câţiva stropi. Se scurg pe un tablou şi cu praful de pe poză fac o dâră pe chipul “Tovarăşului”. După ploaie vine activistul de la municipala de partid şi vede tabloul. “Tovarăşa, zi cine a murdrărit tabloul tovarăşului Ceauşescu?”. “A curs apă din tavan”, răspunde colega. “Tovarăşa minţi, cineva a turnat înadins apă cu cana. Voi anunţa securitatea”. Femeia începu să plângă. A salvat-o şeful de secţie, un om diplomat, care l-a convins pe netot că ploaia a fost de vină. “Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în expectativă”. Este o cugetare a romancierului Pablo de Coelho, care deşi se potriveşte de minune, nu era scrisă pe vremea când unui coleg i s-a propus să intre în partidul comunist. Omul nu voia, aşa că spune secretarului de partid: “tovarăşe eu nu prea aud. Mă tem că nu am să înţeleg sarcinile care mi se vor trasa”. Era prevederea secretă că pot fi înscrise doar persoanele apte fizic. “Tovarăşe du-te şi tratează-te, apoi te înscrii”. Colegul a scăpat de înscriere. A venit Revoluţia. Alt coleg este criticat că deşi îi comunist, merge la biserică. S-a enervat şi a demisionat din partid. Mare curaj! S-a dus la secretarul pe municipiu şi i-a pus pe birou Biblia şi statutul partidului comunist. “Ce spune în statut, în Biblie scrie demult”. Eu prefer să rămân creştin!”. La şedinţele de partid mulţi criticau lipsurile de tot felul şi de fiecare dată codoşii îi persiflau: “Ce băi, nu-ţi ajunge raţia de pâine, nu vezi ce burtă ai?”.Unii zic că în comunism “nimeni nu a murit de foame”. Nu mureau de foame orăşenii pentru că aveau părinţii la ţară. Mica gospodărie ţărănească susţinea necesarul de alimente, dar avea zilele numărate. Sate întregi cădeau pradă demolării. Au murit oameni de inimă când le-a fost dărâmată gospodăria. Cei ce criticau regimul prea vehenent o încurcau. La o fabrică bârlădeană secretarul de partid a atras atenţia unui muncitor să tacă. Omul nu a ascultat, a continuat să critice până când într-o zi a dispărut fără urmă. Altul critica la fel şi mai mult de atât, merge cu câţiva colegi la secretarul de partid în birou ca să susţină spusele. Nu au fost ascultaţi. Omul a plecat acasă, a scris un memoriu şi l-a trimis la comitetul central al partidului comunist, apoi s-a dus în faţa Primăriei şi şi-a dat foc. Era în 1988. A fost stins şi dus la spital. Ce s-a întâmplat apoi cu el, nu ştiu. Pentru activişti era “nebunul care şi-a dat foc”. Era un nebun în Bârlad. I se zicea Mondo Prezident pentru că se autointitula preşedintele Lumii. De pe treptele Poştei critica regimul şi tot ce spunea era adevărat. Într-o zi Mondo Prezident a dispărut şi dispărut a rămas! În toamna lui 1989 regimul înnebunise. Cărţile unor dizidenţi precum Ana Blandiana ori Romulus Rusan, au fost scoase din librării şi biblioteci. La zece seara lumea era evacuată din Grădina Publică ca nu cumva să se facă adunări subversive. La restaurantul Central din Bârlad se luaseră perdele de la geamuri ca să fie ochite eventualele “bisericuţe”. Am văzut cum un miliţian a ridicat o hârtie dusă de vânt. Miliţianul a aruncat iarăşi hârtia după ce s-a convins că nu-i un manifest, ci un extemporal. Mă plimbam cu prietena pe o alee între blocuri. La un moment dat întorc capul şi văd că un miliţian mergea tiptil în spatele nostru şi asculta ce vorbim. Ce puteau vorbi doi tineri? Marian Rotaru

In category: Bacau, Botosani, Diverse, Galati, Iasi, National si international, Neamt, Suceava, Vaslui, Vrancea