În căutarea timpului pierdut (CCVIIL)

Arheologul sudafrican Lyn Wadley a făcut o descoperire şocantă în Munţii Lebombo din Mozambic. Din fotografii aeriene a observat că la zeci de metri adâncime se ascund ruinele unui oraş. Oraşul are 200.000 de ani vechime şi este aşezat pe o mină de aur, susţine Wadley în revista “Science Magazin” din Capetown. Pământenii de acum 200.000 de ani nu aveau oraşe şi nu preţuiau aurul. Reptilienii erau cei interesaţi de aur, iar oraşul a fost a lor, scrie pe internet. Aşa o fi! Azi reptilienii controlează Marea Finanţă. Interesul pentru aur nutrit de reptilieni răzbate în folclorul din provincia portugheză Estremadura, cum scriam mai înainte. Se spune că în pădurile Estremadurei umblă fetele şarpe. Ele răsplătesc pe flăcăii care le iubesc, arătându-le comori ascunse! De la pasiunea pentru aur a reptilienilor vine şi zicala tutovenilor, iarăşi amintită, că “şerpii fac pietre scumpe”. Însă pentru ţăranul tutovean adevărata piatră scumpă a fost pâinea. Povestea tata de brutăria, covrigăria şi plăcintăria pe care bunicul Gheorghe Rotaru le-a avut la Ghidigeni până să vină comuniştii. Bunicul folosea făină integrală. Cocea covrigii într-un cazan cu apă clocotită, iar pâinea în cuptor de lut unde ardeau numai lemne. Aluatul se frământa manual. Pâinile aveau două kilograme şi ca să fie egale, aluatul era măsurat în vase din lemn numite capoade, care dădeau şi forma pâinii. Bunicul făcea focul până se încingea vatra, apoi scotea jarul afară. Câte o sută de pâini intrau în vatra încinsă, înşirate pe scânduri acoperite cu pânză albă de cânepă, ţesută de bunica. Pâinea aceea era săţioasă, avea aromă şi bunătate cerească. Nu semăna cu pâinea de azi făcută din aluat congelat importat din Ungaria şi coaptă la microunde! Spuneam mai înainte de sorgintea  extraterestră a reptilienilor. Sorginte cosmică au şi alte seminţii ajunse pe Pământ pe diferite căi şi care au lăsat varii urme. Astfel în august 1887, în satul Banjos din Catalania, au ieşit dintr-un beci aflat la marginea unui lan de porumb, doi copii, un băiat şi o fată. Aveau pielea verde, trăsăturile feţei aduceau cu ale rasei mongoloide, vorbeau o limbă necunoscută, erau îmbrăcaţi în haine cu croială nemaivăzută şi confecţionate dintr-un material nemaiîntâlnit. Cazul este relatat de Dan Apostol în volumul “Tainele naturii”. Puştii au fost înfiaţi de judecătorul local Ricardo de Canho. Din păcate copiii nu s-au adaptat la hrana pământenilor. Băiatul moare după două săptămâni. Fata va supravieţui cinci ani, timp în care învaţă limba catalană. A povestit că ea şi fratele ei au venit dintr-o lume unde pe cer se văd doi sori, deci planeta lor aparţinea unui sistem solar guvernat de o stea dublă, precum stelele Sirius A şi B bunăoară. În zona lacului Delavan, statul american Wisconsin, s-au găsit în 1912 schelete de uriaşi înalţi de 5 metri, cu câte şase degete la mâini şi la picioare, cu craniile alungite şi cu două rânduri de dinţi. Aceste caracteristici trădează o filiaţie extraterestră. Cele şase degete amintesc de statuieta găsită în mină, într-un bloc de cărbune, de tatăl scriitorului Doru Davidovici. Obiectul era nepământean, formidabil de vechi şi reprezenta o femeie care avea câte şase degete la mâini şi la picioare. În regiunea grecească Argolida s-au găsit schelete de ciclopi, oameni cu un singur ochi, aşezat pe frunte şi care erau de trei ori mai înalţi decât oamenii obişnuiţi. Descoperirea confirmă ceea ce scria Pausanias în lucrarea din sec. I, “Descrierea Greciei”, cum că ciclopii sunt cei care au ridicat cetatea Micene din Argolida. Zidurile cetăţii sunt alcătuite din blocuri de piatră enorme, pe care, spune Pausanias, doar uriaşii le puteau ridica. Oasele unor uriaşi asemănători celor din Wisconsin s-au găsit începând cu anul 1851 în statele  Minnesota, Iowa, Illinois, Ohio, Kentucky şi New York. Un articol publicat în 1891 de ziarul “New York Times” nota existenţa a 200 de piramide antice în zona lacului Mille din Wisconsin. Construcţiile erau puse pe seama uriaşilor ale căror oase s-au găsit în zonă şi ale căror cranii depăşeau de multe ori dimensiunea unui craniu omenesc. Ciudatele descoperiri sunt subiectul cărţii “Excursie în legendarul Wisconsin” scrisă de Jack Nathan Couch. Alonso de Ojeda descoperă în anul 1499 o insulă locuită de indieni cu statura uriaşă. Îi va spune insula Giganţilor. Este notată pe hartă lângă ţărmul peninsulei Paraguana, inclusă azi în statul venezuelean Falcon. Azi insula Giganţilor nu mai este de găsit. Aproape de ea era şi o altă insulă, numită Otra. Și Otra este considerată azi pământ fantomă! Uriaşii americani au fost văzuţi şi în sudul continentului de către expediţionarii lui Magellan. Ţara giganţilor din sud a fost numită Patagonia, de la patagonu, care în greaca veche înseamnă „picior mare”. De altfel multă vreme Patagonia a apărut pe hartă ca Regio Gigantum. Uriaşii patagonezi, descrişi de Antonio de Pigafetta în jurnalul călătoriei lui Magellan, au fost văzuţi şi de navigatorii Sir Francisc Drake, William Adams, Anthony Knivet de Charlton şi John de Byron. Sir Francisc Drake a scris jurnalul “Călătorie în jurul lumii”, de la Knivet au rămas cărţile ”Admirabilele aventuri ale maestrului Anthony Knivet în Mările Sudului” şi „Aventuri ciudate în Angola şi în regiunile vecine”. John Byron, bunicul poetului George Byron a scris cartea „Aventurile onorabilului John de Byron”. La Sankt Petersburg în 1834 a fost dezvelită Columna Alexandrină. Monumentul este un monolit din granit, înalt de 47,5 metri şi cu diametrul de 3,5 metri, ridicat în poziţie verticală. Pe vârf este statuia unui înger. Monumentul a fost atât de bine calculat şi executat încât stă vertical prin propria greutate, fără a avea fundaţie! La execuţia monolitului au muncit timp de patru ani 3.000 de oameni. Nici munca oamenilor şi nici aportul uriaşilor puternici dar nătângi  nu pot explica construcţia oraşului antic incaş Sacsayhuaman din Anzii Peruvieni. Oraşul este ridicat pe un vârf abrupt de munte la 3701 metri altitudine. Zidurile sunt din blocuri de andezit grele de 200 de tone. Monoliţii sunt puşi unul peste altul aşa încât înălţimea zidurilor atinge 6 metri. Nu s-a folosit mortar pentru a prinde blocurile, dar acestea sunt atât de bine prelucrate şi îmbinate,  încât între ele nu poate intra o foaie de hârtie, ori andezitul este o piatră dură, greu de prelucrat cu uneltele pe care le aveau incaşii. Monoliţii de piatră au fost aduşi din cariere aflate la kilometri distanţă,  fără a exista drumuri adecvate. Ctitorirea cetăţii Sacsayhuaman este inexplicabilă cu tehnica incaşilor care nu inventaseră roata şi nu aveau animale de tracţiune. În lucrarea “Uitat la Vilcabamba” exploratorul american Vincent Lee încearcă să explice cum au reuşit incaşii să realizeze cetăţile megalitice. Ar fi amenajat pe pantele munţilor, scrie Lee, rampe pe care să tragă cu frânghii blocurile de piatră de sute de tone. În realitate construcţia  rampelor ar fi fost în sine o realizare fantastică. În plus, dacă rampele ar fi existat, urmele lor trebuiau să se vadă şi azi! Frânghiile nu ar fi rezistat la tractarea unor aşa greutăţi. S-ar fi rupt. Mai spune Lee că pietrele de la Sacsayhuaman au fost şlefuite atât de perfect cu ajutorul unor şabloane. Cum arătau acele şabloane uriaşe şi cum puteau fi mânuite, este greu de închipuit. Mai corectă pare afirmaţia lui Eric von Daniken din cartea “Amintiri despre viitor”, anume că cetăţile megalitice din Anzi au fost ridicate cu tehnica unei civiliaţii extraterestre! La Sacsayhuaman este o casă de piatră, fără uşi şi fără ferestre. Are doar o gaură pe acoperiş. Era casa omului pasăre, zic incaşii. Deci a unui om zburător. Ciudată afirmaţie! Uriaşii hiperboreeni, primii locuitori civilizaţi de pe pământul nostru, nu au fost deloc totuna cu uriaşii slabi la minte pe care, spune Biblia, i-au zămislit oamenii din Cer cu fetele pământenilor şi pe care Dumnezeu i-a nimicit în Potop. În fine, pare-se că nu s-au înecat chiar toţi! Astfel în folclorul norvegian apar trolii, uriaşii proşti şi răi care şi azi cică ar trăi prin pădurile din munţi! Uriaşii sălbatici sunt prezenţi şi în folclorul românesc, dar nu mereu sunt descrişi ca fiind răi. Astfel în Ţara Codrului din nordul Ardealului se păstreză neatinse obiceiurile dacilor. Locuitorii Ţării Codrului nu se consideră ardeleni, ci codreni. În ţinutul lor nu au locuit niciodată slavi şi de aceea graiul codrenilor este mai apropiat de italiană, decât orice alt grai românesc. Partea dinspre  Munţii Meseş a Ţării Codrului este numită Ţara Uriaşilor. De la orieşi, cum le zic localnicii, ar fi rămas megaliţii din locul numit Grădina Zmeilor. Zmeii erau reptilienii din care probabil că se trăgeau uriaşii din Ţara Codrului. Uriaşii ar fi existat în Munţii Meseş până în sec. XV. Erau paşnici şi blânzi, dar trăiau separat de oameni. În satul Ceaca din Ţara Uriaşilor sunt două dealuri apropiate, pline de stânci. Localnicii zic că acolo s-au luptat între ei doi oroieşi. Aruncau unul în altul cu pietre enorme, de aici stâncăria de pe dealuri. Marian Rotaru