În căutarea timpului pierdut (CCLXX)

Spuneam în articolul anterior de localnicii comitatului Jones din statul american Missisippi ce au declarat secesiunea deoarece nu voiau să lupte de partea statelor sudiste, adică a Confederaţiei Americane, iar Missisippi era stat sudist, contra Statelor Unite nordiste. Cel mai mult i-a supărat pe ţăranii din Jones legea Confederaţiei care zicea că plantatorii care au cel puţin 20 de sclavi nu sunt trimişi pe front. Ei, care nu aveau sclavi, urmau să fie carne de tun. Prin urmare comitatul Jones se declară independent la 1 noiembrie 1860. La republica Jones se va alipi în scurtă vreme comitatul vecin Covington. Între republica Jones şi Confederaţie au loc ciocniri armate până la sfârşitul războiului de secesiune, 11 mai 1865 şi de asemenea republica a acordat azil dezertorilor din tabăra confederată. Eroul acelei vremi a fost locotenentul fugar Newt Knight care în fruntea unei companii alcătuite din dezertori a făcut zile negre oficialilor confederaţi. Jurnalul comandantului va fi publicat de fiul său, Thomas J. Knight. Pentru fiu, tatăl a fost un fel de Robin Hood modern, dar nu toţi au avut aceeaşi părere. O rudă, Ethel Knight, prezintă pe locotenent în cartea “Ecou din Cornul Africii”, ca trădător şi bandit. Comitatul Jones se va realipi statului Mississippi în 1878, dar a rămas denumit până azi Republica Jones. Rebeliunea comitatului Jones este zugrăvită în romanul “Tap Roots” scris de James Street. Rudy Leverett a dedicat comitatului cartea “Legenda Statului Liber Jones”, Victoria Bynu, volumul “Statul Liber Jones”, Rudy Leverett lucrarea “Legenda Statului Jones”, iar Sally Jenkins cartea “Statul Jones”. Războiul de secesiune a pricinuit proclamarea independenţei comitatului texan Van Zandt, ai cărui cetăţeni erau nemulţumiţi că Texasul a aderat la Confederaţia Sudistă. După război, în 1865, comitatul a renunţat la neatârnare, dar îşi va proclama iarăşi independenţa în 1867, nemulţumit că nu a primit nimic din fondurile pentru reconstrucţia de după război alocate de guvernul american. O unitate de cavalerie americană este trimisă să suprime rebeliunea din Van Zadt, dar în confruntarea cu localnicii cavaleria suferă o înfrângere ruşinoasă. De bucurie localnicii s-au îmbătat. Cavaleria se întoarce şi arestează toată oştirea comitatului, însă atunci când s-au trezit din beţie, luptătorii din Van Zadt evadează ajutaţi de doi militari federali. Nu i-a mai urmărit nimeni.  După acest episod oamenii din Van Zadt au fost lăsaţi în pace, dar nu vor renunţa niciodată la independenţa lor, deşi a rămas pur declarativă. Un grup de intelectuali texani din Dallas sunt autorii volumului “Istoria comitatului Van Zadt”, publicat în 1984. În nordul statului americam Alabama, într-o zonă colinară cu sol sărac impropriu agriculturii, se întinde pe malul lacului Smith comitatul Winston. În timpul războiului de secesiune s-a rupt de Alabama şi s-a declarat republică independentă. Motivele au fost aceleaşi ca în comitatului Jones, numai că atitudinea a fost diferită. Dacă republica Jones a fost clar aliată Statelor Unite, statul Winston a purtat lupte cu ambele tabere, atât cu nordiştii, cât şi cu sudiştii. A trecut de atunci mult timp, secesiunea din 1861 nu a fost recunoscută de nimeni, dar locuitorii comitatului zic în continuare cu mândrie că sunt cetăţenii Statului Liber Winston şi comemorează evenimentele din vremea secesiunii. Toate acestea atrag turiştii. Exact în aceeaşi situaţie se află comitatul Madison din statul Arkansas. David McRae şi Donald Dodd au scris fiecare câte o lucrare intitulată “Statul Liber Winston”, iar un grup de intelectuali din partea locului au editat monografia “Moştenirea Statului Liber Winston”. Comitatul Scott din Tennesse s-a declarat Statul Liber Scott în anul 1861. A emis cărţi de intabulare funciară, anulate abia în 1986. Este anul în care statul Scott, cere reunificarea cu Tennesse. Culmea este că realipirea a fost acceptată prin lege, deşi secesiunea comitatului Scott nu fusese niciodată recunoscută. Recunoaşterea indirectă a venit abia la desfiinţarea micului stat! Să nu uităm că Tennesse a abolit legea care consfinţea sclavia negrilor abia în 1976! J.H. Gason dedică republicii Scott volumul “Pierdut în munţi. Cronica comitatului Scott”. Tot în 1861 se separă de statul sudist Virginia, Insulele Chincoteague şi Assateague care trec de partea Uniunii Nordiste. Pun totuşi condiţia ca armata federală a SUA să le cumpere fructele de mare, principalul lor articol de export. Cele două insule au fost reintegrate statului Virginia, dar continuă să aibă relaţii directe şi speciale cu guvernul federal. Comitatul Lunenburg din statul Virginia poartă numele unui ducat german a cărui suverani sunt regii britanici. Bineînţeles azi doar formal. Lunenburgul german este acum un simplu district al landului Holstein, dar încă poartă titulatura oficială de ducat. În ducatul Lunenburg din Holstein sunt cele mai mari zăcăminte de kisselgur, aglomerare de mici scoici antediluviene folosite la depigmentarea uleiurilor vegetale alimentare. Ca paranteză fac trimitere la alt teritoriu german cu statut similar Lunenburgului. Este vorba de ducatul Nassau. În 1870 odată cu reînfiinţarea Imperiului German, Nassau este unit cu Hessa în provincia Hessa-Nassau, parte a regatului Prusiei. Pierde individualitatea în 1947 când după reorganizarea dictată de americani rămâne doar ca subiect de drept numai landul Hessa. Cu toate acestea ducatul Nassau există scriptic şi chiar arborează propriul drapel, deoarece regii Ţărilor de Jos se declară suverani ereditari de Nassau. Comitatul Lunenburg din statul Virginia, ca să revin la subiect, s-a declarat în 1861 stat liber de teamă că Virginia va trece de partea coaliţiei sudiste. Declaraţia a fost formală, dar sintagma Statul Liber Lunenburg este uzitată şi sunt persoane care chiar vor să o transpună în realitate. Linia Town este un cătun din statul New York. În 1861 locuitorii au votat alipirea la statul sudist Georgia, deşi nu au graniţă comună. În timpul războiului de secesiune voluntari din Line Town, chiar au luptat în armata Confederaţiei Sudiste. Satul revine în 1946 la statul New York, în urma unui scrutin. Pentru realipirea la New York au votat 90 de persoane, iar pentru rămânerea în Georgia, 23. În 1860 comitatul Dade se separă atât de statul Georgia din care făcuse parte până atunci, cel puţin teoretic, cât şi de Statele Unite. Dade este izolat de restul Georgiei printr-o barieră muntoasă şi oamenii, fermieri săraci, s-au considerat tot timpul independenţi. Maiorul Francis Dade care fondase comitatul cu un sfert de veac mai înainte, pe un teritoriu cucerit de la indienii Cherokee, nu a avut intenţia să se supună guvernului georgian dar cum necum, în 1837 comitatul este alipit Georgiei. Parlamentarii comitatului din congresul statului Georgia au demisionat în 1860, iar în anii care au urmat populaţia a refuzat să mai aleagă alţii. La 4 iulie 1945 locuitorii autoproclamatei republici Dade trimit o scrisoare guvernului federal american prin care anunţă că ţara lor aderă la Statele Unite, ca stat de sine stătător. Preşedintele american nu a luat în seamă declaraţia pentru simplul motiv că Washingtonul nu recunoscuse nicio clipă existența republicii Dade. Oricum cetăţenii nu au hotărât în 1945 unirea cu Georgia, deşi aceasta consideră că teritoriul comitatului Dade îi aparţine. Este interesant că pe o hartă din 2009 tipărită la Washington, comitatul nu figurează în Georgia, ci apare ca entitate distinctă. S-a zis că este o greşeală a redactorilor, dar la fel de bine poate fi simpatia acestora pentru comitatul rebel. Dade este de facto un stat separat, chiar dacă nu este primit în Congresul SUA. De curând republica Dade a înfiinţat propria universitate ajutată de câţiva profesori californieni. La Trenton, capitala comitatului, a locuit ultimii mulţi ani de viaţă şi este înhumat scriitorul umorist George Washington Harris (1814-1869). Criticii literari consideră că opera lui Harris a influenţat covârşitor pe scriitorii Mark Twain, William Faulkner şi Flannery O’Connor. Într-o carte din sec. XXI, “Descoperind America, Pe cărările Munţilor Appalași”, autorul Bill Bryson îi descrie pe locuitorii Appalașilor Georgieni ca un popor de oameni aspri, vorbitorii ai unui dialect aparte, conservatori în tradiţiile lor, reticenţi faţă de străini şi la o adică, violenţi. Aceşti munteni săraci sunt departe de a se considera cetăţeni georgieni sau americani. Dealtfel întreaga zonă a munţilor Apalași împărţită între 14 state americane, are ceva aparte. Appalaşia nu este o simplă regiune definită pe plan intelectual, fără să fi fost în istorie entitate aparte, cum ar fi la noi Carpatia, noţiune inexistentă în limbajul curent şi întâlnită doar în unele cărţi. Dimpotrivă, locuitorii Appalaşiei chiar au conştiinţa propriului regionalism, au şi drapelul lor. Dintre autorii care au definit Appalaşia ca regiune aparte în cărţile lor, se numără William Frost cu “America Appalaşiană”, John Campbell în volumul “Muntenii şi patria lor” sau John Williams autorul lucrării “Appalaşia. O istorie”. Marian Rotaru