În căutarea timpului pierdut (CCLXIII)

Începusem în articolul anterior să spun de isprava scriitorului american James Harden-Hickey, dar cu aceeaşi ocazie am început o scurtă paranteză istorică pe care o continui mai jos. Era vorba de momentul în care împăratul Franţei, Napoleon al III-lea Bonaparte a abdicat la 4 septembrie 1870, în plin război franco-prusac. După o îndelungă oscilare între forma monarhică de guvernământ (regat sau imperiu) şi cea republicană, politicienii francezi au proclamat la 16 iulie 1875 a treia republică franceză. Cea din urmă tentativă pariziană de restaurare a monarhiei s-a consumat la 16 mai 1877. Spun tentativă pariziană pentru că la 9 ianuarie 1873, după ce Napoleon al-III-lea decedase, este încoronat în exil la Londra, împăratul Napoleon al-IV-lea Bonaparte. Tânărul împărat, locotenent în armata britanică, participă la primul război anglo-zulus din Africa de Sud. Este ucis în Zululand la 1 iunie 1879 de săgeata unui războinic african. Zulusul nu a bănuit niciodată că săgeata lui a schimbat istoria. La Londra locuieşte o mare comunitate de francezi bonapartişti. Aceştia au încoronat succesiv pe urmaşii lui Napoleon al-III-lea Bonaparte ca împăraţi francezi. Actualul Napoleon al VII-lea Bonaparte s-a născut în 1986. Colonelul Gheorghe Eminescu, nepot de frate a lui Mihai Eminescu, a scris o biografie a lui Napoleon I Bonaparte, publicată în 1986. Cartea începe cu o scrisoare de apreciere transmisă de Napoleon al VI-lea Bonaparte, care începe maiestuos cu vorbele “Dragul meu colonel”. În 1894 are loc în Franţa afacerea Dreyfus. Este vorba de ofiţerul francez Alfred Dreyfus acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea Germaniei şi condamnat pe viaţă la exil pe insula Diavolului, posesiune franceză din Antile. Condamnarea nedreaptă a atras oprobiul opiniei publice, animată de scriitorul Emile Zola, la adresa guvernului republican. Profitând de oprobiul la adresa republicii, Napoleon al V-lea Bonaparte a încercat să intre în Franţa cu trupe de mercenari din Anglia, care să restabileacă imperiul. Concomitent şi ducele de Orleans, moştenitorul regalist la tronul Frantei, a venit cu trupe de mercenari din Germania care să restabilească regatul francez, desfiinţat de Napoleon al-III-lea în 1848. Intervenţia simultană a celor doi rivali la tronul Franţei a anulat amândorora şansa de izbândă. În fine, Napoleon al VI-lea  a activat în Rezistenţa Franceză din al II-lea război mondial şi s-a comportat ca un şef de stat în 1951, când a trimis o coroană memorială cu însemnele imperiale franceze la funerariile lui Wilhelm al IV-lea, ultimul desemnat ca împărat german. Articolele promonarhiste ale lui Harden-Hickey, ca să revenim la scriitorul american,  au fost apreciate ceea ce i-au adus în 1880 titlul de baron al Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Titlul era onorific de vreme ce Sfântul Imperiu dispăruse de pe hartă din anul 1806. Mult mai palpabilă a fost altă cucerire: contesa de Saint Pery, frumoasa aristocrată franţuzoaică care i-a devenit soţie. Apoteoza lui Harden-Hickey are loc în 1893 când se declară, sub numele regalian de James I, principe al insulei Trinidad, un munte pustiu şi împădurit avântat din apele Atlanticului ecuatorial. La data aceea insula Trinidad în suprafaţă de 1.010 hectare nu aparţinea nimănui, era ceea ce juriştii numesc un res nulis. Scriitorul voia să o colonizeze. Gestul scriitorului atrage atenţia asupra insulei până atunci ignorată. Aşa se face că doi ani mai târziu Anglia ocupă insula Trinidad. Voia să amplaseze aici un releu pentru cablurile submarine de telefonie. Brusc Brazilia declară că Trinidadul şi arhipelagul vecin Martin Vaz îi aparţin de drept. Pentru a evita un conflict în 1896 Anglia cedează Braziliei insula Trinidad si insulele Martin Vaz. James Hickey s-a văzut scos din joc. A cerut sprijinul americanilor. Înfiinţase la New York o reprezentanță a principatului Trinidad condusă de un prieten pe care îl împăunase cu titlul de conte de Boisserie. Iniţial americanii au acceptat reprezentanța, dar au ignorat total cererea de ajutor a lui Hickey. Disperat, scriitorul a ajuns până acolo încât a angajat mercenari irlandezi în fruntea cărora să ocupe Anglia. Desigur era o idee nebunească, fără sorţi de izbândă. Bravii irlandezi, viteji la cârciumă în faţa paharului de cidru oferit de Hickey, nu s-au arătat dispuşi să înfrunte armata britanică. Dezamăgit, în 1898 James Harden-Hickey se sinucide. Richard Davis, aventurier, romancier, biograf şi autor de cărţi de călătorie, dezvăluie un episod ciudat în volumul “James Harden-Hickey” din seria “Soldaţii norocului”, publicat în 1906. Principele Trinidadului a iniţiat în 1895 o mişcare de secesiune a insulei hawaiiene Kuai. La vremea aceea insulele Hawaii erau republică sub protectorat american. Insula Kuai ruptă de restul arhipelagului urma se devină regat independent, iar Harden-Hickey să se încoroneze rege şi să se căsătorească cu tânăra prinţesă Victoria Kaiulani. Frumoasa Victoria era fiica reginei Lydia Lilioukalani, ultima suverană a Hawaiiului detronată de americani în 1894. Tentativa a eşuat din faşă. Hickey a fost convins să între în acest joc care putea fi periculos de fostul ofiţer american Ralston J. Markwove, devenit un fel de corsar ce se declara în slujba reginei Lilioukalani şi căruia îi plăcea să se autonumească Principe de Honolulu. Desigur că secesiunea plănuită în Hawaii nu a fost văzută cu ochi buni de Washington şi poate de aceea americanii nu l-au ajutat să păstreze insula Trinidad. O altă posibilă monarhie americană a fost principatul Wayana pe care a dorit să-l proclame aventurierul francez Andre Cognat în anii 1970. Indienii Wayana locuiesc în câteva sate pierdute în jungla din Inini, teritoriu dependent de Guyana Franceză. Cognat a arborat un drapel al poporului Wayana şi a declarat oficial unui colonel francez intenţia de a constitui principatul. Andre Cognat nu a mers mai de departe, dar a lăsat cartea „Antecume” unde povesteşte aventura în Guyana Franceză. Ziaristul Lucien Bodard notează în lucrarea „Masacrarea indienilor” intenţia unor speculanţi brazilieni din anii 1960 de a înfiinţa în regiunea Xingu din Amazonia Braziliană un regat indigen. Iniţiatorii nu erau câtuşi de puţin interesaţi de neatârnarea popoarelor indigene, ci de un stat marionetă pe care să-l controleze după bunul plac. Îi interesa să spolieze bogăţiile ţinutului: cauciuc, blănuri, plante medicinale, răşini aromate, lemn preţios etc., iar indienii să fie sclavii care le adună. Planul lor a fost împiedicat de autorităţile braziliene. Nu părăsim Amazonia fără a aminti pe colonelul englez Percival Fawcett care a căutat în junglă urmele atlanţilor. În Amazonia Braziliană  aventurierii caută încă regatul El Dorado cu fabuloasele comori de aur şi pietre preţioase,  opulentul oraş Manoa, Țara Scorţişoarei bogată în mirodenii şi ţinutul unde locuiesc amazoanele, un trib de femei războinice de rasă albă. În Amazonia Peruviană se caută enigmaticul regat Paititi, iar în Anzii Peruvieni strălucitoarea cetate Vechea Vilcabamba. Lângă oraşul Manoa era Lacul Sfânt, unde an de an regele cetăţii se scălda pudrat în aur. Cu prilejul ritualului preoţii aruncau în apă odoare din aur şi nestemate. În provincia argentiniană Misiones au fost căutaţi zadarnic Munţii de Argint, unde pepitele din preţiosul metal puteau fi adunate de jos. De la Munţii de Argint vine numele Argentinei şi al fluviului La Plata-argint în latina populară. La fel de bogaţi în argint fuseseră în vremurile vechi munţii Pirinei. Fenicienii cumpărau argint de la băştinaşi în cantitate aşa mare, încât lăsau locului ancorele de la corăbii făcute din plumb şi le înlocuiau pentru întoarcerea în Fenicia (coasta Libanului de azi) cu ancore de argint. La un moment dat fenicienii lacomi au cerut băştinaşilor să dea foc pădurilor din munţi ca argintul din filoanele aflate la vedere să se topească, astfel să se separe de steril şi să fie lesne de adunat. În pădurile de conifere focul s-a întins, a ieşit o vălvătaie gigantică ce a ajuns de la Mediterana la Atlantic. Munţii au fost numiţi Pyros-foc în greacă şi de aici toponimul Pirinei, scrie Magda Petrovanu în cartea “Istoria Chimiei”. Această întâmplare a alimentat legenda Munţilor de Argint din America de Sud. Legendele indienilor amazonieni vorbesc de cetăţi de piatră acoperite de junglă. Sunt atât de vechi că până şi poveştile le-au uitat numele. În ţara Mapuche ar fi ascunsă o cetate veche încă locuită şi condusă de un rege. Cetatea are neînchipuit de mult aur şi argint, dar aventurierii europeni nu o pot găsi. Șamanii indieni au făcut-o invizibilă pentru ochii străinilor. Mapuche este o mică ţară din Anzi situată între Patagonia şi Araucania. Este stăpânită formal de Chile, deşi în fapt a rămas independentă. Locuitorii, toţi indieni, sunt păstori, dar şi buni ţesători. Ţara Mapuche a fost vizitată de geograful englez Nick Middleton, care-i dedica câteva pagini în volumul  “Mergând la extreme. Nori şi lacrimi congelate”.  Marian Rotaru