Spre deosebire de marca industrială, marca de regiune nu poate fi transmisă. Este legată organic de condiţiile unice naturale şi antropice ale regiunii de baştină. Transferul mărcii de regiune asupra produselor similare obţinute în alte părţi este un fals. Mihail Sadoveanu scrie în volumul “Oameni şi locuri” despre satul Rădăşeşti şi despre merele produse acolo, celebre în pieţele Moldovei. Deoarece producţia locală nu acoperea cererea, sătenii cumpărau pe alese mere din alte sate şi le revindeau ca fiind de pe moşia lor. Sadoveanu laudă pe bună dreptate spiritul întreprinzător al sătenilor din Rădăsesti. Totuşi trebuie să recunoaştem că nu procedau corect, vânzând sub marca lor merele altora. De aceea este necesar certificatul de origine prin care administraţia locală atestă că produsul provine din regiunea declarată. Desigur şi alte sate au creat cândva mărci de regiune asemenea Rădeştiului, dar din păcate sunt uitate astăzi. Dintre satele tutovene, Praja era celebră pentru butoaie şi chiar Marele Dicţionar Geografic al României consemnează meşteşugul prăjenilor. Mireniul era vestit pentru stupărit, iar Brădeştiul pentru oale de lut. Doctorul în geografie Pompiliu Poghirc aminteşte în studiul “Satul din Colinele Tutovei” aşezările de coșari, împletitori de coşuri şi de perjari, specializaţi pe prepararea prunelor afumate. Pentru butoaie şi putini erau apreciaţi meşterii din satul ieşean Butea. Hârlăul, aşezare din Botoşani, producea pietre de moară căutate până în Rusia şi tot pietre de moară de calitate superioară meştereau bănăţenii din satul Pietroasa. Dacă la noi se acordă prea puţină atenţie, în alte părţi mărcile de regiune sunt strict controlate şi sunt garantate de stat. Vinul de Porto provine de pe valea fluviului Dauro din Portugalia şi este comercializat în oraşul Porto, de aici şi denumirea. Ca să mustuiască strugurii, puşi în bazine mari, tinerii satului îi calcă în picioare, prinşi în dans. Vinul maturat este îmbuteliat în sticle şi lăsat la învechit în cramă. Viticultorii nu au voie să vândă vinul vrac şi sunt obligaţi să declare la primărie numărul de sticle puse în cramă. Pentru fiecare sticlă primesc o etichetă înseriată şi pe care apare anul producţiei. Etichetele nu se dau oricum. Mai întâi inspectorii agricoli controlează calitatea vinului. Spuneam mai înainte că mărcile de regiune înseamnă tradiţie, inventivitate colectivă. Au apărut la fel ca folclorul, arta şi literatura populară. Indicaţiile geografice atribuite produselor care nu suportă prelucrări semnificative sunt legate de condiţiile naturale specifice ţinutului de origine, complex de factori de negăsit în alt loc. Pepenii de Arad ori de Dăbuleni, ceapa roșie (de apă) cultivată de sătenii din localitatea Mândra din Ţara Oltului, cireşele şi vişinele dulci de Broşteni, ţinutul Râmnicului, lalelele olandeze sau măslinele de Volo – localitate grecească din Tesalia, sunt indicaţii geografice, pe când cârnaţii de Pleşcoi sunt marcă de regiune. Apropos de lalelele olandeze, sunt soiuri atât de preţuite, că bulbii acestor flori valorează cât greutatea lor în aur, scrie Gabriel Doru în cartea “Călătorie în lumea florilor”. Cât privește ceapa rosie, celebră în Australia este varietatea produsă în insula Lord Howe din Pacific. Localitatea Alcala de Henares din regiunea spaniolă Castilia Nouă, patria scriitorului Miguel de Cervantes, este renumită pentru producţia de usturoi. Localnicii îl cultivă pe zece mii de hectare şi comercializează usturoi în variantele natur, praf ori afumat. Celebru pentru câmpurile de broccoli este oraşul Greenfield din California de Nord, în aria căruia această plantă este cultivată în regim de monocultură. Uneori interesele comerciale nu ţin seama de exigenţele mărcii de regiune. Astfel, legumele produse în insula Norfolk, posesiune australiană din Pacific, sunt apreciate de turiștii care vizitează insula vecină Lord Howe. Restaurantele din Lord Howe chiar se mândresc că folosesc în preparatele culinare legume din Norfolk. Pe de altă parte și insula Norfolk este vizitată de turisti, populaţia locală este în creștere, iar importul legumelor din altă parte este interzis tocmai pentru a valorifica producţia locală. Numai că această producție devine insuficientă față de cerere și atunci fermierii din Norfolk cultivă legume hidroponic în instalaţii supraetajate. Această agricultură este productivă într-adevăr, dar nu mai putem spune ca mai este și ecologică! Graniţa dintre marca de regiune şi indicaţia geografică nu este strictă. Nu odată tehnica agricultorului vine să desăvârşească acţiunea factorilor de mediu. Sătenii din Matca şi Corod sunt buni grădinari oriunde ar lucra pământul, la fel bulgarii. Bunicul meu Vasile Ivas spunea că prin anii 1930 a venit la Ciocani un bulgar. Omul avea doar o săpăligă şi o traistă cu seminţe. A închiriat de la Obşte o bucată de teren pe lunca Tutovei şi s-a apucat de grădinărit. În scurtă vreme a ajuns bogat. Oamenii favorizaţi de mediu, creează specii noi de plante, care cultivate în alte părţi încetează a mai fi indicaţii geografice. Am în vedere varza de Bruxelles, portocalele dulci de Sevilia, pepenii galbeni Cantalup, caisele zaharate din Turkmenistan, pepenii de Buhara ori portocalele, lămâile dulci, perele şi menta Bergamot. Ultimele sunt creaţia fermierilor din oraşul Bergamo, Lombardia. Din cojile de portocală bergamot, numite şi bergamote, se extrage un ulei esenţial folosit la prepararea ceaiului Grey, numit astfel după contele englez care l-a inventat. De fapt este ceai negru amestecat cu ulei de bergamotă. Uleiul de bergamote a fost obţinut prima dată la Kolm în 1714. Kolmul s-a numit până nu demult Colonia, deoarece în antichitate localitatea a fost colonie romană. La Kolm s-a creat la finele secolului XVIII apă de colonie, amestec de spirt cu uleiuri aromate din plante şi folosită pentru igienă personală. La noi apa de colonie “eaux de cologne” în franceză era numită popular odicolon. Pepenii galbeni Cantalup, mici şi aromaţi, au fost obţinuţi pe moşia papală din satul Cantalupo, regiunea italiană Latium. Caisele turkmenilor sunt lăsate să se stafidească în copac. Sunt culese când s-au zbârcit de tot, se îndepărtează sâmburii, iar pulpa este pusă în saci de rafie ori în cutii. Coaja pepenilor de Buhara este atât de subţire, încât crapă dacă un călăreţ trece în trap pe lângă bostănărie. Capitala Turciei, Ankara, este aşezată în regiunea Galatia, locuită în antichitate de celţi. Celții galatieni au întemeiat cetatea Ancira – Lumina în limba lor, denumită mai apoi Angora. Până ce turcii selgiucizi să invadeze Galatia, ţăranii din regiune creaseră prin încrucişări şi selecţii caprele şi iepurii de Angora, specii cu părul lung căutat în industria textilă. Din părul iepurilor de angora se face fetru, material pentru pălăriile scumpe. Dintre rasele de animale care la început au fost indicaţii geografice putem enumera porcii de Bazna, Mangaliţa şi York, găinile de Rhode Island şi de Cochinchina, vacile de Holstein, de Olanda şi de Siemmental (ţinut din cantonul eleveţian Berna) ori găinile gât golaş de Transilvania, dar a căror origine nu este Transilvania. Prin Transilvania această specie a intrat în spaţiul românesc. Primul pui cu gât golaş, un cocoş, a ieşit din ou la o fermă din California în 1850. Mierea de cimbrişor produsă pe muntele Tayget din regiunea grecească Ahaia era considerată în anii 1930 cea mai rară şi cea mai scumpă din lume. Muntele este acoperit cu crânguri de cimbrişor, iar calitatea florilor face ca varietatea locală de miere să fie unică în lume. Sortimente grecești de miere de cimbrisor apreciate pe piață sunt cele produse pe muntele Hymettus din Atica, lăudat de scriitorul Henry Miller în volumul “Colosul din Maroussi” și cele produse în insulele Creta, Rhodos și Tsasos. Ca o paranteză, în Creta este foarte prețuit de turiști și iaurtul local. Acum se consideră că cea mai bună miere este produsă în insula Pitcairn şi în această privinţă Pitcairn este furnizor al Casei Regale Britanice. Cea mai scumpă miere provine din florile arborelui sidir produsă de stupii sălbatici din regiunea Wadi Daon, Hadramaut. Aici solul şi clima oferă arborilor sidir cele mai bune condiţii de creştere, formând crânguri compacte. Se spune că odată ajuns pe Pământ, după ce a fost izgonit din Rai, Adam a mâncat la cea dintâi masă fructe de sidir, motiv pentru care acest arbore este lăudat de Coran. Fructele sunt bogate în proteine, aşa cum frunzele sunt consumate în salate şi utilizate în medicina naturistă, din răşină se extrage un ulei volatil cu efect dezinfectant, iar lemnul este excelent pentru construcţii. Emiratul Dubai este principala piaţă a mierii de sidir. Uneori este vândută în amestec cu lăptişor de matcă, propolis, scorţişoară şi susan. În limba arabă wadi înseamnă vale, această ciudată asemănare între o limbă ariană precum româna şi o limbă semitică precum asraba susţine ideea că limbile ariene şi semitice au o rădăcină comună. Aceasta este limba maru vorbită pe continentul mitic Lemuria, afirma Elena Blavatski. Asemănarea exemplificată nu-i singura. În ebraică se spune mry la iubire, în slavona mira înseamnă pace. Pacea şi iubirea sunt noţiuni compatibile. Marian Rotaru