Excursie în lumea mărcilor (III)

Spuneam în articolul anterior că un client de vază dă valoare mărcii unei afaceri. Un bar din Havana se mândreşte că a fost preferat de Ernest Hemingway şi tot în acel bar se vinde cockteil-ul inventat de marele romancier: rom cu lapte de cocos şi lămâie. Localul “La Pocalu” din Praga unde se serveşte berea casei este făcut celebru în toată lumea de romanul lui Jaroslav Hasek, “Peripeţiile bravului soldat Svejk”. În sfârşit trebuie amintit Muzeul Sherlock Holmes din staţiunea elveţiană Meringen, cantonul Lucerna. La fel ca soldatul Sveyk, detectivul Sherlock Holmes este un personaj fictiv de roman, creat de data aceasta de Conan Doyle. Într-unul din romanele lui Doyle, “Studiul Scarlet”, detectivul locuieşte la Meringen. Edilii oraşului au găsit cu cale să exploateze economic celebritatea eroului. Au deschis un muzeu care, fiind punct de atracţie major, a crescut marca de turism a staţiunii şi mai mult, lasă să se înţeleagă că detectivul trăieşte. Anual mii de scrisori sunt trimise lui Sherlock Holmes pe adresa din Maringen. Multe sunt de felicitare, în multe i se cere sfatul. Un funcţionar al primăriei răspunde la toate. Cine câştigă din toată poveste? Evident poşta elveţiană! La noi a devenit marcă de turism aşa zisul castel a lui Dracula din Ţara Bârgăului. Vampirul Dracula nu are nicio legătură cu realitatea istorică, este doar personajul romanului omonim scris de Bran Stoker. În roman castelul contelui Dracula este plasat în Munţii Bârgăului din Transilvania. Ideea exploatării economice a mitului literar Dracula a avut-o în anii 1980 un responsabil cu turismul, scriitorul Alexandru Misiuga. Romanul lui Stoker era interzis în România comunistă, ori curajul lui Misiuga de a înfiinţa complexul turistic Dracula din Bârgău, care să aducă turiştii străini, a atras admiraţia cercurilor de afaceri londoneze. Alexandru Misiuga a primit de la englezi titlul onorific de baron de Bârgău. Azi se face reclamă la aşa numita Ţară a lui Dracula, DraculaLand, din munţii Bârgăului. La târgul de turism de la Berlin din primăvara lui 2017 vizitatorii au primit paşapoarte emise de DraculaLand. Romanul “Dracula” a lui Bran Stocker a creat un curent literar sui generis. În lume s-au publicat alte peste 1.000 de romane având ca figură centrală pe contele Dracula, s-au scris studii despre personajul lui Stocker şi legătura acestuia cu Vlad Ţepeş, au apărut numeroase articole în presă. Romane cu vampiri, dar fără a-l avea pe Dracula ca personaj, au scris Anne Rice, Stephen King, Richelle Mead sau Stephanie Meyer. În imaginaţia occidentalilor Dracula este acelaşi cu Vlad Ţepeş, ori cum  voievodul a locuit o vreme la Sighişoara ca exilat, primăria urbei s-a gândit să înfiinţeze un parc de distracţii DraculaLand care să atragă turiştii străini şi astfel să revigoreze economia locală. Ca idee de afaceri, iniţiativa a fost lăudată de cotidiene prestigioase precum “Financial Times” şi “Tokyo Shimbun”. Poate place străinilor, dar în realitate aşa cum a fost gândit parcul nu-i decât un kitch copiat după Disneylandul californian. Vlad Ţepeş nu are nicio legătură cu vampirii. Tatăl său, domnitorul Ţării Româneşti Vlad al II-lea Basarab a  devenit cavaler în Ordinul Dragonului, înfiinţat în anul 1408 de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Misiunea Ordinului era să lupte contra turcilor şi să apere creştinătatea. De la ordinul Dragonului, lui Vlad al-II-lea i s-a zis în Ţara Românească Vlad Dracul şi de aici legătura dintre fiul acestuia Vlad Ţepeş, adept al execuţiilor sângeroase, cu inexistentul vampir Dracula. Mai trebuie spus că Vlad Ţepes nu a avut nicio proprietate în Ţara Bârgăului. La capitolul mărci de servicii trebuie enumerate băncile. Sunt în lume teritorii cu legislaţie bancară foarte atractivă, aşa numitele paradisuri fiscale. Un exemplu este arhipelagul Cayman, colonie britanică din Marea Antilelor. În sec. XVIII locuitorii din Cayman au salvat marinarii unui vas britanic eşuat şi drept mulţumire pentru omenia lor, regele Angliei George al III-lea a dat un decret prin care insularii sunt scutiţi de impozite. Pe acest privilegiu regal se bazează înfloritoarea industrie bancară care susţine astăzi economia insulelor. Facilităţile bancare au dus în ultima vreme la dezvoltarea turismului, a serviciilor universitare, colegiul St Mathew este bine cotat în Antile, a serviciilor medicale şi a serviciilor de navlosire şi shiping. Cayman are o importantă flotă comercială. Alte activităţi economice ale insulelor Cayman sunt pescuitul şi mai cu seamă pescuitul broaştelor ţestoase şi a calamarilor, producţia de sare marină şi pădurile cu arbori de mastic. Caymanezii fac din carapacele de ţestoasă diferite obiecte utile. Britanicii au închiriat de la statul  Nicaragua arhipelagul Mosquito, unde caymaneazii vânează ţestoase şi le adună ouăle de pe plaje. Arhipelagul Cayman este alcătuit din insulele Grand Cayman, Little Cayman, Cayman Brak şi reciful artificial Seven Mailles Beach, creat pentru maricultura moluştelor. Celebră pentru serviciile bancare oferite este de asemenea şi o altă colonie britanică din Antile: Turks şi Caicos, alcătuită din arhipelagurile insulelor Turks şi Caicos, la care se adaugă reciful Mouchoir. Recifele vecine acestuia: Silver şi Navibab aparţin politic republicii Dominicane, dar sunt exploatate economic de pescarii din insulele Caicos. În afara industriei bancare, a turismului şi a timbrelor, celelalte surse de venit ale populaţiei din Turks şi Caicos sunt pescuitul, cu precădere pescuitul langustelor şi a scoicilor, extragerea sării marine şi cultura bumbacului. Primul jurist care a teoretizat dreptul mărcii, plecând de la legislaţia Imperiului Roman, a fost Baldus de Ubaldi în sec. XIV, dar obligativitatea aplicării mărcilor apăruse în statele italiene: ducatul Parma încă din 1236, republica Monza încă din 1331 ori în republica Bologna în anul 1256, unde de altfel a apărut prima legiferare sistematică a regimului mărcilor. Marca are putere comercială cu atât mai mare cu cât este mai notorie, ori notorietatea se capătă în timp. Longevitatea conferă mărcii nobleţe. Capătă încrederea consumatorilor. Bunăoară aprecita bere franceză “Stella Artois” este cunoscută din anul 1366, arată Gary Richardson în lucrarea “Mărcile înaintea revoluţiei industriale”. În Franţa sunt bine cotate companiile care existau deja la începutul sec. XIX, spune un personaj din romanul lui Michael de Saint Pierre, “Miliardarul”. Printre companiile franceze vechi se numără Bureau Veritas, societate de inspecţie şi certificare industrială, una din cele mai puternice din lume. A fost fondată în 1828. Jules Verne o aminteşte bunăoară în romanul “Burse de călătorie”, a cărui acţiune se petrece în anul 1878. Bureau Veritas oferă o marcă de conformitate, adică o marcă care, odată asociată mărcii de fabrică a unui anume produs, confirmă clienţilor că acel produs satisface toate cerinţele de calitate. Altfel spus marca Bureau Veritas întăreşte marca de fabrică. Sunt şi alte asemenea mărci de conformitate oferite de organismele de  inspecţie care confirmă că producătorii îndeplinesc cerinţele anumitor standarde de calitate: Loyds, TUV, QSCERT , SRAC etc. România a avut marca naţională “R”, dar la care din păcate a renunţat. Există mărcile “Furnizor al Casei Regale” prezente în lume dar şi în ţara noastră. Acest tip de mărci care garantează calitatea superioară a produselor şi a serviciilor oferite au mare valoare comercială. De exemplu compania de bere Tuborg este furnizor al Casei Regale a Danemarcei. La noi furrnizori ai Casei Regale au fost Laboratorele Vorel din Piatra Nemţ care produceau medicamente naturiste sau Fabrica de Bere Rahova din Bucureşti. Un caz interesant de marcă naţională este Tokelau, cunoscută în occident. Tokelau este un arhipelag din oceanul Pacific format din patru atoli: Atafu, Nukumonu, Fakaofo şi Swains. Pe fiecare altol este constituit un regat tradiţional. Primii trei atoli sunt puşi sub protectoratul Noii Zeelande, iar atolul Swains este protectorat american. Atolii neozeelandezi au un guvern comun. Atolul Swain depinde de colonia Samoa Americană. E.M. Kreps, autorul volumului “Pe Viteaz spre insulele din Oceanul Pacific”, a vizitat în 1956 arhipelagul Tokelau. Pescuitul şi cocotierii erau pe vremea aceea principalele resurse ale arhipelagului. Se cultiva taro, o rădăcinoasă tropicală şi puţini banaieri. Pentru ca un bananier să crească şi să rodească acolo, trebuia îngropată la rădăcina copacului o cutie de conservă. Avea menirea de a îmbogăţi solul în fier. Localnicii creşteau găini şi porci. Exportul arhipelagului era redus aproape numai la copra, miez uscat de nucă de  cocos. Azi resursele insulelor au rămas aceleaşi, atâta doar că Tokelau este singura ţară din lume care asigură întregul necesar de electricitate pe seama panourilor solare și a turbinelor eoliene. Panourile solare fotovoltaice au fost amplasate pe mare, ca să nu ocupe puţinul teren pe care-l au la dispoziţie insularii. Pentru a aduce bani la buget, guvernul din Tokelau a avut idea să închirieze Olandei domeniul de internet al insulelor. Aceasta a făcut celebru numele arhipelagului, prin rezonanţa sa exotică. Pasul următor a fost crearea mărcii “Tokelau” oferită sub licenţă unor companii din Noua Zeelandă, Australia şi Olanda. Cu banii obținuţi din redevenţe, guvernul din Tokelau a înfiinţat o comapanie de navigaţie care operează în Polinezia. De referinţă sunt cărţile “Tokelau. Poporul, Atolii, Istoria” scrisă de Peter McQuarrie şi “Etnografia insuselor Tokelau” scrisă de Gordon Macgregor. Marian Rotaru