Excursie în lumea mărcilor (II)

Spuneam în articolul trecut că în fiecare cameră de hotel american este câte o Biblie! În multe din hotelurile noastre lumina este atât de chioară că nu vezi pe unde mergi, darămite să citeşti ceva. În fine, să revenim la mărci! Moţii pe lângă că umblau prin toată Transilvania să vândă putini şi butoaie făcute de ei, erau în perioada interbelică geamgiii Bucureştiului, arată Victor Tufescu în volumul “Oameni şi locuri din Carpaţi”. Specific naţional devenit marcă de regiune sui generis vedem la gorani, o populaţie de sârbi musulmani din Kosovo. Regiunea Gora este una din cele mai închise, locuitorii dornici să-şi păstreze identitatea etnică sunt foarte reticenţi, fata de tot ce e străin regiunii lor, oameni sau obiceiuri. Gora ca şi Tara Moţilor este un ţinut de munte, ba chiar Gora este mai săracă, munţii ei sunt aproape sterpi. Goranii nu primesc străini în casa lor, dar ei au plecat în lume şi sunt ştiuţi în toate ţările fostei Jugoslavii ca fiind cei mai buni cofetari şi brutari. Nicu Dumitru face referire în volumul “Curiozitati geografice” la nomazii din clanurile bajun. Oamenii sunt negustori iscusiți și pentru această profesie sunt vestiți în toate porturile din Marea Arabiei. Nu au locuințe pe uscat, trăiesc exclusiv în bărci și migrează de la un port la altul, după cum îi poartă interesele comerțului. Un clan bajun cuprinde mai multe familii, fiecare familie locuind într-o barcă. Clanurile însumează 30-40 de ambarcațiuni. O parte din poporul bajun este sedentar și locuiește în arhipelagul Bajuni de pe coasta fostei Somalii Italiene. Sunt pescari și fac ceva agricultură: porumb, mei, batate (cartofi dulci) și cocotieri. Arhipelagul Bajuni a făcut parte din sultanatul Zanzibar aflat până în 1963 sub protectorat britanic. În 1925 insulele Bajuni și regiunea Juba de Jos din colonia britanică Kenya sunt alipite Somaliei Italiene. Arhipelagul Bajuni va rămâne sub administrație italiană până în 1962. Cecil Wightwick Haywood, funcționar colonial în Kenya scrie în cartea “Jurnalul expediției în necunoscutul Jubaland” că în 1913 a vizitat insulele Bajuni și a văzut pe insula Tula din arhipelag ruinele unui oraș de piatră cu clădiri și statui uriașe. Nu se știe cărei civilizații a aparținut acel oraș. Din 1913 și până azi ruinele au dispărut. Interesant este că numele insulei, Tula, amintește de miticul pământ Thule din Arctica, considerat de istoricii neconvenționali ca fiind unul dintre leagănele omenirii civilizate. Despre Thule a scris pentru prima dată într-o carte de călătorie navigatorul grec Pytheas din sec. IV I.Hr. Tula este numele unui centru antic a civilizației indienilor tolteci din statul mexican Yukatan. Unii consideră că de la mitica Thule vine și numele orașului Tulcea, satului Tulucești din Covurlui, a județului Tulcin din Transnistria și a localității Tuzla din Dobrogea. Clădiri mari de piatră erau vizibile la începutul secolului XX și în arhipelagul Lamu, notează Charles Eliot în volumul “Protectoratul Africa Britanică de Vest” publicat în 1966.  Insulele Lamu care aparțin Kenyei se află la sud de arhipelagul Bajuni. Străbunii localnicilor din insulele Lamu sunt negustori chinezi stabiliți acum câteva secole în arhipelag și căsătoriți cu negrese de pe țărmul Kenyei. Somalia Italiană a fost până în 1960 principalul furnizor de banane pentru Italia și mare producător de plante aromatice. Datorită acestei din urmă bogății, unii considera că țara Punt amintită în scrierile biblice, bogată în smirnă și tămâie se află undeva pe teritoriul somalez. Este doar o ipoteză. Țara Punt a rămas un mister geografic. În volumul “Cu bastonul prin Bucureşti” Tudor Arghezi găseşte nimerit să evoce una din curiozităţile anilor interbelici din capitala noastră: muscalii, grup etnic pitoresc originar din părţile Donului. Muscalii aveau cam toate birjele din capitală. Locuiau în clanuri grupate în locuinţe comune de formă pătrată. La stradă aveau remizele cu trăsuri şi grajdurile de cai. În mijlocul proprietăţii era grădina înconjurată de casă. Ceva asemănător cu acel patio întânit la spanioli. În jurul grădinii era o prispă cu cerdac, iar în grădină cultivau flori, femeile lor le vindeau şi tot în grădină era stupina. În Cairo există cartierul Zabalia, locuit de un fel de ţigani creştini. Zabalioţii sunt gunoierii metropolei. Ei colectează cam 90% din gunoaiele cairoţilor, le sortează şi le valorifică, iar din resturile menajere produc biogaz pentru nevoile lor şi compost pe care-l vând agricultorilor ca îngrăşământ organic. Munca zabalioţilor este grea, dar utilă. Gunoaiele sunt o avere oriunde în lume. Jumătate din hârtia fabricată în Suedia este reciclată, o singură fabrică de hârtie din Italia, care foloseşte ca materie primă deşeuri, economiseşte anual 1.000 de hectare de pădure. În Germania 8% din metalele neferoase folosite în industrie provin din deşeuri şi mai toată siderurgica taliană lucrează cu fier vechi. Italia are minereu de fier numai în insula Elba. Energia necesară pentru producţia sticlei din deşeuri este jumătate din energia care trebuie consumată la obţinerea sticlei noi pornind de la nisipul cuarţos şi de la carbonatul de calciu, fie artificial (soda calcinată), fie natural (aragonitul). A propos de aragonit, cel mai bun din lume se găseşte tocmai în îndepărtatele insule Bahamas. Se spune azi că un litru de ulei alimentar ars aruncat la canal distruge 400 de litri de apă. Este adevărat, dar se uită că  în deceniile trecute acest deşeu era colectat, supus rafinării şi transformat în ulei tehnic utilizat apoi ca inhibitor de coroziune a suprafeţelor metalice, mai ales la utilajele din industria alimentară. Deşeurile organice înseamnă biogaz şi îngrăşământ natural. China asigură 80% din necesarul de gaze pentru mediul rural cu biogaz. De altfel chinezii sunt mari producători de instalaţii de biogaz. Cum reacţiile sunt exoterme chinezii aşează aceste instalaţii sub sere. Centrale termice care recuperează energetic gunoiul nu sunt o raritate în lumea civilizată. În Taiwan deșeurile se reciclează practic în totalitate. Cele organice merg la fermele de porci, din peturi se fac fibre textile după o tehnologie inventată de cercetătorii taiwanezi. Din deșeurile de mase plastice, cele mai numeroase și care umplu câmpurile României, taiwanezii fac bărci de pescuit. Andrei Hododi a inventat dureful, un material obţinut din gunoaie din care se produc elemente de construcţii de mobilier. Domnul Hododi a construit o fabrică pilot la Timişoara, iar produsele erau exportate în Anglia. Primarii, în loc să fie interesaţi pentru dezvoltarea unei industrii duref, care să facă localităţile mai curate şi să contribuie la propăşirea economiei locale, prin folosirea unor materii prime ieftine, au preferat să ignore invenţia domnului Andrei Hododi. De altfel întreprinderea inventatorului a fost sabotată, iar domnia sa discreditat prin media vizuală. În 1990 s-a dorit construirea în Bucureşti a două întreprinderi care să proceseze zilnic câte 5.000 tone de gunoi. Urma să se facă sortare, brichetare, biogaz, îngrăşământ, recuperare energetică. Planul a fost abandonat, primăria nu a alocat terenul, deşi fabricile urmau să se construiască din ajutor german. Este pe deplin actuală cartea “Povestea celor trei R” publicată acum 30 de ani de Virgil Prodan. Aşa zisele “gropi ecologice” la modă în România de azi, în care se îngroapă gunoaie care vor polua milenii solul, sunt o crimă economică şi ecologică. Dar să revenim la mărcile de servicii! La cazinoul din Monte Carlo, pentru că şi cazinourile intră în sfera serviciilor, crupierii au buzunarele cusute, jucătorilor li se oferă pachete de cărţi de joc sigilate, pachetele cu cărţi de joc fie că au fost folosite, fie că nu, sunt incinerate la sfârşitul zilei, iar a doua zi sunt aduse alte pachete noi şi sigilate. La mesele unde s-au pierdut averi mari nu se joacă în ziua următoare şi sunt drapate în doliu. “Clientul nostru este stăpânul nostru”, sună zicala comercianţilor, totuşi localurile care se respectă nu acceptă orice cerere a clientului în detrimentul mărcii. Cineva povestea că la un restaurant din Elveţia a cerut la micul dejun căpşuni. Chelnerul prezintă lista cu meniul în care căpşunile erau oferite în zeci de variante: cu zahăr, cu frişcă, cu smântână, cu miere polifloră, cu rom, cu scorţişoară, cu zmeură, cu fragi etc. Clientul cere căpşuni simple fără niciun adaos, dar tocmai asta lipsea din listă. Chelnerul se scuză şi spune că nu poate să se abată de la meniu, totuşi dacă onoratul client insistă va transmite cererea şefului de local. Clientul a insistat. După ce a întreabă şeful, chelnerul transmite clientului că va fi servit cu căpşuni simple, dar fiind o comandă specială, preţul va fi substanţial mai mare decât a celei mai scumpe variante oferite în meniu. Pe de altă parte, în Anglia sunt magazine alimentare care oferă un premiu acelui client care cere un produs alimentar pe care magazinul nu-l are de vânzare. De fapt clientul este premiat pentru cultura sa generală. Clientela de vază dă valoare mărcii. Sunt cunoscute cafenele literare unde au loc cenacluri, la fel berăria Gambrinus din Bucureşti, care de altfel a avut un patron de seamă, pe Ion Luca Caragiale. Romancierul de succes Cătălin Dorian Florescu obişnuieşte să lucreze într-o cafenea din Zurich. Acolo se întâlneşte cu cititorii, iar din toată povestea localul câştigă. Două cafenele din Hanoi, vecine perete în perete, îşi dispută onoarea de a fi fost frecventate de André Malraux. Este posibil ca locuind o vreme în capitala Tonkinului, scriitorul să le fi frecventat pe amândouă! Marian Rotaru