Multe familii boierești din Țara de Jos Moldovei au dat descendenți ce și-au clădit renumele prin forțe proprii, inteligența și apriga dorință de a munci călăuzindu-i pe tot parcursul vieții. Din vechiul neam al Docanilor numeroși bărbați au ocupat dregătorii administrative specifice secolelor XVII-XIX, ranguri boierești mai mici sau mai mari precum cele de vătaf, comis, serdar, căminar, clucer, paharnic, vornic aducându-le cinste, bunăstare materială dovadă că moșiile lor s-au întins în Tutova, Bârlad, Vaslui. Ne întoarcem pe firul istoriei nu prea mult în căutarea unor străbuni, ne oprim la seria de frați Panait, Grigore, Neculai, Iancu Docan. Ne interesează mai cu seamă Panait Docan povcolnicel în vremea lui Calimachi, căminar sub domnia lui Șuțu când ia de soață pe Zoița Cuza, având cu aceasta trei flăcăi, Neculai, Gheorghe și Ioan cunoscuți în epocă. De prisos a sublinia că fiii lui Panait fi-vor veri primari cu Domnitorul Unirii. Dar nu e zadarnic a menționa că Neculai Docan (1825-1896), fiul lui Panait, participase la întrunirile de la Mânjina, centrul revoluționar de pe moșia lui Costache Negri unde veneau I. Ghica și N. Bălcescu. Bun amic cu Kogălniceanu și Alecsandri, contribuie alături de ei la înființarea Societății „Unirea” din Iași la 25 mai 1856. El va face parte din delegația română trimisă în Turcia spre a participa în iulie 1861 la înscăunarea sultanului Abdul Aziz, scrisoarea de recomandare semnată de Al. I. Cuza arătând că „vărul meu primar se bucură în mod special de încrederea mea”. Acest Neculai, din spița Docanilor transmite marelui vizir sugestia rezolvării spinoasei probleme a Unirii pe calea negocierii directe. Fi-va un bun ministru al Lucrărilor publice în 1877. Mai trebuie spus că Neculai este menționat în majoritatea surselor biografice ca fiind tatăl celui căruia încerca-vom a-i contura un portret, evidențiind, cum altfel, aspecte (aproape deloc cunoscute) din viața, activitatea profesională și științifică.
Urmaș al acestui neam moldovenesc, juristul, istoricul, academicianul, Nicolae Docan se năștea la 24 iunie 1874 în Bârlad, având ca orice copil de pe lumea aceasta și mamă și tată. Personal înclin să cred că Neculai (și nu Gheorghe) i-a fost tată, întâi de toate pentru că diferența de vârstă între cei doi ar fi de peste 20 de ani, aproape imposibil având în vedere că Panait trebuie să fi fost de vreo 40 de ani la cea de-a doua căsătorie. Apoi, „moș” spui cuiva bătrân, nicidecum fratelui mai mare denumit și în generația părinților noștri „bădie”, „nene”… E doar un punct de vedere care poate fi confirmat sau infirmat de corespondența de familie din „Arhiva Docan” aflată în posesia Academiei Române. Putem fi însă pe deplin convinși că părinții erau creștini cu frică de Dumnezeu, îngrijindu-se îndeaproape să asigure educația vlăstarului lor. Elev de școală primară se va numi Nicolae Docan prin 1880, poate 1881, terminând clasele mici în vremea în care Bârladul avea o adevărată rețea de instituții de învățământ. Rețineți că în anul școlar 1886-1887 Bârladul avea capacitatea să repartizeze 1.599 de elevi în 10 școli primare (6 de băieți, 4 pentru fete), cei de gimnaziu și liceu fiind orientați spre școala profesională, școala normală sau liceul Codreanu. Nu știm în care din cele 6 școli de băieți a învățat Nicolae Docan citirea și aritmetica, după cum iar nu știm din ce pricini își va continua studiile secundare în Galați, tot aici susținând examen de bacalaureat în 1892, obținând media 8,12. Certitudine este prezența lui în orașul dunărean, Arhiva Prefecturii Galați păstrând documentul prin care i se solicita eliberarea unui pașaport pe numele tânărului Nicolae Docan în vârstă de 18 ani, act necesar pentru a merge la studii în Franța. Tot certitudine este că de aici se va îndrepta spre Paris, cu stricte „directive” trasate de autoritarul tată care îi spunea într-o scrisoare că „nu e suficient să te chemi Docan, mulți poartă nume frumoase, dar nu întotdeauna sunt demni de numele ce-l poartă și în asemene triste cazuri aceasta este chiar rău pentru ei”. În aceeași epistolă îi amintea tradiția împământenită în neamul său, exprimându-și dorința de a nu o întrerupe atâta timp cât „moșul meu Nicolae Docan (fratele bunicului Panait) a fost licențiat în drept a facultății din Paris în 1840, eu sunt licențiat a aceleiași facultăți la 1862” așa încât și „tu absolut trebuie să fii licențiat, dar doctor în drept”. Nu a cutezat să iasă din cuvântul tatălui, dar a gustat și din farmecul vieții pariziene, ispitit fiind de traiul fără griji al studentului întreținut din belșugul părintesc. Dar vorbele tatălui îl trezesc repede, căci usturătoare vor fi fost criticile așternute în scrisorile care îi reproșau restanțele de an. Se pare că „pe lângă școală avea atâtea trebi”, precum „îngrijitul unei cocoane, sculatul târziu, toaletă până la 10 ore, dejunul lung cu lectura jurnalului foarte instructiv L’Echo Paris, făcut de nostime fotografii cu ochelarii în nas, țigări de fumat, împopoțonarea în redingote lungi până la călcâi, băutul cu oameni pe stradă…. „. Unde sunt părinții de odinioară veghind din umbră și dojenind ori de câte ori era nevoie, aducând copilul pe calea cea bună de urmat în viață? Avea Nicolae Docan vreo 20 de ani când i se cereau explicații pentru comportament neadecvat, părintele temându-se că fiul luase „calea pierzaniei”! Însă Parisul nu l-a „stricat”, Parisul l-a modelat căci tânărul nostru s-a afundat în liniștea bibliotecii universitare, consolidând o amplă și diversificată cultură generală, dezvoltând-o la proporții enciclopedice. În orele de răgaz a urmat cursuri de vioară, a luat lecții de scrimă, a urmat ceva timp chiar și studii politice. Nu a lipsit de la cursurile vestitei universități franceze Sorbonne, drept care și-a luat licența în drept în noiembrie 1896, iar la scurtă vreme promovează examenul în urma căruia devine doctor în dreptul internațional maritim. Era cel dintâi român cu o asemenea doctorantură juridică! Și spre mândria noastră, românul era bârlădean!
Anii ce urmează revenirii în țară stau sub semnul schimbării și al migrării în căutarea locului de muncă menit să îl reprezinte. Așa se face că în iulie 1897 Docan practică avocatura, înscris fiind în Baroul din București, peste câteva luni, nu mai departe de noiembrie este numit „ajutor de judecător” la Judecătoria Ocolului I Iași apoi la Judecătoria Ocolului Bucium de unde va demisiona după un an (noiembrie 1898). În aprilie 1899 este numit avocat și șef al serviciului contencios al Primăriei Iași, unde rămâne doar până la finele anului 1900. În 1903 descoperim că Nicolae Docan participă la concursul de ocupare a postului de secretar de legație în Ministerul Afacerilor Străine, poziționarea sa în fruntea listei candidaților dându-i dreptul a deveni înalt funcționar guvernamental. Va trece prin toate gradele corpului diplomatic, ajungând șef de serviciu al lucrărilor speciale și de fruntărie (graniță) în perioada în care D. A. Sturdza era prim-ministru și deținea portofoliul externelor (1907-1908). De la 1 aprilie 1914 până în septembrie 1918 este director al afacerilor politice și ale contenciosului, iar la 4 noiembrie 1917 este numit membru al Curții superioare de prize (capturi) maritime, post pe care l-a ocupat până la moartea sa prematură. Prin decretul regal din 27 septembrie 1918 era înaintat ministru plenipotențiar. Trebuie subliniat că îndeplinise până atunci și atribuțiile secretarului general al Ministerului, după cum e necesar să amintim că toate funcțiile ministeriale au fost dobândite prin examen sau concurs, demonstrând de fiecare dată profesionalism și deplină stăpânire a cunoștințelor juridice.
Există puține mărturii despre activitatea lui Docan în Ministerul Afacerilor Străine, dar aruncând o privire în legislația curentă și spicuind doar puține din atribuțiile specifice fiecărei trepte ierarhice reușim să ne formăm o imagine destul de cuprinzătoare asupra volumului de muncă dar și a responsabilităților nu doar asumate ci îndeplinite la standarde înalte. În calitate de director politic era direct răspunzător de felul în care erau elaborate documentele și materialele de sinteză ale politicii externe, asigura conformitatea acestora cu documentele strategice internaționale, trebuia să coordoneze activitatea de planificare politică prin elaborarea de documente de sistematizare a priorităților politicii externe. Prin departamentul de contencios pe care îl conducea cu mână de fier trebuia asigurată asistența și reprezentarea juridică în fața instanțelor judecătorești române, prin aceasta directorul Nicolae Docan era direct răspunzător de legalitatea actelor emise de minister. Acte juridice, acte avocățești, documente, sinteze, analize, prognoze, rapoarte toate treceau prin biroul lui spre a fi studiate, corectate, avizate din prisma respectării legislației, convențiilor, tratatelor naționale și internaționale. Ca secretar general asigura stabilitatea funcționării întregului minister, departamentele, compartimentele sale fiind atent și eficient supravegheate, monitorizate, coordonate. E de înțeles că a devenit în scurt timp unul din stâlpii Ministerului Afacerilor Străine, cunoscut și apreciat jurist, cu merite deosebite în domeniul dreptului internațional. Acestea fiind spuse, nu trebuie să producă uimire faptul că Nicolae Docan a fost parte activă în alcătuirea „Codului jurisdicției de prize maritime” (expunerea de motive dar și raportul către rege îi aparțin) sau că a reprezentat România la Comisia Europeană a Dunării, ca specialist în drept internațional public și privat.
Facem un mic ocol prin memoriile celor ce au interacționat profesional cu al nostru Nicolae Docan, ne oprim la „Amintiri din viața diplomatică” a lui Raoul Bossy, diplomat de carieră. Proaspăt absolvent al facultății de drept din Paris, Bossy avea să fie repartizat în februarie în 1918 la direcția politică din Ministerului afacerilor străine unde îl va avea „director pe temutul Nicolae Docan, un istoric și jurist de valoare, codificarea Dreptului nostru maritim fiind opera sa, membru corespondent al Academiei Române”. Mai vechii angajați îl vor avertiza că Docan este „un ursuz cum nu se poate” și va înțelege imediat că directorul „inspira o sfântă teamă în minister”. Însă trecerea timpului îi înfățișează un Docan „prevenitor și curtenitor” care îi arăta „o simpatie și o prețuire de care nu era îndeobște darnic”. Dovedindu-se muncitor și dedicat, Bossy va fi numit „șeful celorlalți atașați de legație, cărora ar fi urmat să le împart lucrul după judecata mea”. Așadar sub aparenta platoșă ursuză se afla un om amabil, politicos, mereu atent cu cei din jur, observând și prețuind pe fiecare după merite farmaceutic așezate în balanță. În spatele înșelătoarei armuri era un șef capabil să delege sarcini noilor veniți ce promiteau a fi buni reprezentanți ai corpului diplomatic, la adăpostul unei atitudini rigide era un director care avea știința de a promova tinerele speranțe ale diplomației românești. Știa să zâmbească, să aprecieze, să motiveze pe cei aflați la început de carieră! Recunoscătoare amintire îi va purta Raoul Bossy și peste ani căci de la Nicolae Docan învățase tot ce știa, pornind de la „bazele juridice ale meseriei noastre” până la „marea importanță a stilului de redactare” a textelor. Docan cerea „claritate, conciziune” , recomanda îndepărtarea elementelor inutile și evitarea frazelor prea înflorate. Iată „cauza” pentru care Docan este recunoscut ca promotor al unui stil adecvat al comunicărilor diplomatice.
Raoul Bossy vorbește nu doar despre activitatea diplomatică a lui Nicolae Docan, remarcăm aprecieri cu privire la faptul că bârlădeanul se evidențiase ca fiind unul din cei mai importanți istorici ai vremii lui, la 41 de ani devenind membru al Academiei Române. Este surprinzător și totodată impresionant cum Docan găsește timp și pentru pasiunile sale pe care le aduce la nivel științific. De folos avea să-i fie acel formidabil bagaj de cunoștințe „furat” din fondul de carte al bibliotecii din Sorbonne, multitudinea de noțiuni acumulate avea să-i permită a efectua fructuoase cercetări în diverse domenii ce nu aveau nicio tangență cu pregătirea sa profesională. Genealogie, istorie literară, cronologie, cartografie, numismatică sunt domenii care poartă sigiliul perenității.
S-a preocupat de literatură și lingvistică dar nu în calitate de creator sau critic de opere literare ci publicând în 1900 un studiu ce analiza o temă de drept medieval. „Frate în documente” va atrage atenția istoricului A. D. Xenopol, mai întâi prin noutate, subiectul nefiind dezbătut în mediul științific românesc, mai apoi prin vigoarea argumentelor ce demonstrau că în trecut cuvântul „frate” nu avea înțelesul restrictiv de astăzi. Tânărul Docan (26 de ani) arăta că termenul era întrebuințat ca formulă de adresare și pentru veri primari dar și pentru rude apropiate. Vă dați seama că din punct de vedere istoric studiul producea efecte retrospective, fiind necesară reevaluarea genealogiei multor familii medievale, dar și a drepturilor lor de moștenire. În 1901 Nicolae Docan trimitea spre publicare în „Arhiva” ieșeană „Lucrări de versificație românească publicate de un sas în veacul al XVII-lea”, supunând atenției istoricilor limbii și literaturii române șapte zicători latine traduse în limba română în anul 1679, transliterarea aliniind cursiv litere latine într-o epocă în care tipăriturile noastre foloseau exclusiv caractere chirilice. O altă contribuție de valoare în domeniul literaturii vechi românești este descoperirea unei cronici în versuri (1328 versuri) care nara principalele momente ale domniei lui Petru Nicolae Mavrogheni voievod al Țării Românești. Studiul „O povestire în versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavrogheni” publicat în 1911 era rezultatul unei meticuloase analize comparative a mai multor texte, Docan reușind să dateze cronica rimată ca fiind anterioară și total diferită de „Povestea mavroghenească” a pitarului Hristache.
În cronologie este atras și de studierea diferitelor sisteme de măsurare a timpului, cercetările sale fiind adunate în lucrarea „Despre elementele cronologice românești” citită în ședința din 9 octombrie 1909 a Academiei Române. El puncta la vremea aceea necesitatea cunoașterii unor termeni, noțiuni precum crugul soarelui, mâna anului, numărul de aur, temelia, ciclurile pascale, căci folosite frecvent în popor pentru delimitarea zilelor și adesea menționate în cronici și documente vechi, puteau fi de ajutor la datarea cu precizie a faptelor și evenimentelor istorice. „Numai ținând seama de aceste elemente se poate fixa mai bine văleatul care a dispărut într-o împrejurare oarecare, din documente sau inscripții”.
În ceea ce privește cartografia, Docan a înțeles că harta tinde să ocupe un loc esențial și în cadrul multor discipline, altele decât geografia, aducând un plus de informații în economia politică, statistică, lingvistică dar mai ales în istorie. Va arăta importanța izvoarelor cartografice în studiul „Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787-1891” publicat în 1912. Interesul lui pentru cartografie se reflectă și în stăruințele sale pe lângă Arhiva de război din Viena, instituție ce va dărui Academiei Române un număr considerabil de hărți, printre care și o copie contemporană a hărții Olteniei alături de un exemplar original al hărții Țării Românești totalizând 161 de planșe. De asemenea, tot prin intervenția lui Docan Biblioteca Academiei Române are și păstrează în colecțiile sale documente întocmite, în aceeași perioadă (1787-1891) conținând descrierea și statisticile regiunilor românești.
Dar „patimă puternică” a fost „cercetarea monetelor vechi”, mărturisind într-o scrisoare către Ioan Bogdan (filolog, lingvist, istoric, vicepreședinte al Academiei Române) că „n-am putut să spun adio numismaticii”, chiar dacă „am voit să pun capăt acestei îndeletniciri ingrate și costisitoare și să încerc a-mi întrebuința timpul într-un chip mai folositor pentru mine și pentru alții”. Nicolae Docan s-a numărat printre pasionații colecționari deveniți specialiști care au avut o contribuție importantă în dezvoltarea numismaticii românești, atât prin elaborarea unor lucrări științifice care au scos la iveală informații referitoare la monedele țării cât și prin donațiile sale. Se impunea și devenea o autoritate în această ramură auxiliară a istoriei în 1902, an în care se publica prima monografie românească privitoare la monedele emise de Ștefan cel Mare. „Die Münzen des Moldavischen Fürsten Stephane des Grossen” purtând semnătura lui Nicolae Docan avea să fie cuprinsă în paginile unei revistei germane de specialitate Numismatische Monatscrift (nr. 6 din 1902). Lucrarea prezenta monedele ștefaniene în strânsă corelație cu ideologia și mentalitatea răsunătoarei epoci, urmărea ideea de unificare a sistemului monetar în Țara Românească și Moldova, punctând chiar încercările în acest sens ale ctitorului de la Putna. Bun cunoscător al monedelor „bătute” în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu vast material doveditor în notițele manuscrise completate prin cercetarea cabinetelor numismatice din Dresda, Berlin, Viena, Gotha, este aproape sigur că Docan își propusese întocmirea unui catalog al tipurilor monetare. Din nefericire însă, cunoscuta-i meticulozitate poate fi considerată în acest caz un mare defect, căci dorința cuprinderii de informații acerb verificate, va face ca preconizatul catalog să rămână la stadiul de proiect în variantă manuscrisă.
Peste 4 ani, în 1906 dădea citire în aula Academiei Române unui material abordând probleme noi și originale pe teme de numismatică românească. Gândiți-vă că avea doar 32 de ani, venea mânat de o pasiune, susținea o dizertație în fața unui auditoriu format din cercetători cu mare experiență și îndelungă practică în știința studierii monedelor, se adresa întemeietorilor numismaticii românești. Expunerea lui Docan a atins un nivel științific elevat iar domeniile științifice investigate cu reală competență aduceau un suflu nou în istoriografia noastră.
Lucrarea „Notiță despre monetele lui Petru Mușat” lămurea într-o manieră didactică aspecte legate de emisiunile monetare, detalia criteriile de clasificare ale monedelor, explica două din cele mai frecvente cauze ale apariției variantelor monedelor aflate în circulație (demonetizarea, greșelile fabricației). Comunicarea sa din modestie intitulată „notiță” oferea informații despre sistemul metrologic, despre heraldică monetară și sigilară în vremea în care istoricii nu manifestau prea mare interes pentru aceste științe speciale. „Notița” lui Docan se oprea și asupra tehnicilor monetare, studia tiparele, descria modalitatea de realizare a cercurilor perlate de metal, sugera analiza chimică a monedelor. Probă convingătoare că acest studiu s-a bucurat de apreciere unanimă în lumea științifică românească este publicarea în anul imediat următor (1907), Editura Institutului de Arte Grafice „Carol Göbl” din București preluând manuscrisul în vederea editării.
Rămânem în 1906, an în care Nicolae Docan dăruia Academiei Române colecția sa de monede vechi cuprinzând atunci 930 de „piese de la toate timpurile celor mai vechi ale ambelor principate, până la sfârșitul secolului al XVIII – lea”. Nu se va desprinde cu ușurință de valoroasa colecție poate și pentru faptul că monedele fuseseră „adunate timp de zece ani cu stăruință și sacrificii” așa încât va impune Academiei condiția de rămânere în posesie, angajându-se a o completa și studia. Că a fost studiată o dovedesc lucrările editare ulterior, că își menține oferta ca donator o demonstrează testamentul întocmit în 26 mai 1915 prin care lăsa Academiei nu doar colecția numismatică ci întreaga sa avere. Numai că în primul război mondial colecția s-a aflat în pericol, comandamentul german intenționând confiscarea și trimiterea peste graniță. Evacuarea și ocupația a lăsat tuturor convingerea că tezaurul monetar s-a pierdut, Constantin Moisil afirmând cu regret același lucru în decembrie 1933, la jumătate de an după decesul lui Nicolae Docan. Dar nu s-a întâmplat așa ceva căci vigilența pasionatului numismat a pus la adăpost în loc tăinuit „comoara românească”. Presupunem că a stat îngropată pe moșia sa din localitatea Tomești (sat al comunei Pogana, județul Vaslui), brazde groase de pământ ferind-o de cruntul flagel mondial dar și de lăcomia vânătorilor de comori. Redescoperirea a fost anevoioasă, necesitând multe investigații, dar efortul a meritat. Docan se ținuse de cuvânt, îmbogățise colecția dublând-o numeric. Istoricul lăsa moștenire 1.859 de piese numismatice distinct depozitate în trei cutii conținând în ordine 1.062 monede românești, 269 monede străine, 536 de bronzuri. Colecția era întregită cu medalii și sigilii românești, pietre gravate antice. De dincolo de moarte, Nicolae Docan dăruia statului român o colecție deosebit de prețioasă deoarece reprezenta „aproape toate seriile monetare moldovenești și muntenești de la înființarea monetăriilor acestor două principate și până la Cuza Vodă”. Lăsa inedite variante (monede cu erori de inscripționare) alături de numeroase monede austro-ungare, poloneze, sârbești, bulgărești, italiene, toate într-o clasificare științifică foarte riguroasă. Remarcăm atât conținutul cât și modalitatea de organizare, elemente ce reflectă disciplina în muncă dar și înaltul profesionalism al celui ce a reușit să înfăptuiască și să treacă nevătămată prin urgiile timpului o surprinzătoare colecție. E momentul să amintim că Docan a fost și filatelist, Academia intrând în posesia colecțiilor sale de cărți poștale românești, superbe exemplare de vechi ștampile poștale pentru francat scrisorile, timbre de binefacere și timbre poștale străine. Spun surse avizate că de-ar fi fost donată în 1918, această colecție filatelică ar fi putut determina înființarea unei secții speciale de filatelie a cabinetului de numismatică al Academiei. Citiți în continuare în ediția print a regionalului Moldovei.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006 ); Traian Nicola – Valori spirituale tutovene: biobibliografii: volumul 3 (Editura Sfera, Bârlad, 2002); Constantin Moisil – Monete și podoabe de la sfârșitul veacului al XV-lea. Tezaurul de la Țifești, județul Putna (în Buletinul Societății Numismatice Române, nr. 27/1916); Aurel Golimaș, Aurică Smaranda – Nicolae Docan (în Buletinul Societății Numismatice Române, nr. 131-133/1983-1985); Constantin Moisil – Cabinetul numismatic al Academiei Române (în Boabe de grâu, decembrie 1933); Nicoleta Stan-Țurcanu – Din viața lui Nicolae Docan (în Academica, nr. 1-2/2020); Petronel Zahariuc – Nicolae Docan: 1874-1933 (în Arhiva genealogică, nr. 1-4/2000); Academia Română. Filiala Cluj; Biblioteca Digitală Cluj.