Google

În căutarea timpului pierdut (CCV)

Written on:aprilie 22, 2022
Comments
Add One

Cartea „Cele trei lumi” publicată de Lancelot de Popelinière în anul 1582 şi de care aminteam în articolul anterior, coroborată cu unele informaţii obscure din jurnalele de călătorie ale navigatorilor englezi Sir Francis Drake, Sir Humphrey Gilbert şi Sir Martin Frobisher, l-au determinat pe Michel de Castelnau, ambasadorul Franţei la Londra, să ceară comanda unei expediţii în Terra Australis Incognita, misteriosul tărâm sudic care pare a nu fi fost totuna cu Australia ştiută de noi. Regele Franţei nu a aprobat solicitarea. Castelnau relatează toate acestea în memoriile publicate postum în 1621, la 29 de ani după moartea sa. Tot în memorii Castelnau redă un pasaj din scrierile lui Frobisher, unde se spune despre „o infinitate de insule” nelocuite sau populate cu sălbatici, aflate în emisfera sudică în aceeaşi zonă climatică cu Anglia şi Franţa. Noi nu ştim să fie prea multe insule în zona aceea şi cu atât mai puţin locuite de sălbatici! Care o fi “infinitatea de insule” pomenite de  Sir Frobisher rămâne un mister! Inspirat de “Cartea Minunilor” a lui Marco Polo, olandezul Abel Tasman a plecat în 1642 din Batavia, capitala insulei Java, pentru a găsi două pământuri fabuloase: Terra Australis Incognita şi Java Mare. Nu a atins ţinta, dar descoperă Noua Zeelandă, Ţara van Diemen, iar în 1644, Noua Olandă, adică ţărmul actualului stat australian New South Wales. Ţara van Diemen descoperită de Abel Tasman este iarăşi un mister. John Hunter, amiral, explorator şi guvernator al coloniei britanice New South Walles, scria în „Jurnalul descoperirilor din New South Walles şi Oceanul de Sud”, publicat în 1793, că „Noua Olandă (Australia nn) este despărţită de Ţara van Diemen printr-o prăpastie”. Nu ştiu la ce a gândit Hunter când a spus „prăpastie”, dar o asemenea afirmaţie venită din partea unui amiral al marinei britanice este cel puţin bizară! „Prăpastia” lui Hunter nu putea fi un canion, nu există aşa ceva pe mare, ci mai degrabă era hotarul dintre două universuri! Ţara van Diemen a fost văzută, dar cum nu aparţinea lumii noastre, nu s-a putut debarca pe ţărmul ei! Expediţia lui Matthew Flinders din 1798 avea să descopere la sud de Noua Olandă, o insulă mare pe care strâmtoarea Bass o separă de continent. Insula a numit-o Tasmania în onoarea lui Abel Tasman. Este clar că Tasmania nu poate fi aceeaşi cu Ţara van Diemen, cea despărţită de Australia prin “prăpastia” de care Hunter nu a putut trece! În 1803, pe ţărmul continental al strâmtorii Bass, primii colonişti pun bazele oraşului Melbourne şi a viitoarei colonii Victoria, actual stat australian. John Hunter a sprijinit expediţiile menite să lărgească cunoştinţele despre Australia. De ajutorul lui au beneficiat exploratorii Matthew Flinders, David Collins şi John Shortland, plecaţi în 1798 ca să  cerceteze a ţărmul Noii Olande. Printre rezultate s-a numărat descoperirea insulei Tasmania de Sud. Expediţia este povestită în cărţile „Observaţii asupra coastelor Tasmaniei, a strâmtorii Bass, a insulelor din strâmtoare, precum şi a coastelor New South Walles”, publicată de Flinders şi „Privitor la colonia engleză New South Walles”, ale căror autor este David Collins. Ca semn de preţuire Amiralitatea Britanică va nota pe hărţi insula Tasmania de Sud cu numele de Ţara Hunter. Din păcate Ţara Hunter nu va mai fi regăsită vreodată! Ţara Hunter nu trebuie confundată cu  insula Hunter, situată în apele teritoriale ale statului australian Tasmania. Aceasta din urmă are o suprafaţă mică și o existenţă certă spre deosebire de tiza din sud, considerată insulă fantomă. Insula Hunter, împreună cu insulele Three Hummock şi King, au aparţinut până în 1951 soţilor Bill şi Amalia Nichols. Soţii aveau pe insule o fermă de vite. Printre salariaţii care au lucrat la exploataţia zootehnică s-a numărat  Peggy Puckett, autoarea volumului „O plimbare pe ţărm”, în care descrie viaţa pe insule. De pacea insulelor strâmtorii Bass a profitat scriitoarea Eleanor Alliston, care ca oaspete al familiei Nichols a lucrat aici între anii 1937-1943. În 1951 Alliston cumpără cele trei insule, iar pentru că le-a iubit le va dedica două dintre cărţile sale, „Evadare pe insulă” şi „Afacerea din insulă”. Insula Three Hummock a fost vizitată în 1851 de Giuseppe Garibaldi. Episodul este redat de revoluţionarul italian în autobiografia sa. Aproape de domeniul insular al familiei Alliston se află insula Boundary de patru hectare, împărţită între statele Tasmania şi Victoria. Pe insulă lungimea frontierei dintre cele două state măsoară 85 de metri. Este  cea mai scurtă linie de demarcaţie terestră din lume! Oricât de ciudate ar fi ca entităţi geopolitice, coloniile private precum insulele familiei Alliston au fost destul de multe. Ne amintim de romanul lui Jules Verne „Copiii căpitanului Grant”. Eroii cărţii vizitează insula Amsterdam din Oceanul Indian, astăzi posesiune franceză, dar unde în sec. XIX se înstăpânise un polonez. Polonezul cu vreo doi negri avea pe insulă o întreprindere de pescuit. Alt exemplu este arhipelagul Kermadec din Pacific. Când la 1830 l-a colonizat familia englezească Bell, arhipelagul era al nimănui. Familia Bell va stăpâni insulele până în 1937, când arhipelagul Kermadec este alipit de Noua Zeelandă. Elsie Morton, una dintre fiice, împărtăşeste în lucrarea memorialistică „Crusoe din Insula Duminicii”, saga familiei Bell în Kermadec. Un caz interesant de colonie privată este atolul Palmyra din Pacific, alcătuit din 27 de mici insule coraligene adunate în jurul unei lagune. Palmyra face parte din arhipelagul Liniei, anexat de regatul Hawaii în 1862. Aproape imediat guvernul regal vinde atolul americanilor Zina Bent şi Johnson Wilkinson. Deloc impresionată de autoritatea hawaiiană, Marea Britanie îşi declară în 1889 suveranitatea asupra Palmyrei. Actul a fost favorizat de faptul că între timp atolul devenise proprietatea cetăţeanului englez William Ringer. În 1911 SUA preiau atolul Palmyra profitând că acesta rămăsese nominal sub autoritatea Hawaiiului, ori în 1898 americanii au anexat Hawaiiul şi l-au transformat în teritoriu federal. Litigiul dintre SUA şi Marea Britanie privitor la suveranitatea asupra Palmyrei nu este stins nici până azi. Indiferent că aparţine britanicilor sau americanilor, Palmyra a rămas o colonie privată. Azi este a familiei americane Fullard. În 1912 avocatul Henry Cooper cumpăra atolul de la Ringer. Cooper vine în Palmyra în 1913, însoţit de geograful Charles Rock. Geograful efectueaza cercetări şi scrie un articol despre atol, pe care-l va publica în revista „National Geographic”. Rock este celebru pentru studiile făcute în Tibet, în Ţara Nakhi din China, în statul indian Assam, în Burma şi Thailanda. A căutat în regiunea Amnyi gama Machen din Tibet un vârf de munte de care se zice că este mai înalt decât Everestul. Existenţa muntelui tibetan mai înalt decât Everestul a fost susţinută şi de exploratorul Sven Heddin în cartea “În inima Asiei”. Principalele lucrări publicate de Rock sunt „Regatul Nakhi din Sud-Estul Chinei” şi un dicţionar enciclopedic nakhi-englez. Rock a colaborat cu exploratorul şi scriitorul francez Peter Goullart, la rândul acestuia, autor a cinci cărti de călătorie dedicate Chinei. Singurele resurse ale Palmyrei sunt cocotieri şi peştele din lagună, dar există zvonul că pe atol ar fi ascunsă o comoară. Dincolo de legenda comorii, de clanul de hippioţi care la un moment dat se aşezaseră pe atol fără voia proprietarului, istoria Palmyrei înseamnă un şir de crime, de naufragii şi accidente aviatice inexplicabile, dar care au un numitor comun. Toţi cei implicaţi în acele nenorociri căutau de fapt insula Maria Laxara, situată spune-se în vecinătatea Palmyrei. Insula Maria Laxara este descrisă ca un loc minunat, paradisiac, unde stăpâne sunt doar liniştea şi pacea. Mările Sudului sunt pline de insule frumoase, precum Maria Laxara. De mirare este altceva şi anume faptul că toţi cei care caută insula Maria Laxara şi folosesc Palmyra ca bază de cercetare sfârşesc în moduri misterioase, ori aşa ceva iese din sfera normalului. Printre căutători s-a numărat şi Christian Fletcher, conducătorul celebrilor răsculaţi de pe vasul Bounty. Fletcher a auzit de fabuloasa Maria Laxara şi a vrut să se stabilească acolo cu oamenii lui. Spre norocul lor nu au găsit insula Maria Laxara şi nici atolul Palmyra. Aşa se face că au scăpat cu bine. În final răsculaţii de pe Bounty vor coloniza în anul 1790 insula Pitcairn. Epopea lor este povestită de Sir John Borrow în cartea “Revolta de pe Bounty”. Insula Maria Laxara poartă numele descoperitoarei, o aristocrată spaniolă din Filipine, care în 1699 era îmbarcată la bordul galionului Manila. Căpitanul navei, Gemeni Cerelli, scrie în cartea  “Voiaj în jurul lumii” că la scurtă vreme după ce doamna Maria de Laxara a văzut insula, neştiută până atunci, cade în deperesie şi se sinucide. S-a aruncat peste bord.

Leave a Comment