Toponimele Bretania şi Britania se trag de la numele insulei legendare Brittia. În vechea germană britt înseamnă „înălţat”. Legendele barzilor celţi spun despre insula Brittia că este locul unde sufletele ajung după moarte. Deci cumva era locul din care sufletele se „înalţă”. Istoricul bizantin din sec. VI, Procopius din Cezareea, scrie în „Istoria Secretă” că Brittia se afla la 200 de stadii depărtare de ţărmul Galiei. Cum stadia ca unitate de lungime este egală cu 157 metri, rezultă că distanţa dintre insulă şi continent era puţin peste 31 de kilometri. Bizantinul percepe insula în dublă ipostază: de tărâm real şi suprapământesc. Insula a fost reală crede Procopius de vreme ce fusese locuită de angli, phrisoni şi britoni, popoare ştiute istoric. Desigur Brittia a fost ancestrala patrie de origine a bretonilor. Având ştiinţă de scrierile celţilor, Procopius a dat Brittiei cu egală măsură o dimensiune transcedentală, ca loc unde merg sufletele morţilor. Era de fapt pământul strămoşesc, loc unde bretonii înmormântau repausaţii de rang mare. Privitor la cele scrise de Procopius se găsesc referiri mai vechi în opera poetului roman Cladius Claudianus, care a trăit în sec. IV. Informaţiile despre Brittia sunt reluate în sec. XII de un alt istoriograf bizantin, Ioan Tzetzes. Cercetările moderne întreprinse în sec. XIX de Jacob Grimm şi de Théodore Henri viconte de La Villemarqué arată că legenda Brittiei are un dram de adevăr. Grimm scrie despre obiceiul întâlnit în satul breton Plouguel, anume acela de a duce morţii la cimitir, după ce mai întâi sunt trecuţi cu barca peste o strâmtoare marină îngustă numită Trecerea Infernului. Villemarqué consemnează la rândul lui Golful Sufletelor situat în apropierea localităţii Raz din regiunea Armorica a Bretaniei Mari. Concluzia este că undeva în largul Bretaniei a existat cu adevărat insula Brittia, iar amintirea ei se păstrează difuz în toponime şi obiceiuri. Probabil că insula de obârşie a bretonilor a pierit erodată de valurile mării! Limba norman este un idiom latin folosit de populaţia regiunii franceze Normandia. Este foarte apropiat de limba jerseyeză vorbită în bailiwick-ul Jersey, de guerneseyeză folosită de poporul bailiwick-ul Guernesey, de limba sarcqeză auzită pe insula Sark şi de auregneza vorbită pe insula Alderney. Normanzii sunt urmaşii latinizaţi ai vikingilor stabiliţi cu peste un mileniu în urmă pe coasta Galiei. Noua lor ţară, Normandia, a fost mare putere în sec. X şi XI, când ajunge să supună Anglia. Începând din anul 1204 îşi pierde independenţa, coroana Normadiei fiind disputată de regii Franţei şi ai Angliei. S-a ajuns la situaţia bizară în care capetele încoronate din fruntea ambelor state să se declare duci de Normandia. În sec. XVIII, deşi suveranii Franţei şi Angliei reclamau în egală măsură întreaga Normandie, sub control francez era zona continentală, pe când britanicii au suzeranitatea asupra insulelor Canalului. Parlamentul normand este demis de guvernul revoluţionar francez la 31 decembrie 1790. La fel ca şi în cazul Bretaniei, momentul va marca sfârşitul autonomiei ţării. Din punctul de vedere al guvernului de la Paris, ducatul Normandiei este desfiinţat la 21 septembrie 1792, dată la care a fost proclamată prima republică franceză. La 25 iunie 1793 ţara este împărţită în departamente şi încetează să mai aibă personalitate juridică. Prin reforma administrativă din 1956, sunt organizate regiunile Normandia Superioară şi Normandia Inferioară. Atunci în chip firesc francezii, au redat regiunilor istorice personalitate juridică. A fost un gest normal pentru conservarea identităţii naţionale şi de manifestare a respectului faţă de trecut. La fel se procedează în toată lumea civilizată.
În România începutului de veac XXI o clică de slugoi ai intereselor străine au vrut să raşcheteze istoria şi conştiinţa naţională, prin organizarea unor făcături de tip bolşevic numite „regiunea de nord-est”, „regiunea centru” etc. Pentru asta voiau să amputeze teritoriile provinciilor istorice spre a le alipi arbitrar altora. Bunăoară au vrut să unească sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei la Dobrogea! Un plan menit să transforme poporul român într-o sumă de indivizi fără rădăcină! Tot atunci un premier voia să numească aceste aşa zise regiuni voievodate, ca în chip pervers să facă cică un recurs la istorie! Ca o ironie a sorţii condominiul franco-britanic născut de facto din competiţia celor două puteri pentru stăpânirea Normandiei a prelungit existenţa ducatului. La 1 ianuarie 1801 regele Marii Britanii renunţă oficial la Normandia continentală. Cu acest prilej arhipelagul Chausey care face parte din insulele Canalului este cedat Franţei, se menționează în cartea „Insulele Chausey” scrisă de Jacques Doris în 1929. Ca urmare, în prima zi a anului 1801 este aruncată ultima lopată de pământ pe mormântul ducatului normand. Suveranul britanic este şi azi duce al Normandiei, dar în ciuda aparenţelor titlul se referă exclusiv la insulele Canalului din Marea Mănecii. Arhipelagul Canalului este împărţit în domeniile ducale Jersey şi Guernsey, fiecare cu propriul guvern şi parlament. În fruntea domeniilor se află un comisar ducal care poartă titlul de bailiwick. Insulele Canalului, numite şi Anglo Normande, nu au făcut parte din UE. Clima foarte blândă face posibilă cultura florilor, legumelor şi cartofilor timpurii, a viţei de vie şi chiar a portocalilor în solarii. La St. Helier, capitala insulei Jersey, Alexandru Mironov, autorul celebrei cărţi “Enigmatic Pământul”, a văzut în 1990 un automobil de oraş acţionat de un panou solar fotovoltaic. Maşina prindea 60 de kilometri la oră. O soluţie mai viabilă decât maşinile cu acumulator electric de azi! Atmosfera insulelor Anglo Normande este zugrăvită măiestrit de Victor de Hugo în romanul „Oamenii Mării”. Domeniului Guernsey îi sunt supuse insulele Sark, Herm şi Alderney, care la rându-le se constituie ca state aparte cu atribute legislative şi executive proprii. Insula Sark are propriul suveran supus regelui britanic. Rangul de bailiwick a existat deasemeni în regatul Hanovra, stat german care până în 1837 a fost dominion britanic, adică regele Angliei era şi rege al Hanovrei. După alipirea Hanovrei la Prusia, petrecută în 1866, bailiwickatele rămân ca entităţi teritoriale în Hanovra încă 19 ani. Mergem pe alt meridian! Până la revoluţia Meiji iniţiată de împăratul Mutsuhito în 1867, Japonia era fărâmițată în 302 principate conduse de lorzii daimyo, domeniile imperiale, domeniile shogului, 100 de oraşe imperiale, regatul vasal al insulelor Ryu-kyu şi teritoriile tribale ale poporului ainu din insula Hokaido. Adevăratul conducător al statului era shogunul. Împăratul avea doar rol protocolar şi religios. Dornic să modernizeze ţara, împăratul Mutshito desfiinţează shogunatul în 1867. Tokugawa Yoshinobu, ultimul shogun, nu cedează de bună voie. Urmează un război civil în care trupele lui Tokugawa se opun armatei imperiale. În 1869 Tokugawa Yoshinobu se recunoaşte înfrânt şi abdică, dar deposedat de putere rămâne formal shogun până la 3 iunie 1902. De la această dată rangul este desfiinţat de împărat, iar Tokugawa va fi numit principe. Cât priveşte domeniile shogunale, Tokugawa le va administra tot restul vieţii. Odată cu moartea sa, la 22 noiembrie 1913, acestea intră în administrarea diverselor prefecturi. La 2 august 1869, după ce l-a învins pe shogun, împăratul desfiinţează principatele şi le transformă în simple prefecturi, lăsate totuşi sub conducerea lorzilor daimyo numiţi prefecţi. Nu toţi lorzii au acceptat şi 14 dintre ei opun rezistenţă, dar în cursul anului 1871 vor capitula pe rând. În 1888 fostele principate sunt comasate în 72 de noi prefecturi, conduse de funcţionari de stat. Cu aceasta era lorzilor daimyo se încheie definitiv. Daimyo au avut propriile armate alcătuite din samurai, ori aceştia au rămas fără stăpân odată cu desfiinţarea principatelor. Samuraii erau nobili şi luptători profesionişti. Mulţi din ei nu au priceput că vremurile s-au schimbat şi că trebuie să caute altă slujbă. Unii dintre neadaptaţi s-au sinucis prin harakiri, alţii s-au adunat în jurul fostului daimyo din Satsuma. Acesta a încercat în 1877 să restabilească principatul şi să iasă de sub autoritatea împăratului. Rebeliunea din Satsuma este înăbuşită de armata imperială. Cu toată vitejia lor, samuraii înarmaţi cu săbii şi lănci, nu au putut face faţă mitralierelor. La 1 ianuarie 1946, prin edict imperial, toţi japonezii au primit onorific rangul de samurai. Arhipelagul Ryu-Kyu este locuit de un conglomerat de mici popoare înrudite. Băştinaşii fiecărei insule vorbesc o limbă aparte. Cu toţii au fost organizaţi în regatul Ryu-Kyu a cărui componenţă a inclus, alături de arhipelagul amintit, arhipelagurile vecine Osumi, Tokara şi Daito, locuite de japonezi. Regatul Ryu-Kyu este anexat Japoniei la 27 martie 1879, iar ultimului lui suveran i se stabileşte domiciliul la Tokyo. Formal păstrează pentru tot restul vieţii titlul de rege, alături de cel de marchiz, primit în 1879 de la împăratul Japoniei. Moare la 19 august 1901, fără drept de a desemna un urmaş la tron. De atunci Ryu-Kyu este complet înglobat Japoniei, dar între anii 1945-1969 s-a aflat sub tutela SUA. Azi Japonia este stat unitar. Păstrează o oarecare individualitate domeniile imperiale, dar şi acestea sunt incluse administrativ prefecturilor. Se respectă în continuare teritoriile tribale ale ainilor. Marian Rotaru