În  căutarea timpului pierdut (CCLXXVIII)

Scriam într-un articol anterior despre o insulă de pe fluviul Rio Grande ce separă SUA de Mexic şi care din eroare nu a fost inclusă în teritoriul niciunuia dintre vecini. Spuneam că pe insula care nici nu are nume în anii 1970 un american a înfiinţat un regat independent şi a început acolo o afacere cu cazinouri şi hoteluri. Ce s-a întâmplat apoi nu se mai ştie. Iată însă un caz similar! În 1848 frontiera dintre statul american Texas şi statul mexican Tamaulipas a fost stabilită de talvegul, adică pe mijlocul fluviului Rio Grande. Tratatul de frontieră  specifică fiecare insulă în parte şi cui aparţine. La mai bine de un secol de la încheierea tratatului, se formează din aluviuni o nouă insulă pe fluviu, care de data asta a primit şi nume: San Pedro. După litera tratatului ostrovul destul de mare ca suprafaţă nu aparţine niciunuia dintre riverani. Prin anii 1980 un texan a observat anomalia geopolitică şi la fel ca predecesorul său a proclamat insula regat independent. A înfiinţat şi aici cazinouri şi localuri de divertisment. Preţurile erau mici deoarece nu se aplicau accize şi TVA, serviciile prestate clienţilor nu erau supuse restricţiilor legale din statele vecine şi în plus stabilamentele nu plăteau impozit nimănui. Fericirea întreprinzătorului a durat puţin. Folosindu-se de chichiţe juridice, guvernul Texasului a ordonat Gărzii Nationale a statului să ocupe insula şi să confişte afacerea aventurierului. Alte micronaţiuni au fost create din motive care parcă ţin de alte vremuri! Spuneam într-un articol anterior de scriitorul Henri Michael Nicholas care a proclamat regatul Coperman într-un parc de rulote din comitatul Norfolk, Anglia. Evenimentul a avut loc în 2003 pe când suveranul Michail Nicholas I, ca să folosim numele dinastic ales de Coperman, împlinea 24 de ani. Scriitorul a făcut isprava ca să-şi facă reclamă, dar şi dintr-un motiv cât se poate de romantic. A dorit mâna frumoasei Zara Philips, membră a familiei regale britanice! Din păcate Dulcineea inimii lui nu i-a acordat nicio atenţie. S-au dus vremurile cavalereşti de altă dată! Oricum regatul Coperman continuă să existe şi dacă nu a adus împliniri amoroase a adus satisfacţii materiale. O carte cu titlul „Regele Nicholas şi regatul Coperman” popularizează aventura nărăvaşului scriitor. Am văzut că de multe ori micronațiunile reclamă teritorii neprecizate. Probabil că aceste terenuri nu există în realitate, deşi nici nu putem spune asta cu certitudine. Se spune că un domn, pe nume Paul Theron, ar fi proclamat în anul 1950 regatul independent Landreth pe o insulă de pe lacul Michingan, aflată în largul oraşului Grand Rapids, statul american Michingan. Insula nu este precizată, dar regatul a emis monedă proprie, dar ceea ce este mai curios apare ca investitor de capital pe piaţa americană şi încă unul destul de important de vreme ce este nominalizat în revista de afaceri “Fobers”. Regatul fantomă este moştenit de fiul fondatorului, Paul Williams Theron. Malatora este numele unui regat autodeclarat care se pretinde suveran peste un număr de insule din oceanul Atlantic, situate la oarecare distanţă de coasta Africii vestice. Insulele nu sunt precizate, dar ar avea în total 90 de kilometri pătraţi, dintre care, insula principală, Malatora ocupă 3.940 de hectare. Conducerea Malatorei aparţine unui triumvirat alcătuit din Skyler Putman, Zachary Simmons şi William Jennings Pinkney-Baird, nume care nu spun mare lucru. Totuşi acest fantomatic regat Malatora a revendicat de la statul Australia de Sud o porţiune din câmpia Nullarbor. Renunţă aproape imediat la deşertul australian şi îşi îndreaptă privirile asupra Liberiei. Ameninţă această republică africană că o va ataca, dacă nu-i va ceda o porţiune de litoral la Golful Guineii. Liberia, cea mai veche republică africană, independentă din 1847, a mai fost ameninţată cu invazia de guvernul albanez în exil condus de regele Leka I, dar din fericire nici această pornire belicoasă nu s-a materializat. Klaassen White proclamă în 2001 independenţa regatului Catin pe o proprietate de un hectar situată pe insula engleză Hayling. Regatul se laudă că are ca forţă militară navală o şalupă înarmată. În 2003 regatul cumpără o insulă de 10 hectare pe râul San Francisco, în statul brazilian Bahia, unde construieşte un complex turistic. Începând cu 2008 Catin se declară suveran asupra unei insule africane în suprafaţă de 125 kilometri pătraţi care s-ar afla pe coasta Tanganikăi. Din păcate insula nu este precizată. O ficţiune literară, mai mult sau mai puţin crezută, dar care a produs efecte până în vremurile contemporane este insula atlantică Meropis. Apare în lucrarea “Phillippica” scrisă în sec. IV î. Hr. de Theopompus, istoric grec originar din insula Chios. Şase secole mai târziu, Claudius Aelianul confirmă existenţa insulei în lucrarea “Varia Historia”. Pe Meropis, uriaşii scăpaţi de potop au înfiinţat trei cetăţi: Eusebes, bogată şi paşnică, Machinos, războinică şi Anostos, stăpâna unui ţinut sterp. Dintre acestea, opulentul Eusebes devine celebru ca model de societate perfect organizată şi echitabilă. Poate fi recunoscut în dialogul “Republica”, îndrumar de bună guvernare, scris de Platon, contemporanul lui Theopomponus. În sec. XVI, Eusebes va inspira pe Sir Thomas More pentru a zugrăvi în romanul “Utopia” insula omonimă, iar un veac mai târziu, Sir Francis Bacon, viconte de Saint Alban şi baron de Verulan, va gândi la Eusebes pentru a imagina “Noua Atlantidă”. Scena naraţiunii lui Sir Bacon este insula Bensalem, ficţiune plasată în largul coastei peruviene. Ideile lui Theopompus răzbesc în literatura sec. XIX. Le găsim în romanele “Erewhon” scris de Samuel Butler şi „Blithedale Romance” a lui Nathaniel Hawthorne. Eroii povestirii lui Butler sunt coloniştii de pe Erewhon, insulă asemănătoare ca natură Noii Zeelande, dar inexistentă în fapt. Dacă romanul “Erewhon” aparţine literaturii de aventuri, „Blithedale Romance” va influenţa gândirea socială. Ideile lui Hawthorne conduc la înfiinţarea  în 1841 pe teritoriul statului Massachusetts a comunităţii agricole egalitariste Brook Farm. Colonia s-a dovedit viabilă. Nu numai că a supravieţuit, dar a inspirat în 1967 constituirea comunei de vegetarieni Two Oaks din statul Virginia. Lumea scientizată de pe Bensalem, dominată de “Casa lui Solomon”, atrage atenţia psihologului Burrhus Frederic Skinne. Rezultă romanul “Walden Two”, opera literară a sec. XX. Cartea lui Skine generează apariţia în statul mexican Sonora a comunităţii Los Horcones. Ocupă o suprafaţă de 105 hectare şi este constituită din oameni care aparţin celor mai  diverse naţiuni şi confesiuni. Se bazează pe toleranţa culturală şi religioasă, pe ecologism şi pe proprietatea comună asupra surselor de existenţă. Los Harcones are scopul autodeclarat de a asigura continua evoluţie spirituală a membrilor. Este exemplul tipic de utopie devenită realitate, dar adevărat, fără şanse de generalizare la nivel macrosocial. În mod sigur atunci când a imaginat Eusebes, Theopomponus a avut în minte Arcadia care evident nu este regiunea reală din Peloponez, ci ţara “vârstei de aur” din mitologia greacă, locuită de păstori inocenţi. Oamenii şi-au dorit dintotdeauna o viaţă fericită. De aceea nu trebuie să mire că Arcadia elinilor este regăsită în folclorul francez şi englez sub chipul Ţării Cockyne, teritoriu al belşugului şi bunăstării, dar de neatins pentru muritorii de rând. Ţara Cockyne sau Ţara Cucilor este de fapt “Raiul Fraierilor”, a acelora care  pierd timpul aşteptând  miracole în loc să facă ceva concret ca să le fie bine. Poate nu întâmplător locuitorii cartierelor londoneze sărace au primit numele de cockyney. Evidenta ironie din basm nu l-a împiedicat pe geograful Johann Homann să descriere Ţara Cockyne şi să-i deseneze harta. Ţinutul bogat şi fericit din poveştile germanilor este Schlaraffenland. Tao Yuanming, poet chinez din sec. V, prezintă în romanul “Izvorul Râului Florii de Piersic” o ţară minunată colonizată cu emigranţi din China, fugăriţi de războaiele feudale şi de oprimare. Societatea perfectă de la izvorul Râului Florii de Piersic, alături de paginile dedicate Tibetului în cartea lui Sven Heddin, “De la Polul Nord la Polul Sud.Ţări şi lucruri, neamuri şi moravuri necunoscute încă”, l-au ajutat pe James Hilton să zugrăvească valea paradisiacă Shangri-La din romanul “Orizont Pierdut”. Zările capătă contur de basm. Exemplele la îndemană le oferă “Povestea ţărilor Asiei. Cosmogonie populară românească”, lucrare elaborată de Vasile Velculescu şi Vasile Viorel Guruianu. Cotidianul londonez “The Guardian”, de altfel un organ de presă foarte serios, a scris în 1977 de 1 aprilie un reportaj despre o coliziune aviatică produsă deasupra arhipelagului San Seriffe din Oceanul Indian. Cu acest prilej sunt oferite date despre istoria şi geografia arhipelagului, fostă colonie britanică până în 1965, alcătuită din două insule mari, joase şi mlăştinoase, Caissa Superioară şi Caissa Inferioară, plus câteva ostroave mici. Minciuna a prins la cititori, lumea a început să caute informaţii despre San Serriffe. Chiar şi după ce falsul a fost dovedit, arhipelagul fictiv va face carieră în literatura umoristică. Are dreptate filosoful Jean Baudrillard când spune că “Ficţiunea nu este imaginaţie. Este ceea ce anticipează imaginaţia prin faptul că îi dă forma realităţii”. Marian Rotaru