În căutarea timpului pierdut (CCLXVIX)

Spuneam în articolul anterior de efemera republică proclamată în 1903 de Nikola Karev în satul Krishevo din ţinutul macedonian Monastir. Tot în 1903 are loc în Tracia Bulgărească răscoala antiotomană a lui Mihail Gerdzhikov. Insurgenţii alungă turcii din Munţii Istraci, iar pe teritoriul eliberat proclamă la 5 august o republică independentă. Gerdzhikov în calitate de şef al statului a luat titlul de voievod, în virtutea tradiţiei bulgăreşti. În Munţii Balcani au existat în sec. XIX o serie de teritorii ieşite de sub controlul turcilor numite haiducii şi conduse de voievozi. Dispar toate după anul 1878, când este înfiinţat principatul autonom bulgar. Locuitorii Munţilor Istraci, nestenarii, vorbesc azi limba bulgară, dar sunt urmaşii direcţi ai tracilor. Sunt celebri pentru obiceiurile păgâne pe care le practică sub o pojghiţă de creştinism şi mai ales pentru dansul cu picioarele goale pe jăratec, jucat în sunet de cimpoi la praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Republica din Istraci este desfiinţată de turci la 27 august 1903. Republicile din Krushevo şi Istraci au rămas în amintire şi cu ceva documente. Cu uşoară ironie locuitorii sunt numiţi “republicani”. La fel se spune la noi ploieștenilor, în memoria efemerei republici de la Ploieşti din 10-11 august 1870. Se uită că a existat şi o republică Bacău între 28-29 martie 1848, condusă de hatmanul Alecu Aslan, străbunicul savantei Ana Aslan. De asemenea, la începutul sec. XVIII, Șcheii Braşovului au fost pentru scurtă vreme republică sub conducerea negustorului de vinuri Ion Birt, nemurit în faţa istoriei nu cu faptele, ci cu numele devenit sinonim cârciumei. August Treboniu Laurian spunea de Bârlad în “Istoria Românilor” că este o republică. În 1873, când savantul publica lucrarea, Bârladul era capitala judeţului Tutova şi atât. Înainte de unirea cu Moldova, în 1374, Ţara Bârladului a fost principat. După unirea cu Moldova şi până în 1816, Bârladul s-a bucurat de autonomie. Tradiţia acestei libertăţi l-a făcut pe Laurian să numească Bârladul republică şi este singura localitate sau regiune a ţării pe care istoricul a numit-o astfel. Amintesc în continuare, fără tragere de inimă, dar cu dorinţa de a nu uita istoria, aşa numita republică autonomă sovietică evreiască proclamată la 7 aprilie 1944 la Botoşani. Evreii comunişti sprijiniţi de armata sovietică invadatoare sunt autorii acestei sinistre făcături. Nu se ştie exact cât a durat republica sovietică, dar se pare că nu mai mult de două săptămâni. Nu se ştie bine nici cum a fost desfiinţată. Oricum agenţii bolşevici au fugit când armata română a revenit pe poziţii. Închei subiectul prin a adăuga acel efemer stat ţigănesc proclamat în cartierul Meteora din Târgu Jiu, în martie 1997. Jena de “fată mare” pe care o au istoricii când este vorba de ultimile două cazuri, nu-i bună. Atât republica evreilor din Botoşani, cât a ţiganilor din Tg. Jiu, trebuiesc analizate. “Cine uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete”, scria filosoful şi romancierul spaniol Jorge de Santayana y Borras. O comunitate deosebită este cartierul City din Londra – Cetatea Londrei, unul din marile centre financiare ale lumii. Din evul mediu City este autonom şi are în frunte pe lordul primar, funcţionar cu atribuţii foarte largi. Chiar şi suveranul Marii Britanii trebuie să ceară voie lordului primar că să intre pe teritoriul Cetăţii. În fine amintesc bazarurile din Iran şi în general din lumea islamică, comunităţi autonome de negustori conduse de un staroste şi care au propriile legi şi propria poliţie. Într-un fel bazarurile din Orient seamănă cu burgurile vestului, oraşele libere de negustori şi meşteşugari. De la burg vine termenul modern burghez, care înseamnă orăşean. Locuitorii burgurilor erau oameni liberi, pe când ţăranii erau în mare parte iobagi pe domeniile feudale. Evident nu mă refer la ţăranii liberi, la răzeşi, existenţi atât la noi, cât şi în vest. Răzeşiile, cel puţin în Moldova, au format pe alocuri veritabile republici, iar Dimitrie Cantemir enumeră în “Descrierea Moldovei” republicile ţărăneşti Câmpulung Moldovenesc, Codrii Tigheciului, Codrii Orheiului şi Ţara Vrancei, existente la începutul sec. XVIII. Este posibil însă ca înainte de vremea lui Cantemir, Ţara Dornelor şi Câmpul lui Dragoş-ţinut din actualul judeţ Iaşi, să fi fost deasemenea republici ţărăneşti. După unele păreri, cobâlele, formaţiuni statale ale ţăranilor geţi, erau republici, chiar dacă până la urmă se supuneau autorităţii regale. În Tutova, lângă Bârlad, există satul Cobâla. În limba română spunem la mediul rural “ţară” şi de fapt facem referire la acele ţări autonome de agricultori şi păstori care începeau de la marginea oraşelor. La rândul lor oraşele erau fie libere, supuse doar principelui, aşa cum au fost Bârladul ori Braşovul, fie boiereşti. A rămas în limbaj sintagma “merg la ţară”, provenită din “merg în ţara cutare” sau întrebarea “care este ţara ta?”, cu sensul actual “care este satul tău?”. Nici continentul american nu este ocolit de fantomele trecutului. Astfel Republica Airrecu a fost fondată în 1993 de fermierii aşezaţi într-o regiune la graniţa dintre Costa Rica şi Nicaragua, obiect de dispută istorică între cele două state şi de aceea rămasă necolonizată. După proclamrea republicii Airrecu, Nicaragua ia iniţiativă şi ocupă zona. Costa Rica acceptă actul de forţă al vecinului, preferând să piardă teritoriul, decât să fie sămânţă de conflict. Republica Manitobah a fost creată în 1867 de aventurieii vestului, dar e încorporată provinciei canadiene Manitoba doi ani mai târziu. Zona păstrează încă individualitatea în conştiinţa oamenilor, iar tradiţia ei este afişată faţă de turişti. Federaţia Watauga este creată ca formă de autoguvernare în 1772 de coloniştii care au întemeiat ferme pe valea râului Watauga, nesupusă controlului britanic. După cinci ani zona va fi alipită comitatului Carter din statul Tennessee. Cu toate acestea spiritul de autonomie a supravieţuit printre localnici. Turiştii sunt anunţaţi prin indicatoare rutiere şi plăci memoriale că intră pe teritoriul Watauga, ţară a oamenilor liberi. Statelor Unite li se atribuie o falsă omogenitate. În realitate lumea americană este diversă, iar în această diversitate micronațiunile nu lipsesc. Multe din picanteriile vieţii politice americane sunt cunoscute graţie preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. Acesta a demarat la 27 iulie 1935 “Proiectul Scriitorilor Federali” care ţintea elaborarea de monografii pentru toate statele, teritoriile şi posesiunile americane. Proiectul a fost coordonat de jurnalistul şi scriitorul Henry Alsberg. Cerinţa era ca lucrările să nu fie seci, ci beletristice, să conţină un jurnal de călătorie în statul respectiv şi să surprindă la faţa locului cultura, etnografia, folclorul, istoria anecdotică şi tradiţia locală. Preşedintele, intuind vremurile globalizatoare pe cale să vină, a dorit să salveze ceva din spiritualitatea poporului american. Timp de patru ani şi cu munca a 6.600 de oameni care au călătorit şi au cules date şi impresii, s-au elaborat monografiile a 48 de state, a Alaskăi (pe atunci teritoriu federal), a coloniei Porto Rico şi a districtului federal Columbia. Proiectul a ajutat la lansarea unor scriitori tineri: Richard Wright, Margaret Walker, Katherine Dunham şi Frank Yerby, iar informaţiile adunate au servit autorilor Jack Conroy şi John Steinbeck să scrie romanele “Dezmoşteniţii” şi respectiv “Fructele mâniei” În 1936 George Dillard a pornit un proiect secundar finalizat prin lucrările din “Colecţia Sclavii” dedicate spiritualităţii negrilor americani. Cărţile cuprind interviuri cu peste 2.300 de negri nonagenari din statele sudiste, născuţi înainte de 1865 şi care în tinereţe fuseseră sclavi. Scriitorul şi poetul de culoare Arna Bontemps a fructificat tezaurul de informaţii obţinut de echipa lui Dillard în cărţile: “Poezia negrilor”, “Folclorul negrilor”, “Dumnezeu trimite ziua de duminică”, “Negrul Thunder”, “Istoria negrilor” şi “Poveştile sclavilor”. În anii din urmă ideea lui Roosvelt de a fixa în scris tradiţile şi cultura populară, aşa numitul “realism naţional”, a fost reluată de scriitorul Mark Krasovic în colaborate cu Institutul Roosvelt, Biblioteca Preşedintelui SUA, Colegiul Marrist din New York şi compania IBM. În 1860 comitatul Jones din statul Mississippi nu a acceptat aderarea la Confederaţia Statelor Americane (Sudiste) şi cu atât mai puţin războiul împotriva Statelor Unite, război a cărui miză era menţinerea sclaviei negrilor. Micul comitat Jones, în suprafaţă de 1.800 kilometri pătrați, era locuit de crescători de vite, deloc solidari cu plantatorii proprietari de sclavi din celelalte ţinuturi ale statului. Oamenii din Jones erau în mare parte fermieri independenţi numiţi yeomen, ce nu erau apropiaţi spiritual şi politic de aristocraţia sudistă. Americanii au moştenit instituţia yeomen de la englezi. În Anglia, yeomenii sunt răzeşi, ţărani liberi, consideraţi parte a nobilimii rurale. Ne amintim că şi în Moldova răzeşia era considerată prima treaptă a boieriei. Turnul Londrei este păzit şi azi de o gardă de yeomeni comandată de Guvernatorul Turnului. Marian Rotaru