În noaptea de 21 spre 22 iunie înceta din viață George Ivașcu. Moartea l-a surprins în plină activitate, aplecat asupra paginilor planificatei Reviste literare din săptămâna a 26 a anului 1988. Era ultimul număr pe care îl pregătea de apariție, era numărul care avea să anunțe dispariția fulgerătoare a celui ce fusese critic literar, scriitor, profesor universitar, gazetar înzestrat.
1911 este anul nașterii sale, în 24 iulie făcându-și cunoscute glasul și făptura într-o familie de modești muncitori stabiliți în Certeștiului Tutovei de altădată. Maria și Dumitru se numesc părinții lui, mama era croitoreasă, tatăl șofer de camion, la rândul lor provenind din familii de țărani săraci, învățați cu greutățile vieții și nevoiți a-și asigura existența încă de la fragede vârste (la 11 ani tatăl lucra la atelierele Fernic din Galați). Primul război mondial are nevoie de serviciile seniorului Ivașcu, mobilizat fiind ca șofer sanitar și lucrător la atelierul mecanic al Marelui Cartier General. Interesant este că amintirile lui George Ivașcu localizează atelierul pe suprafața de teren unde s-a ridicat Fabrica de Rulmenți (1951) așa încât se prea poate ca micul băiat să-și fi însoțit aici părintele măcar în perioadele de scurtă acalmie a confruntărilor militare. Anii de școală primară îi poartă pașii în trei unități de învățământ situate în Bârlad, Ghidigeni și apoi în satul natal al tatălui, după cum familia migrează sperând la un trai mai bun. De n-ar fi fost bunul său învățător Gheorghe Berzunțeanu care să îndemne pe părinți a-l da la liceu, mai mult ca sigur George Ivașcu ar fi rămas legat de glia satului moștenind moara și tractorul tătânelui care își încropise o mică afacere. Nu a fost ușor a termina cursurile liceului Roșca Codreanu din Bârlad, moartea tatălui înturnându-l acasă în 1926 spre a fi de ajutor mamei rămasă cu multe datorii, muncind din răsputeri și măcinând de zor cerealele sătenilor. Găsește puterea să se desprindă și să revină în băncile școlii după o absență de un an, iar pentru a plăti taxele școlare, căci sărăcia îi dădea târcoale, va recurge la binecunoscuta metodă de suplimentare a veniturilor bănești meditând copii de familii înstărite. Citind fragmente din publicistica lui, iese la iveală cum încă din penultima clasă de liceu are o anume atracție spre literatură, citind „Spiritul critic în cultura românească” a lui Ibrăileanu, descoperindu-i multe alte articole în „Viața românească”. E tulburat să afle și altceva despre curentul critic literar moldovenesc, mult diferit de ceea ce îi oferise manualele școlare și programa de liceu atent respectată de profesorii bârlădeni. Nu ratează apariția zilnică a „Biletelor de papagal” ale lui Arghezi, le cumpără și le citește „pe furiș ca pe un lucru interzis” . Sadoveanu, Arghezi, Ibrăileanu sunt scriitorii pe care i-a iubit nu doar în adolescență sorbindu-le cu ochii cuvintele tipărite. I-a iubit, i-a venerat toată viața, căci mai apoi i-a elogiat ori de câte ori a avut prilejul utilizând pana și verbul criticului literar.
Recunoaște George Ivașcu că datorită scrierilor lor în toamna lui 1929 susține examenul de admitere la Facultatea de Litere din Iași. „De ce citim literatură” a fost subiectul ce trebuia dezvoltat în scris, urmând a fi argumentat și într-o probă orală. „Ei bine, am scris doar o pagină și jumătate de coală, ca să mă trezesc spre surpriza mea, afișat primul pe listă, deși la bacalaureat nu ieșisem strălucit”. Intrat la oral, îl așteaptă o altă surpriză, profesorul Iorgu Iordan, președintele comisiei de examinare, îi va spune cu încântare: „Dumneata ai scris o teză foarte bună. Cred că ai talent literar, poate ai să faci literatură, oricum, jurnalistică”. Să remarcăm că magistrul îi deslușise un posibil destin, o promițătoare carieră în lumea literaților. Lucrarea lui Ivașcu atrăsese atenția tocmai prin faptul că fusese concentrată și sugestivă, drept care comisia îl va scuti de verificarea orală răsplătindu-l totodată cu admiterea, cazarea în căminul studențesc, cu o plată modică.
Anuarul universității din Iași confirmă prin „tablou nominal al studentelor și studenților primiți în căminuri cu aprobarea Senatului universitar” că tânărul Ivașcu G. avea să fie adăpostit în Căminul central din strada Păcurari nr. 19 sau poate în Căminul din strada Sărărie 119. Nu are deosebită importanță în care din ele, căci dormitoarele de altădată adunau laolaltă câte 24 de studenți nu doar din ani diferiți de studiu ci și de la diferite facultăți ieșene. Condițiile erau mai mult decât austere și mizere, nevoiți a se adapta conviețuirii într-un permanent conflict cu ploșnițele a căror invazie era ținută sub control numai cu ajutorul petrolului lampant. Ne povestește Ivașcu că în primul an de „căminist” picioarele paturilor erau obligatoriu înmuiate în cutii de petrol astfel încât nesuferitele gângănii să nu ajungă în așternuturi. Masa oferită contracost era neîndestulătoare și dacă în vremea aceea ar fi existat protecția consumatorului ar fi sesizat abateri de la elementare norme de igienă. Cu toate acestea nu era un vaiet unanim nici pentru „co-locatarii” din dormitoare nici pentru gravele deficiențe ale cantinei studențești și chiar de se mai revoltau studenții, manifestând spre a-și arăta nemulțumirea, se întorceau grabnic în sălile de studiu pentru că veniseră în Iași cu un scop bine determinat, acela de a învăța.
Dincolo de aceste neajunsuri universitatea ieșeană fondată în 1860 era o prestigioasă instituție de învățământ superior cu îndelungată tradiție și realizări în plan educațional și științific, recunoscută fiind la nivel național și internațional. Încă din 1906 universitatea avea în componența sa cinci facultăți, drept, filosofie, teologie, științe (matematice, fizice, naturale), medicină, toate cu profesori dedicați. Facultatea de Litere avea un corp profesoral alcătuit din lingviști, filologi, critici și istorici literari consacrați sau la început de carieră. E necesar să subliniem prezența universitarilor vasluieni, locul central fiind ocupat de Al. Philippide (născut la Bârlad), apreciat și respectat membru titular al Academiei Române, considerat a fi întemeietorul școlii de lingvistică ieșeană. În 1929, anul în care Ivașcu devenea student în universitatea din capitala Moldovei, profesorul Al Philippide preda aici Filologia română. Erau profesori universitari M. Ralea (n. Huși) și C. Balmuș (n. Murgeni), primul deținând catedra de Psihologie și estetică, cel de-al doilea ținându-și cursurile de Limba latină, amândoi intrând în rândurile academicienilor în 1948. Nu-i uităm pe ne-vasluieni și menționăm spre rapidă informare pe Iorgu Iordan (limbi și literaturi romanice), fondatorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, membru titular și vicepreședinte al acesteia, Octav Botez (catedră de critică și estetică literară), Al. Claudian (cursuri de istoria filosofiei vechi). Aceștia sunt doar o parte din profesorii care au așezat temeinice baze filologice și lingvistice pe care s-a clădit viitorul profesional al tânărului Ivașcu. Acesta este climatul universitar, intelectual și scriitoricesc al Iașului interbelic, în care Ivașcu a avut șansa să trăiască, să se formeze într-o lume cu modele exemplare pentru cultura și literatura română.
Un material amplu despre activitatea profesorului Ivașcu citți în eiția print a regionalului Informatorul Moldovei.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană ” Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui Bibliografie: George Ivașcu – Confruntări literare (vol. I, II. Editura Eminescu, București, 1986); Traian Nicola – Valori spirituale tutovene: bibliografii: volum 4 (Editura Sfera, Bârlad, 2003); Traian Nicola – Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad: monografie (Iași, 1971); Acta Moldaviae Meridionalis (vol. XXI, 1999-2000); Steaua (nr. 7/1976); Presa noastră (nr. 6/1979); Presa noastră (nr. 6/1988); Presa noastră (nr. 6/1981); Presa noastră (nr. 7/1984); România Literară (21 iunie 1990); Convorbiri literare (iulie, 1988); Contemporanul (nr. 27/1988); Evenimentul zilei (13 aprilie 2011); Cultura (nr. 517/2015); www.restitutio.bcub.ro