În căutarea timpului pierdut (CCLXIV)

Aminteam în articolul anterior de colonelul englez Percival Fawcett, despre care de altfel am mai scris. În 1902 Percival Fawcett a găsit la Rio de Janeiro un document din anul 1753 care vorbea despre ruinele impunătoare ale unui oraş necunoscut aflat în sălbaticul stat brazilian Mato Grosso. Fawcett a numit aşezarea nebuloasă cetatea Z şi a speculat ideea că a fost construită cândva de coloniştii veniţi din Atlantida. S-a hotărât să o caute şi au urmat două decenii şi jumătate de aventură. Fawcett scrie în volumul „Călătorie neterminată” că a întâlnit în Mato Grosso o populaţie de negri extremi de primitivi. Erau numiţi muncegos. Într-adevăr, pădurile din Mato Grosso, la fel ca pădurile din Guyane, ascund triburi de negri, foşti sclavi africani fugiţi de pe plantaţii. În jungla din Mato Grosso se ascund, de asemenea, triburi de portughezi sălbăticiţi ai căror înaintaşi au luat drumul selvei (pădurii) pentru că erau urmăriţi de autorităţi sau din motive religioase. Muncegos văzuţi de Fawcet reprezintă rămăşiţele populaţiei originare a continentului american. Erau mai vechi decât amerindienii! Nu-i exclus că negrul Vineri şi consângenii lui, din romanul lui Daniel Defoe, “Robinson Crusoe”, să fi fost din neamul muncegos! Atât „Călătorie neterminată”, cât şi cea de a doua carte a lui Fawcet, „Drumuri pierdute. Oraşe pierdute”, au fost publicate de fiul Brian după jurnalele tatălui. Ce s-a întâmplat cu bravul colonel Fawcet nu se ştie. Multă vreme s-a spus că a murit într-un sat al indienilor Kalapalos, din teritoriul Xingu. Acolo, într-o colibă i-au fost găsite jurnalele, obiecte personale şi oasele. Kalapalos spun că Fawcet a lăsat într-adevăr unele lucruri, pe care ei le-au păstrat, dar exploratorul a plecat din satul lor la un trib sălbatc numit Aloique. Acolo a fost ucis. Oamenilor Kalapalos li s-a dat dreptate când s-a constatat prin analiză genetică faptul că oasele găsite nu aparţin lui Fawcet! Zvonuri ulterioare spun că a rămas tot restul vieţii pe teritoriul Aloique sau chiar că a ajuns conducătorul, cacicul, unui trib necunoscut de canibali. Alte dovezi acreditează părerea că a înfiinţat în junglă o colonie secretă de europeni, adepţi ai teozofiei, filosofie înrudită cu religia budhistă, creată de rusoaica Elena Blavatski, mare iniţiată din sec. XIX. Exploratorul George Miller Dyott, autor a cinci cărţi de călătorie dedicate Amazoniei şi Anzilor, scria că un şef de trib indian din Mato Grosso i-a zis că l-a întâlnit pe Fawcett şi pe doi din însoţitorii săi albi. Fawcett era îmbătrânit, alb la cap, iar ambii însoţitori erau şchiopi. În sfârşit, cercetătorul american David Grann susţine în cartea „Ultimul oraş din Z”, că Fawcett a ajuns în ţinutul Kuhikugu unde se află misterioasa cetate Z. Unele dovezi, inclusiv poze din satelit, arată că aici există cu adevărat ruinele a 20 de oraşe străvechi acoperite de vegetaţie, cunoscute europenilor mai mult din legende.Viaţa lui Fawcett a avut impact asupra literaturii. La numai 10 ani de la prima expediţie a colonelului, începută în 1902, Sir Arthur Conan Doyle publică romanul „O lume dispărută”, a cărui acţiune se petrece pe un platou din Mato Grosso. Ideea este preluată de geograful rus Vladimir Afanasievici Obrucev, care trei ani după Conan Doyle, în 1915, scrie „Plutonia”, unde înfăţişează un ţinut cald din Siberia, în care, la fel ca şi în „Lumea Pierdută”, au supravieţuit humanoizi-maimuţă, oameni primitivi şi dinozauri. Viziunea lui Obrucev nu este chiar fantastică. În 1993 ruşii au avut surpriza să descopere un trib necunoscut în Iakuţia. Iakuţia este ţara siberiană a taigalei nemărginite, acolo un ocol silvic are suprafaţa Franţei. Bogaţia tradiţională a Iakuţiei sunt animalele cu blană preţioasă. Dintre aceasta se remarcă zebelina a cărei blană nu îngheaţă, de aceea era înainte folosită pentru a căptuşi căştile aviatorilor. Într-un cort făcut din blană de zebelină se poate dormi chiar dacă afară sunt cincizeci de grade sub zero. O lumânare aprinsă şi respiraţia locatarului face ca în cort temperatura să devină aproape înăbuşitoare şi aceasta pentru că blana de zebelină este un excelent izolator, prin care căldura nu se pierde. Iernile în Iakuţia sunt foarte reci. Oamenii nu folosesc frigidere, alimentele sunt păstrate în veranda casei, acolo temperatura se menţine la treizeci de grade sub zero. Un bârlădean care a stat o vreme într-un oraş siberian povestea că în piaţă laptele se vinde “la bucată”. Țăranii pun laptele să îngheţe în recipiente de unu sau doi litri şi apoi sloiurile cilindrice sunt puse pe tarabă. Cumpărătorul nu are nicio teamă că laptele s-ar putea dezgheţa până acasă. Revenind la colonelul Fawcett trebuie spus că romancieri precum Arthur Evelyn Waugh, Douglas Preston şi Lincoln Child, s-au inspirat din aventurile sale. Mai mult, P. H. Fawcett împarte cu exploratorul şi omul de ştiinţă american Roy Chapman Andrews onoarea de fi prototipul lui Indiana Jones, eroul unei serii de 12 romane pentru tineret scrise de Rob MacGregor în perioada interbelică şi continuată azi de autorii Campbell Armstrong, James Kahn, James RollinsSteve Perry sauMartin Caidin. De subliniat că Roy Chapman Andrews, „colegul” lui Fawcett, a cercetat cu predilecţie Asia Centrală. Este autorul a 23 de cărţi! În ultima vreme francezul Thiery Jamin s-a remarcat ca un asiduu căutător al oraşului legendar amazonian Paititi. Este autorul a două volume: “În căutarea oraşului Paititi” şi “Pucharo. Memoria incaşilor” rezultat al expediţiilor pe care le-a făcut în Amazonia Pruviană. Jamin a descoperit situl din regiunea Pucharo cu stânci acoperite cu texte străvechi care aşteaptă să fie descifrate şi a dat de urma unor piramide din regiunea Paratoari, acoperite de vegetaţie, a unor cetăţi neştiute şi temple ruinate în regiunile Lacco și Chunchusmayo. Indienii din tribul Matsiguengas i-au spus că în regiunea Megantoni s-ar afla un oraş imens. Din descrierea lor pare a fi mai mare decât Machu Picchu din Anzi. Din avion Jamin a remarcat pe teritoriul tribului indian Sabamantiari un munte cu baza perfect pătrată, ceea ce duce cu gândul la o piramidă construită de om şi un lac, deasemenea pătrat, care în mod vădit este artificial. Din păcate şeful tribului a interzis francezului să exploreze zona la sol şi nici autorităţile peruviene nu s-au arătat cooperante. Dealtfel Thiery Jamin a descoperit la Machu Picchiu o poartă care duce în subsolul cetăţii. Încercarea de a explora ce se află în subteran s-a lovit de acelaşi refuz al administraţiei peruviene. Totodată în presa locală a început la adresa lui o campanie de defăimare, fiind numit “hoţ de morminte”. Faptul că a insistat să cerceteze cavitatea de sub Machu Picchu nu l-a ajutat. A primit ameninanţări cu moartea. El Dorado, ţara din jurul lacului Parime, a înfierbântat cel mai tare imaginaţia celor care au dorit îmbogăţirea peste noapte. A fost căutat în toată Amazonia braziliană şi peruviană fără un rezultat palpabil. Unii precum Gonzalo de Pizarro y Alonso sau  Francisco de Orellana nu au ajuns să o vadă. Alţii  dimpotrivă, au ajuns în El Dorado fără să vrea. Este cazul lui Diego de Ordaz, care a păşit în fabulosul tărâm datorită unui naufragiu. Petrece clipe minunate acolo, dar pleacă cu mâna goală. Întâmplarea cu naufragiul arată că Ţara Omului Aurit, cum mai este denumit El Dorado, chiar dacă este aşezată în interiorul continentului, trebuie să fie pe ţărmului apei mari care face legătura cu oceanul, deci un fluviu ca Amazonul sau Orinoco. Gonzalo Jiménez de Quesada nu numai că a căutat ţara aurului, dar a fost chiar numit guvernator de El Dorado. Expediţia făcută fără succes dealtfel, o descrie în cartea „El Antijovio”. Guvernator de El Dorado a fost şi Philipp von Hutten, numit de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune  Germană. Pleacă din colonia germană Mica Veneţie şi la fel ca rivalul său spaniol face o plimbare periculoasă prin junglă. Scrie apoi o carte intitulată „Noutăţi din Indii de la Philipp von Hutten”. Aventurierul, exploratorul, poetul şi istoricul Sir Walter Raleigh pretinde că a găsit El Dorado şi lacul Parime în Guyana. Notează scrupulos poziţia pe hartă. Geograful Alexander von Humboldt pleacă pe urmele lui Raleigh două secole mai târziu. Nu găseşte nimic în locaţia marcată de predecesorul său. Expediţia îi foloseşte pentru a colecta materiale necesare studiilor ştiinţifice şi  pentru a scrie două cărţi de călătorie, „De la Orinoco la Amazon” şi „Privelişti din Anzi”.Când aventurierii erau gata să renunţe la El Dorado, o ştire apărută prin anii 1970 încinge iarăşi spiritele. În România informaţia a fost publicată în almanahul „Scânteia”. Este vorba de descoperirea  în Amazonia a unui regat necunoscut populat de 80.000 de indieni, a cărui capitală este o cetate opulentă. În jurul capitalei erau multe sate mari.Unii au afirmat la vremea respectivă că s-a descoperit El Dorado! După entuziasmul de început, asupra subiectului s-a aşternut tăcerea. Acum după cinci decenii este complet uitat. Marian Rotaru