În căutarea timpului pierdut (CCLXII)

Spuneam în articolul anterior că secta mormonilor, la origine, zic ei, evrei plecaţi în antichitate din Yemen şi Oman, a înfiinţat în 1847 la poalele Munţilor Stâncoşi un stat pe care l-a numit Statul Deşertului. În 1850 americanii abolesc Statul Deşertului şi din teritoriul acestuia la care au alipit câteva zone înconjurătoare organizează teritoriul federal Utah. Utah era doar cu numele teritoriu american, în fapt era un stat teocratic condus discreţionar de conducătorul sectei. Mormonii sătui de abuzurile conducătorului cer ca Utahul să fie primit ca stat cu drepturi depline în uniunea americană. Dorinţa lor s-a împlinit în 1895. Autorităţile federale s-au angajat să le respecte credinţa şi modul de viaţă, dar să renunţe la poligamia pe care o practicau. Utah urma să fie stat în continuare mormon. Acordul a fost semnat şi din 1895 nu s-au mai pronunţat în Utah căsătorii poligame. Căsătoriile poligame mai vechi de 1895 au rămas în vigoare. Cu toate acestea în ţinuturi izolate sunt şi azi mormoni cu 50 de soţii. Unii din mormonii tradiţionalişti şi numeroasele lor familii sunt nomazi. Trăiesc în rulote şi umblă de ici, colo, prin deşertul din Utah. De câţiva ani, pentru a nu mai fi şicanaţi de legile federale care interzic poligamia, declară că au renunţat la cetăţenia americană. Declaraţia are la bază dreptul unui om de a-şi alege patria, recunoscut de jurisprudenţa americană. Culmea, mormonii liberi sunt conduşi de o femeie, Sariah Thomson, proclamată regină. Cât priveşte Cartea Mormonilor, Biblia lor, este posibil să nu fie o ficţiune. Se pare că evreii au ajuns în antichitate pe continentul american. În volumul “Indienii americani şi Cartea lui Mormon” John D. Keyser atinge spinoasa problemă a stâncii acoperită cu o inscripţie ebraică antică aflată în localitatea Las Lunas din Noul Mexic, iar exploratorul Eugene Savoy relatează în cartea “Raportul Gran Vilaya” descoperirea în jungla Amazoniei Peruviene a trei tăbliţe antice din piatră cu texte ebraice. Cyrus Gordon notează în volumul “Înainte de Columb” craniul unui evreu yemenit găsit în Yukatan, într-un vechi mormânt mayaş. Rămăşiţa făcea parte din colecţia exploratorului Alexander von Wuthenau, cunoscut la rându-i ca autor al cărţii “Misterele Americii Antice”. Joseph Mahan arată în lucrarea “Secretele Americii Precolumbiene” că urmaşii evreilor ajunşi în America înainte de Hristos sunt indienii Yuchis din Oklahoma. Obiceiurile acestora seamănă cu ale evreilor antici. Indienii Yuchis spun că strămoşii lor vin de undeva din est. S-au aşezat pe o insulă din arhipelagul Bahamas, dar care s-a scufundat. Au fost nevoiţi să plece iarăşi şi ajung pe actualul lor teritoriu din statul american Oklahoma. Yuchis au trăsături semite, iar etnonimul evocă Iudea. Autorul american Steve Berry afirmă în romanul “Afacerea Columb” că Amiralul Mărilor, evreu de origine, a plecat în voiaj din dorinţa de a ascunde în loc sigur comoara Templului din Ierusalim. Cristofor Columb ştia că navigând spre vest va ajunge în Asia Extrem Orientală, unde auzise că trăiesc evrei liberi de persecuţii şi de teama Inchiziţiei. Romanul lui Berry este bine documentat şi desigur autorul înserează în carte o teorie publicată. Fără a scădea meritul cărţii lui Berry, îmi exprim punctul de vedere. Existenţa Americii era cunoscută în antichitatea greco-romană. Nu insist asupra dovezilor pe care le-am amintit în articole anterioare şi în volumul “Dincoace de Lethe”. Columb a plecat să ducă comoara Templului la evreii liberi, dar nu la evreii liberi din Extremul Orient, dacă or fi existat cu adevărat pe vremea lui, ci la evreii liberi din continentul numit azi America. Nu întâmplător Columb a debarcat pe insula Salvador din arhipelagul Bahamas. În Bahamas ajunseseră şi străbunii indienilor Yuchis cu mult înaintea expediţiei spaniole din 1492. Ideea că evreii sunt primii colonişti ai Americii nu aparţine lui Joseph Smith, fondatorul sectei mormonilor. A preluat-o probabil de la Mardoheu Noe, un dramaturg evreu din New York. Plecând de la acest presupus adevăr istoric, Mardoheu s-a gândit să creeze în America un cămin naţional pentru evreii din toată lumea. În 1825 cumpăra o bună parte din Insula Mare de pe lacul Eire, aflat la graniţa dintre SUA şi Canada şi întemeiază pe acest teren colonia evreiască Ararat. Autonomia republicii Ararat este desfiinţată de americani în 1851, în ciuda protestelor comunităţii evreieşti din New York. Astăzi oraşul, redenumit Insula Mare, este o simplă urbe americană. În privinţa insulei sunt totuşi oarece probleme juridice. În 1764 Insula Mare a fost cedată de indienii Seneca Marii Britanii.  Insula şi zonele înconjurătoare sunt concesionate în 1772 de englezi unei companii olandeze şi a constituit ceea ce s-a numit Ţara Companiei Olandeze. De la olandezi a cumpărat Mardoheu terenul de pe Insula Mare. În 1840 Ţara Companiei Olandeze este preluată de americani şi alipită statului New York în baza unei legi federale care interzice străinilor să deţină terenuri pe teritoriul SUA. Confiscarea este abuzivă pentru că Ţara Companiei Olandeze nu intrase în componenţa SUA la 4 iulie 1776,  momentul proclamării independeţiei. Indienii Seneca reclamă în 2002 că Insula Mare nu a aparţinut niciodată statului New York şi implicit Statelor Unite. Pe de altă parte britanicii au abandonat teritoriul şi la fel olandezii,  aşa că insula este a lor. Cer ca municipalitatea Insula Mare să le plătească chirie pe teren. În 2006 curtea supremă de justiţie a SUA respinge pretenţiile indienilor Seneca. Cazul Insula Mare seamănă cu al altei insule americane celebre, Alcatraz, situată în golful San Francisco de pe coasta Californiei. În 1845 un oarecare Julian Workman primeşte de la guvernatorul mexican al statului Alta California, concesiunea insulei Alcatraz cu obligaţia de a construi şi întreţine un far. Se ştie că în 1846 California este preluată de americani, iar în 1863 armata federală rechiziționează Alcatrazul pentru a-l transforma în fort militar. Între anii 1933-1963 insula Alcatraz devine una din cele mai cunoscute penitenciare din lume, unde au ispăşit pedeapsa infractori şi mafioţi celebri. În 1963 insula devine muzeu. Între timp scriitorul Vine Victor Deloria, cunoscut activist pentru drepturile popoarelor native din SUA, a publicat romanul “Manifestul Indian” cu puternic impact emoţional asupra populaţiilor băştinaşe şi tot Deloria înfiinţează organizaţia “Triburile indiene Unite-Puterea Roşie”. Indienii Sioux, membri ai organizaţiei, ocupă în 1965 insula Alcatraz în baza unui tratat semnat cu americanii în 1868, care spune că terenurile federale dezafectate sau abandonate să fie date băştinaşilor. Indienii Sioux care au ocupat insula sunt evacuaţi de garda naţională a statului California. Pe 9 noiembrie 1969, Richard Oakes, un activist Sioux însoţit de un număr de adepţi ocupă iarăşi Alcatrazul, dar militarii californieni îi evacuează. Oakes revine pe 20 noiembrie cu şi mai mulţi indieni, declară insula teritoriu al organizaţiei Puterea Roşie şi că va transforma Alcatrazul într-un centru social, educaţional şi cultural al popoarelor băştinaşe din SUA. De data aceasta urma să intervină în forţă o unitate federală de puşcaşi marini. Operaţiunea a fost oprită la insistenţa opiniei publice, sensibilizată de principalele ziare din San Francisco. Oakes anunţă că este dispus să restituie americanilor în schimbul insulei Alcatraz cei 24 de dolari şi câţiva pumni de mărgele de sticlă, pe care olandezii i-au plătit indienilor în sec. XVII, pentru insula Manhatann, inima oraşului New York. Oakes primeşte ameninţări de la agenţii federali şi în marte 1970, fiica sa piere într-un accident dubios. Un an mai târziu indienii de pe Alcatraz sunt arestaţi şi evacuaţi. Alcatraz redevine muzeu dar, ca o concesie, americanii permit indienilor să se întrunească pe Alcatraz pentru unele festivaluri  tradiţionale. Iată şi isprava lui James Harden-Hickey, scriitor american apreciat în sec. XIX nai ales pentru cărţile sale de călătorie, el fiind un împătimit globe-trotter. Dar mai întâi să facem o paranteză istorică pe care o vom continua şi în articolul viitor. Hickey, în tinereţe, pe când locuia la Paris, a colaborat la un ziar monarhist. Franţa traversa o perioadă politică tulbure. La 19 iulie 1870 izbucneşte războiul cu Prusia. Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, abdică la 4 septembrie acelaşi an. La 28 septembrie 1870 extrema stângă franceză, organizată de anarhistul rus Mihail Bakunin, încearcă să întemeieze un stat comunist la Lyon. Nu se reuşeşte momentan, dar în anul următor, între 18 martie şi 28 mai 1871, sunt proclamate state ale dictaturii proletului, aşa zisele comune, în oraşele Paris, Lyon, Toulouse, Marsilia, Saint Etienne (regiunea Auvergne), Le Creusot (regiunea Burgundia) şi Limoge (regiunea Limousin). Atacată de comunişti din interior, Franţa nu mai face faţă prusacilor şi la 10 mai 1871 este nevoită să capituleze. Pierde în favoarea Prusiei regiunile Alsacia şi Lorena. În aceeaşi zi se naşte al doilea Imperiu German, care va influenţa în rău viitorul lumii. (Va urma.) Marian Rotaru