În căutarea timpului pierdut (CCLX)

Scriam în articolul trecut de sistemul de gospodărire comună numit cohousing. Membrii unui cohousing folosesc în comun facilităţile gospodăreşti şi prin asta realizează economii. Asemenea asociaţii pot funcţiona numai între oameni cinstiţi şi civilizaţi. Couhousingurile sunt similare celor 100 de kibutzuri urbane din Israel, numai că acolo se pun la un loc cea mai mare parte din venitul câştigat individual de fiecare membru. Kibutzurile finanţează din banii comuni inclusiv educaţia copiilor, asistenţa medicală, necesităţile culturale şi de recreere ale membrilor. Coloniile egalitariene din America de Nord, de sorginte germană, pleacă de la republicile ţărăneşti cu proprietate devălmaşă apărute în evul mediu şi care supravieţuiesc până azi ca asociaţii de răzeşi. Ca exemple se pot enumera Bregenzerwald din landul austriac Voralberg şi Unterwalden din Elveţia. Se observă prezenţa substantivului walden care înseamnă pădure. Faptul arată că obştiile săteşti au păstrat libertatea în zonele puternic împădurite. Adică acolo unde trupele seniorilor feudali nu îndrăzneau să pătrundă. Nu îndrăzneau să pătrundă nici în zonele mlăştinoase. Drept urmare republicile ţărăneşti apar şi se menţin în ţinuturile joase, băltoase şi sărace din nordul Germaniei. Comunităţi colectiviste tradiţionale au fost obştiile de mir din Rusia, analizate de baronul August von Haxthausen-Abbenburg în lucrarea „Imperiul Rus. Popor. Instituţii. Resurse”, publicată la 1856. Zadruga au fost colectivităţi agricole din Serbia şi Croaţia bazate pe principii biblice. Erau conduse de un patriarh, cel mai vârstnic şi respectat membru al comunităţii. Legea de căpătâi în zadruga a fost ajutorul reciproc, în sensul că nevoia unuia era nevoia tuturor. Fetele măritate plecau în zadruga soţului. Comunităţile camphill sunt destinate persoanelor cu handicap tratate ambulatoriu şi care înţeleg să se asocieze pentru a munci şi trăi în comun. Principiile călăuzitoare ale camphillulor se regăsesc în antropozofia lui Rudolf Steiner care vine în ajutorul năpăstuiţilor soartei. Antroposofia consideră că omul este în primul rând spirit, trupul fiind un ambalaj material. Prima aşezare de acest gen a fost înfiinţată în 1939 la Aberdeen în Scoţia ca un simplu experiment. Ideea iniţiatorului, medicul austriac Karl König, s-a dovedit salutară, astfel încât la începutul sec. XXI, numărul comunităţilor de persoane cu dizabilităţi a ajuns la 119, răspândite fiind în toată lumea. O comunitate camphill organizată în Thailanda pentru leproşi apare în romanul autobiografic „Omul de pe râul Kwai”, scris de Jean Coue. Mexicul cunoaşte sistemul colectivist rural ejido, preluat ca model de la indienii azteci. Kibutzurile, pentru că am amintit de ele, sunt exemplul tipic de colonie egalitariană bazată pe precepte religioase. Au fost probabil inspirate de anticile comunităţi ale esenienilor, sectă care cultiva egalitarismul. Primul kibutz a fost înfiinţat în 1882 de evreii plecaţi din oraşul Moineşti, judeţul Bacău. Este prima colonie sionistă din Palestina. Kibutzul Pina Ros înfiinţat de evreii băcăuani în Galilea este germenele statului Israel care apare 66 de ani mai târziu. Al doilea kibutz, Rishon LeZion, va fi înfiinţat în 1884 de evrei ruşi la iniţiativa scriitorului Israel Belkind şi cu ajutorul financiar al bancherilor Maurice de Hirsch şi Edmond de Rothschild. Principalul produs exportat de Rishon LeZion a fost vinul. Dealtfel cu banii lui Rothschild s-a înfiinţat în 1878 colonia de evrei ortodocşi numită Petah Tikva aşezată în Filistinia, ţinutul Palestinian de la malul Mediteranei. De menţionat că evreii ortodocşi nu recunosc statul modern Israel. Ei cred că adevăratul regat evreu va apare cândva! Perioada romantică a înfiinţării primelor kibutzuri este povestită în  cartea colonistului evreu Joseph Baratz, „Satul de pe Iordan. Povestea Deganiei”. În Israel sunt azi 260 de kibutzuri rurale cu economie bazată pe agricultură şi pe producţia de alimente ecologice. Totuşi, compromiterea colectivismului de către comunism a avut urmări inclusiv în lumea coloniilor agricole evreieşti. În urma criticilor sistemului tradiţional au apărut în ultimii ani societăţile moshav în care proprietatea asupra mijloace de producţie rămâne comună, dar o serie de servicii edilitare, activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, aparţin particularilor. O ficţiune literară, mai mult sau mai puţin crezută, dar care a produs efecte până în vremurile de azi, este insula atlantică Meropis. Apare în cartea “Phillippica” scrisă în sec. IV î. Hr. de Theopompus,istoric grec originar din insula Chios. Şase secole mai târziu, Claudius Aelianul confirmă existenţa insulei în lucrarea “Varia Historia”. Pe Meropis uriaşii scăpaţi de potop au înfiinţat trei cetăţi: Eusebes, bogată şi paşnică, Machinos, războinică şi Anostos, stăpâna unui ţinut sterp. Dintre acestea opulentul Eusebes devine celebru ca model de societate perfect organizată şi echitabilă. Poate fi  recunoscut în dialogul “Republica”, îndrumar de bună guvernare scris de Platon, contemporanul lui Theopomponus. În sec. XVI, Eusebes va inspira pe Sir Thomas More pentru a zugrăvi în romanul “Utopia” insula omonimă, iar un veac mai târziu, Sir Francis Bacon viconte de Saint Alban, se va gândi la Eusebes pentru a imagina “Noua Atlantidă”. Scena naraţiunii lui Sir Bacon este insula Bensalem, ficţiune plasată în largul coastei peruviene. Ideile lui Theopompus răzbesc în literatura sec. XIX. Le găsim în romanele “Erewhon” scris de Samuel Butler şi „Blithedale Romance” a lui Nathaniel Hawthorne. Eroii povestirii lui Butler sunt coloniştii de pe Erewhon, insulă asemănătoare ca natură Noii Zeelande, dar inexistentă în fapt. Dacă romanul “Erewhon” aparţine literaturii de aventuri, „Blithedale Romance” va influenţa gândirea socială. Ideile lui Hawthorne conduc la înfiinţarea în anul 1841 pe teritoriul statului american Massachusetts a comunităţii agricole egalitariste Brook Fărm. Colonia s-a dovedit viabilă. Nu numai că a supravieţuit, dar a inspirat în 1967 constituirea comunei de vegetarieni Two Oaks din statul american Virginia. Lumea scientizată de pe Bensalem, condusă de “Casa lui Solomon”, atrage atenţia psihologului Burrhus Skinne. De aici a rezultat romanul “Walden Two”, operă literară a sec. XX. Probabil că lumea veacului trecut era mai angajată pe linia acţiunii pragmatice. De aceea cartea lui Skine generează apariţia în statul mexican Sonora a comunităţii Los Horcones. Los Horcones ocupă o suprafaţă de 105 hectare şi este constituită din oameni care aparţin celor mai diverse naţiuni şi confesiuni. Se bazează pe toleranţa culturală şi religioasă, pe ecologism şi pe proprietatea comună asupra surselor de existenţă. Los Harcones are scopul autodeclarat de a asigura continua evoluţie spirituală a membrilor. Este exemplul tipic de utopie devenită realitate, experimental şi fără şanse de generalizare la nivel macrosocial. Monte Veritas-Dealul Adevărului este o colină de 321 de metri situată pe malul lacului Maggiore, lângă staţiunea turistică Ascona din cantonul eleveţian Tocino. În 1899 Henri Oedenkoven, un industriaş olandez, cumpără o parte din deal şi înfiinţeză o comunitate egalitariană. Robert Landmann scrie în monografia “Ascona-Monte Veritas” că membrii comunei puneau banii la un loc, dispreţuiau proprietatea privată, erau adepţii sexului liber, fiind adversari înfocaţi ai căsătoriei intituţionalizate, erau vegetarieni convinşi, nudişti şi adepţi ai religiei budiste. Comunitatea se adăpostea într-o clădire de piatră, a captat un izvor pentru alimentarea cu apă şi avea o căruţă trasă de un măgar, atelaj folosit pentru aprovizionare. O parte din bani veneau de la turiştii care voiau să petreacă sejurul pe Monte Veritas, vindeau apă potabilă de bună calitate unui complex hotelier din vale şi totodată colonia fiind locuită de artişti plastici, scriitori, savanţi, comercializa operele acestora. Pe la 1904 comuna Monte Veritas a achiziţionat un automobil şi un generator electric cu turbină hidraulică. În anii interbelici comuna va construi şi va administra un sanatoriu de medicină holistică. Între membrii comunităţii, adepţi ai vegetarianismului pur şi aceia care admiteau consumul de ou şi lactate au apărut adesea fricţiunui. Printre membrii comunităţii s-au numărat pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp filosoful Rudolf Steiner, savantul Karl Jung, sociologul Else von Richthofen, scriitorii Herman Hesse, Paul Klee şi Erich Maria Remarque, poetul Hugo Ball. În 1926 sanatoriul este achiziţionat, iar teritoriul coloniei este luat în admistrare de omul afaceri elveţian Eduard von der Heydt. Din 1926 colonia este oficial desfiinţată, teritoriul trece în proprietatea republicii Tocino. Colonia Monte Verita a inspirat o nuvelă din ciclul “Păsările şi alte povestiri” a lui Lady Daphne du Maurier şi deasemenea colonia e menţionată în romanele “Cartea Copilului” şi “Scrisorile Nopţii” scrise de Antonia Susan Duffy şi Robert Dessaix. Marian Rotaru