În căutarea timpului pierdut (CCIIVC)

Misterioasă este originea neamurilor de rasă albă, dar misterioasă este şi obârşia popoarelor negre, mai ales a negrilor americani băştinaşi. Spuneam mai de mult şi revin acum la ciudata Insulă a Papagalior din Marea Antilelor, numită şi Ţara lui Gonneville. Primul european care a ajuns pe aceste meleaguri este Amerigo Vespucci în 1502. Descrie insula la modul cel mai entuziast. Nu se ştie ce nume i-a dat, dar vestea frumuseţei insulei zboară şi un an mai târziu este vizitată de francezul Binot Paulmier de Gonneville, care rămâne aici câteva luni. O numeşte sau o redenumește Insula Papagalilor. Cartografii o vor nota ca Ţara lui Gonneville. Se prezintă destul de atractiv ca un ţinut acoperit de o junglă bogată în plante aromatice şi arbori fructiferi. Populaţia insulei era formată din hoarde de canibali, a căror unică lege era „a celui mai puternic”. Se aflau pe o treaptă de evoluţie inferioară oricărui neam de indieni americani. Gonneville, dorind ca în numele Franţei să instituie un control eficace asupra insulei, numeşte un rege în persoana unuia dintre liderii naturali ai băştinaşilor, probabil mai isteţ, numit Essomeric. Fiul acestuia avea să fie adoptat de exploratorul francez şi dus în Europa. Reîntors în Franţa, în 1505, Gonneville nu s-a lăudat cu descoperirea Ţării Papagalilor, ci cu cea a unor pământuri din emisfera sudică aflate la şase săptămâni de navigaţie depărtare de Capul Bunei Speranţe. Le-a denumit Indiile Meridionale. Aventurile lui Gonneville au fost povestite de Paulmier de Courtonne, stră-strănepotul fiului lui Essomeric, în cartea „Memoriile misiunii creştine a căpitanului de Gonnevile în Indiile Meridionale, Terra Australis Incognita şi Antarctica”, publicată în anul 1663. Remarcăm introducerea toponimului Antarctica, poate pentru prima dată în literatura geografică, precum şi distincţia, făcută tot în premieră, între Terra Australis Incognita şi Antarctica. Adică, altfel spus, Terra Incognita nu mai este privit drept continentul Polului Sud. Avem de a face cu intuiţia autorului? Francezii au ajuns la concluzia că seniorul de Gonneville este primul european care a ajuns în Australia şi Antarctica, deşi ţinuturile descrise în cartea lui Courtonne nu se aseamănă cu cele două continente aşa cum le ştim noi. După ce Australia este găsită de spaniolul Luís Vaez de Torres în anul 1605, după ce în 1608 s-au publicat „Memoriile expediţiei Queiros” şi după ce olandezul Willem Janszoon ajunge în Australia în 1606 şi publică apoi jurnalul de călătorie, europenii au realizat că noul continent nu poate fi confundat cu fabuloasele Indii Meridionale. Francezii şi englezii încep să le caute asiduu în apele Oceanului Austral. Cercetările aveau să fie zadarnice, dar au apropiat pe europeni de noul continent Antarctica. Acesta va fi (re)descoperit în 1820 de ruşii Fabian von Bellingshausen şi Mihail Petrovici Lazarev. Primul din cei doi va relata evenimentele în cartea „Cercetare în Oceanul Polar de Sud şi călătorie în jurul lumii”. Fascinaţia stârnită de Indiile Meridionale a făcut să se creadă o vreme că Ţara lui Gonneville ar fi situată în apele Antarcticii, dar analiza mai atentă a textului cărţii lui Courtonne a fixat definitiv locul Ţării Papagalilor lângă America de Sud. Este adevărat că studiile rămân în zona teoreticului, deoarece pe insula regelui Essomeric nu a mai ajuns nimeni. O ultimă observaţie. Primul care scrie de Indiile Meridionale este geograful Claudiu Ptolemeu (sec. II) în “Cartea Ptolemeica”. Spunea că sunt nişte insule prea puţin explorate, aflate la sud vest de India. Exegeţii operei lui Ptolemeu cred că Indiile Meridionale ar fi tot una cu peninsula Coada Dragonului la care face referire geograful arab al-Khwarizmi în lucrarea “Descrierea Pământului” (sec. IX), poziționată dincolo de golful Bengal, între India şi Malaezia. La sud de Coada Dragonului, scrie al-Khwarizmi, se întinde Marea Întunecoasă (Necunoscută) unde se ştie că s-ar afla misterioasa insulă Jewell. O hartă europeană din 1520 desenată de Petro Coppo arată Coada Dragonului ca desprinzându-se din peninsula Malacca, că este înconjurată de o serie de insule nenumite şi se termină cu Capul Cattigara. La nordul Cozii cartograful notează două provincii fabuloase Champa şi Champa Mare. S-a constatat că insulele reprezentate în jurul Cozii Dragonului au contribuit mult la confuzia cu Indiile Meridionale. Numai că această descoperire nu serveşte la nimic. Nu face altceva decât să înlocuiască o necunoscută cu alta. Atât Indiile Meridionale, cât şi peninsula Coada Dragonului sunt pământuri fantomă după care au orbecăit navigatorii din secolul XVI. Le bănuiau bogate în mirodenii şi lemn scump. E posibil ca aceste teritorii să fi existat cândva, iar Ptolemeu şi al-Khwarizmi să fi avut ştiinţă de existenţa lor din scrieri mai vechi, astăzi pierdute. Sau poate cine ştie, există şi acum, dar nu le vedem! În zona ecuatorială sudamericană a înfierbântat imaginaţia marinarilor încă o insulă fantomă, numită Brasil şi care nu are nicio legătură cu Brazilia. La 22 aprilie 1500 navigatorul Pedro Cabral atinge coasta Americii de Sud. Regiunea descoperită o numeşte Terra Santa Cruz. Câteva zile mai târziu, pe întâi mai, navigatorii întâlnesc insula Vera Cruz. Evenimentul este consemnat de scriitorul Pero Vaz de Caminha, cronicarul expediţiei. Magellan vede în 1518 Pământul Adevăratei Cruci, dar este încredinţat că nu-i altceva decât fabuloasa insulă Brasil de care marinarii din secolele XV şi XVI afirmau că s-ar afla undeva în Oceanul Atlantic. Etimologia este neclară. Toponimul „brasil” apare în textele feniciene, iar în mitologia celților Brasil este o ţară cerească minunată, care uneori se zăreşte printre nori. Cei mai mulţi dintre istorici sunt de părere că toponimul Brasil este inspirat de arborii cu lemnul roşu, de nuanţa cărbunilor încinşi, care formează păduri întregi pe coastele Braziliei. Lemnul preţios oferit de aceşti copaci se numeşte „lemn de Brazilia”. În limba latină, „brasa” înseamnă „jăratec”, iar în limba portugheză, „roşu”. Cred că mai degrabă cei care au dat insulei numele Brasil au asemuit insula luxuriantă de la tropice cu ţara din mitologia celților, considerată tărâm al desfătărilor. În evul mediu exista credinţa că tot ce se spune în poveşti este adevărat. Prin urmare navigatorii căutau cu osârdie în largul mărilor şi oceanelor locurile minunate din legende.Ceva mai târziu, Vera Cruz va apare pe hărţi sub numele de Brazilia. Cu timpul insula se aşează definitiv în geografia mitică, dar numele rămas în lumea reală trece pe continent pentru a desemna Brazilia, unul dintre cele mai mari state ale lumii. Un pământ, acum scufundat, numit convenţional, Brazila Atlantis, se pare că a existat în largul Braziliei sudamericane. Nu se ştie altceva decât că era un teritoriu muntos. Lângă ţărmurile Braziliei este înregistrată o altă insulă fantomă. Este vorba de Capul Punic. După referinţe din scrierile antice, Insula Capul Punic ar fi locul în care fenicienii au debarcat pentru prima dată pe pământul american, acum treizeci şi cinci de secole. Menţionez că punii sunt de fapt fenicienii din Cartagina. În geografia fizică, prin „cap” se înţelege un promotoriu care pătrunde în mare ca un pinten. Este de fapt o peninsulă mai mică. Denumirea Capul Punic duce cu gândul că nu ar fi vorba de o insulă! Totuşi avem un caz asemănător: Capului Horn care în realitate este insula de la extremitatea sudică a Ţării Focului. Restinga Sefton este o altă insulă fantomă de pe coasta Braziliei. Are o tiză cu existenţă certă, în estuarul fluviului Paraiba de Nord, din statul Paraiba. Trecerea numelui de la insula costieră, fie ea şi mitică, la o ţară continentală reală s-a văzut din cazul Floridei, despre care am scris mai demult şi al Coreii. Olandezul Dirck Gerritszoon este primul european care a pus piciorul pe pământul japonez în 1584. Aici a auzit despre Insula de Mijloc, care s-ar afla undeva între Japonia şi China, dar mai apropiată de coasta Chinei. A înţeles că insulei i se mai spune şi Coreea. Marinarul Gerritszoon consemnează toate informaţiile în cărţile „Note de călătorie”, publicată în 1595 şi „Itinerario”, care apare în 1596. Europenii, ca de altfel şi japonezii, aşa cum am văzut, au fost încredinţaţi că există o insulă numită Coreea, dar dat fiind că nu a fost găsită de nimeni și legenda nu a fost confirmată, numele insulei Coreea este preluat de marea peninsulă scăldată de Marea Galbenă. Noi îi zicem Coreea, dar coreenii spun patriei lor altfel: Choson. În 1951 Coreea de Sud cere Japoniei, prin intermediul SUA, restituirea insulei Parangdo, sub motiv că a aparţinut Imperiului Corean, înainte de anexarea acestuia la Japonia, petrecută în 1910. Se ştie că este situată în Marea Japoniei, nu departe de insula Ulleung-Do (Dagelet). Legenda zice că pe Parangdo locuiesc pescarii care nu s-au mai întors de pe mare. Cu toată bunăvoinţa americanilor de a-i sprijini pe coreeni, insula Parangdo nu a fost transferată pentru simplul motiv că nu a fost găsită şi nu este posibilă trasarea unei frontiere maritime pe baza unui mit. Pretenţia sudcoreeană este şi astăzi în vigoare. Se doreşte în primul rând dobândirea suveranităţii asupra unui important sector maritim. În zona vizată există un recif emergent, denumit Socotra Rock şi un altul submarin de data aceasta, tizul insulei fantomă despre care am amintit. Japonia a plănuit în 1938 construirea unei platforme pe reciful Parangdo. Aici urmau să fie asigurate facilităţi pentru pescari. Proiectul japonez, care nu a putut fi pus în practică datorită războiului, va fi realizat de sudcoreeani în anul 1987. Marian Rotaru