Excursie în lumea mărcilor XVIII

Fiecare produs devenit marcă de regiune are ceva anume care-l deosebeşte de toate celelalte. Astfel telemeaua dobrogeană era asezonată cu seminţe aromate de negrilita. Unele produse tradiţionale au căpătat o asemenea notorietate încât au intrat în patrimoniul umanității şi avem exemple ciocolata mayaşilor, hanoracul eschimoşilor, hamacul indienilor taino din Haiti, sarmalele turcilor, whisky-ul scoţienilor, pulque – rachiul din fructe de agave produs în statul mexican Sonora, chicha – berea de porumb a indienilor aymara din Bolivia, kumazul – băutură alcoolică din lapte de iapă făcut de mongoli, airagul – băutură alcoolică făcută din lapte de măgăriţa tot de mongoli, sakeul – rachiul de orez al japonezilor, pemicanul – amestecul de carne uscată, grăsime şi fructe de pădure uscate, aliment specific indienilor cree din provincia canadiană Alberta, pandişpanul sau pâinea de Spania, specialitate de patiserie, covrigii polonezi înmuiați în sirop de zahăr, vinul de cartofi islandez, cidrul – vinul de mere irlandez. Vinul de cartofi se prepară prin fermentarea pulpei de cartof împreună cu boabe de chimen, iar pentru ca fermentarea să se producă se adaugă ceva zahăr şi miez de pâine neagră. Opțional se adaugă stafide şi suc de portocale ori mai rar boabe de orez ca să facă băutura spumantă. Marca de regiune a intrat în limbaj ca substantiv comun: saharienele – vestele purtate de militarii francezi în Sahara, bermundele – pantalonii viu coloraţi purtaţi de negrii din insulele Bermunde, panamalele – pălăriile albe din Panama, cu boruri largi, utile împotriva soarelui tropical, parmezanul – sortiment de brânză din lapte de vacă, acoperită cu gudron produsă în fostul ducat italian Parma, napolitanele, tequila – rachiul din fructe de agave albastre specific oraşului Tequila din satul mexican Jalisco. Olandele şi damascurile – pânzeturi fine, america – pânză pentru salopete, shetlandul – stofă fabricată din lâna oilor crescute în arhipelagul britanic Shetland, şantungul – mătasea din provincia chineză Shandong, havanele – trabucele cubaneze, şampania şi coniacul. Şampania este băutură inventată în regiunea franceză Champagne. Se obține din vin nobil maturat. Acesta este îmbuteliat în sticle înfundate cu dopuri de plută ceruite şi păstrat opt ani în beci. În fiecare sticlă s-a adăugat în prealabil câte o lingură de şampanie veche (cuibul). Sticlele sunt aşezate înclinat, cu dopul în jos şi în fiecare an sunt rotite cu o optime de cerc, adică cu patruzeci şi cinci de grade. Coniacul din regiunea franceză Cognac se obţine prin păstrarea vinului nobil maturat în butoaie de stejar, timp de 30 de ani. Beciurile în care stau butoaiele trebuie să asigure temperatura şi umiditatea constante.  În Transilvania se produce o băutura asemănătoare coniacului, numită vinars. Varietăţile celebre de vinars se produc în podgoriile Sebeş Miercurea din judeţul Sibiu și Lechinţa, judeţul Mureş. Atunci când sunt mustuiţi strugurii, localnicii pun deoparte seminţele, le usucă si le păstrează peste iarnă în saci de pânză, la loc uscat. Vinul nobil maturat, tras de pe drojdie în primăvară, este dublu distilat. În rachiul obţinut se pun seminţe de strugure prăjite, patru pumni la zece litri de rachiu. La acestea se adaugă miez de nucă pisat. În unele variante se pune şi cafea, zahăr vanilat ori batoane de vanilie. Rachiul cu aceste adaosuri este lăsat o săptămână la macerat, dar zilnic este pritocit suflând în recipient printr-un furtun. După macerare rachiul este filtrat. Trabucele cubaneze, celebrele havane, sunt vestite, scumpe și de aceea apanajul cel bogați. Cele mai bune se produc în regiunea Vuelto Abajo din provincia Pinar del Rio. Trabucele de mare clasă se vând în cutii de lemn scump. Preţul ajunge la 25.000 de dolari cutia cu 20 de trabuce. Se vând de asemenea în cutii de tablă pe care sunt puse pozele unor celebri proprietari de plantaţii de tutun din sec. XIX. Marca de regiune ţine de tradiţia locală, dar desigur nu poate fi ruptă de condiţiile naturale. Insulele Bahamas sunt celebre pentru melcii marini denumiţi ghioc. În apele arhipelagului aceste moluște au condiții excelente de dezvoltare. Cochilia se folosește în artizanat, iar țigăncile de la noi o folosesc la ghicit. Importantă este carnea melcului, pulpa care poate ajunge la câteva kilograme. Negrii din Bahamas o usucă, o sărează sau o afumă și o exportă în toată lumea ca delicatesă. Este o specialitate marină, la fel de celebră ca stridiile de Ostanda, adunate de pe litoralul Flandrei. Stridiile flamande erau atât de căutate de bogătașii francezi, că până și unul din eroii romanului lui Alexandre Dumas – Tatăl, “Contele de Monte Cristo”, se lăuda că a cumpărat un butoi cu așa ceva ca să servească oaspeții. De altfel cererea de scoici marine a făcut ca Australia, Japonia, California, statele americane din Noua Anglie, Anglia ori Filipine, să construiască în mare recifuri artificiale unde aceste ființe să aibă condiții de viață. Lichiorul de violete şi parfumurile produse pe Coasta de Azur sunt celebre, dar regiunea, graţie climei şi solului, are întinse plantaţii de violete, lavandă şi alte plante aromatice, mai bogate aici în ulei volatil, decât oriunde în altă parte. Marele centru de producţie a parfumurilor de pe Coasta de Azur şi din Provansalia este oraşul Grace. Acolo, cine ajunge, poate cumpăra parfumurile relativ ieftin, vrac, adică la litru şi la preţ de producător. Fiecare zonă are propriul sortiment de argilă, care diferă ca şi compoziţie chimică de argila din alte zone. Argila şi tradiţia au făcut celebre ceramica de Horezu, porţelanurile produse în peninsula Tihany de la lacul Balaton, porţelanurile de Sevres ori porţelanurile de Dreft, mândria Olandei de Nord. Ceramica de Tihany este colorată cu extras de lavandă, plantă care creşte spontan în Tihany şi ocupă suprafeţe întinse. Nisipul cu însuşiri specifice stă la originea cristalului de Boemia, fabricat în localitatea Moser. Am fost la Moser, produsele din cristal sunt foarte frumoase, dar bineînțeles scumpe. În 1983 un pahar pentru vin din cristal costa 320 de lei în bani româneşti. Fabrica a executat servicii de cristal la cerere, fiecare în două exemplare, unul pentru cumpărător, iar celălalt pentru muzeul întreprinderii. Printre clienţi s-a numărat regele Carol al II-lea al României. Toată Boemia este plină de plantaţii de hamei. Hameiul şi orzoaica de calitate superioară, dar şi calitatea apei şi reţeta tradiţională au născut celebra bere de Pils. Fabrica din Pils, oraş din aşa numită Boemie Germană, a fost vizitată de poetul şi publicistul bârlădean Chiriac Samoilă. Un parametru care defineşte calitatea berii este conţinutul de zaharuri, în speţă maltoză. Prietenul meu Chiriac Samoilă a fost martorul unei probe sui generis de control a calităţii berii. Se turna bere pe o bancă din lemn, după care un muncitor îmbrăcat în salopetă lua loc. După circa un minut, omul se ridică, iar banca trebuia să rămână lipită de salopeta acestuia! Nu departe de Pils, la Karlovivary, în regiunea Sudetă, se poate cumpăra în recipiente de 50 ml o varietate locală de lichior, amărui, făcut cu apă minerală din staţiune. Lichiorul de Karlovivary este aperitiv şi are certe calităţi sanogene. Turiştilor străini li se oferea gratuit, în afara meniului, un păhărel de lichior din partea casei, pentru promovare. Tot pentru promovare lichiorul era vândut în sticluţe mici, de 50 ml, lucrate artistic. Turiştii le cumpărau şi ca suvenir pentru că erau frumoase. Karlovivary, cunoscut până acum 60 de ani drept Carlsbad, oferă alte două specialităţi căutate de gurmanzi şi pentru care deţine marca de regiune: napolitanele şi prunele confiate. Se folosesc prune fără coadă, zise de noi perje, iar în ultima vreme cu totul incorect, “prune româneşti”. Perjele de care spuneam, curăţate de sâmburi, sunt fierte în sirop de zahăr, până când lichidul scade la jumătate, după care, fiecare perjă este introdusă într-o prună goldană, de asemenea lăsată în prealabil fără sâmbure. Goldanele umplute sunt apoi puse la uscat. Baronul Mirohorsky mai înainte amintit remarcase dulceaţa de caise făcută la Focşani, veritabilă marcă de regiune. Sâmburii erau fierţi odată cu pulpa fructului, ceea de dădea dulceţei aromă aparte de migdale şi gust plăcut amărui. Spre deosebire de gemul de Topoloveni, făcut fără zahăr, dulceaţa de Focşani avea dimpotrivă exces de zahăr. Era mai degrabă “caise în zahăr”, decât “zahăr în caise”,  ceva în genul gogoşilor prăjite în zahăr topit, specialitatea arabilor marocani din Munţii Atlas, de care povestea regretatul fizician bârlădean, Dumitru Giurcanu. Dealtfel Mirohorsky remarca în vara anului 1856 că Focşaniul era vestit pentru păturile ţesute din păr de cal, pentru fibrele, vata şi saltelele din bumbac, dar şi pentru tabla zincată, meşteşug ţinut de turcii stabiliţi în oraş. Marian Rotaru