Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie și a fost în fapt reunificarea vechii provincii românești Basarabia, ruptă de Moldova și alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a formaRomânia Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.
Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identității naționale și pentru propria organizare în state naționale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situația unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominație rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiții și făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia față de Rusia și apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situație extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România și viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.
Poporul voia să-și hotărască destinul
Preocupați de soarta incertă a Rusiei, cetățenii din principalele orașe au început să se adune și să se organizeze pentru a-și decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanți ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moțiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică și religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică față de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama și mentalitatea filo-rusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofițeri și soldați, până la preoți și studenți. În zilele următoare s-a ținut la Chișinău Congresul preoților și al învățătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie și o formă de guvernământ proprie.
Personalități din Ardeal și Bucovina au pus umărul la unirea Basarabiei cu România
Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populației basarabene nu puține temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naționale a românilor era critică pentru reușita mișcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiați în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chișinău valuri de refugiați din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiații transilvăneni și bucovineni, prizonieri sau refugiați din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza națională și pentru unirea românilor. Printre aceștia s-au numărat și câțiva exponenți ai elitei românești, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntașii transilvăneni – dintre care s-a detașat ca importanță Onisifor Ghibu – au procurat o tipografie cu litere latine și astfel au putut înființa la Chișinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare și cărți în limba română. Mai mult, au organizat pentru învățători, cursuri de istorie, geografie și cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populației și se căutau soluții.
Ucraina a vrut să ia Basarabia toată!
Situația Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar și Rumcerodul de la Odesa, organul revoluționar bolșevic filorus care își asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat față de politica „imperialistă și antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev și apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenția de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată și în consecință au renunțat la ea.
„Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există”
Între 8/21 și 14/27 septembrie 1917 s-a desfășurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegație formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ținut să precizeze: „Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești cuvintele și organizațiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră și el servește de a ne acuza pe noi de separatiști”. La congres, delegația moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp la Chișinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul revoluționar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiții, Partidul Național Moldovenesc îl împuternicește pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru a obține aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alții și cu Lenin (care nu preluase puterea). ~i sfătuiește pe moldoveni să își impună autodeterminarea pe cale revoluționară. Moldovenii decid să convoace Congresul Ostașilor Moldoveni la Chișinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.
Sfatul Țării și-a început activitatea în noiembrie 1917
La Marele Congres al Ostașilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegați, ofițeri români și circa 200.000 de ostași, în marea lor majoritate țărani basarabeni veniți de pe toate fronturile. Adunarea și-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie și ca atare și-a luat dreptul de a proclama autonomia politică și administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării și a considerentelor de cultură, naționalitate și istorie proprie. Ca plan de acțiune imediată, Congresul a stabilit naționalizarea armatelor basarabene și, mai ales, convocarea unui Sfat al Țării, o adunare care trebuia să fie aleasă și reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm național și revoluționar, în toamna anului 1917 s-au desfășurat alegerile pentru reprezentanții care urmau să formeze Sfatul țării. În total au fost aleși 150 de deputați, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanți de județe și comune, ai clerului, cadre didactice, corporații profesionale, instituții, funcționari etc. și din punct de vedere al naționalității reprezentanților, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2 nemți, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni și 30% reprezentanți ai minorităților. Printre membrii sfatului s-a aflat și o femeie, luptătoarea naționalistă Elena Alistar.
Sfatul Țării și-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima ședință, Ion Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră și în bisericile noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învățăm turcește. De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoșii noștri s-au cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca președinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeț. Comisarul gubernial și cei județeni, toți purtătorii legali ai suveranității rusești, au jurat credință Sfatului, transferând astfel legal și fără o intervenție externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Țării a preluat oficial conducerea Basarabiei.
Unirea cu România
În ianuarie 1918, atât România cât și Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situație extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă față unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă față pretențiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniței pe Carpați, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice etc. Pe cale diplomatică se reușise menținerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistițiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretențiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susținea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic și politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era așadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria și cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegației austro-ungare: „Voiți să ne luați ceea ce este al nostru, adică Dobrogea și să ne dați în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluție pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intențiile de anexare ale Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părți ale Basarabiei, precum ținutul Hotinului și Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici și cu presa de la Iași erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul țării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conștiință națională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iași, unde aveau să cadă de acord asupra necesității istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălți anticipa timpii și declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând și administrațiile locale să urmeze exemplul.
Soluția impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iași au început discuțiile legate de modalitatea de realizare a Unirii și s-a decis soluția deliberării în Sfatul țării. În cadrul ședinței guvernului de la Iași din 23 martie, la care au participat și Inculeț, Ciugureanu și Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegații la Chișinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul țării. Constatin Stere a sosit la Chișinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns și primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis ședința Sfatului țării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul președintele Ion Inculeț și prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanții români s-au retras pentru a permite desfășurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanță hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noștri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice și a minoritarilor, care, cu excepția polonezilor, au declarat că se vor abține, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!
Președintele Sfatului țării, Ion Inculeț; Vice-președinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului țării I. Buzdugan” În mijlocul aclamațiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoștiința primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României și al Regelui, a luat act de Declarație și a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm și satisfacție de românii de pretutindeni și a stimulat lupta de eliberare a românilor aflați sub stăpânire străină.