Google

Vlahuță, exponent al vieții culturale românești

Written on:noiembrie 19, 2019
Comments
Add One

Pe masa mea de lucru, cu foile palide sub trecerea timpului necruțător, adastă „Lamura”, ultima revistă apărută sub directoratul lui Alexandru Vlahuță. Ultima cronologic, nicidecum valoric, poetul stingându-se în noiembrie 1919, la nici o lună de la trimiterea în lume a primului număr. Dacă numărul din octombrie era deschis de un cuvântul lămuritoral diriguitorului despre ceea ce se aștepta de la această publicație, o lună mai târziu, al doilea număr anunța cu tristețe decesul celui ce a vrut „să răspândească ceea ce se poate numi în adevăr– lamură – a cugetării și scrisului românesc pentru binele și înaintarea poporului român”. Vlahuță și-a dorit ca această revistă  cu multitudinea de teme abordate să fie asemeni unei lamuri, adică cea mai bună,  cea mai aleasă, cea mai curată parte, esența gândirii neamului nostru, adunând în jurul lui pe cei mai harnici, pe cei mai destoinici într-ale scrisului.

Vlahuță s-a ridicat de pe plaiurile Pleșeștilor, o localitate rurală situată la mijlocul distanței dintre pârâurile Bogdana și Simila, afluenți ai râului Bârlad. Copil bolnăvicios, ținut acasă până la vârsta de 9 ani, a crescut izolat, lipsit de prieteni, neputând a se lăuda vreodată cu ghidușii asemănătoare cu ale humuleșteanului Creangă de pe malurile Ozaneidar nici cu rătăciri visătoare precum cele ale lui Eminescu de prin codrii de aramă… A terminat liceul, s-a înscris la Facultatea de Drept, însă lipsurile materiale l-au împiedicat să-și finalizeze pregătirea avocățească. La această nouă răspântie a vieții, animat de idei umanitare, dornic să contribuie larisipirea obscurantismului, plagă ce domina în bună parte școala românească din aceea vreme, Vlahuță se va dedica învățământului, fiind mai bine de un deceniu profesor în școli gimnaziale și militare din Târgoviște dar și în multe școli private din capitală. În mai multe articole apărute sub semnătură, Alexandru Vlahuță va lua atitudine combativă față de dogmatismul și formalismul care împiedicau introducerea în învățământ a unor măsuri moderne, eficiente, în asimilarea noilor cunoștințe. Adeseori a făcut pertinente observații critice cu privire la deficiențele modalităților de alcătuire a manualelor școlare, iar spre a da un impuls elaborării pe criterii științifice și pedagogice a producției de cărți școlare, în 1902 (în colaborare cu Coșbuc) a alcătuit o carte de citire pentru elevii școlilor secundare și profesionale.

În paralel cu activitatea didactică va consacra o mare a parte a timpului creațiilor literare, încercându-și condeiul deopotrivă în poezie, schiță, nuvelă, publicistică. Nu era la început de drum, Vlahuță crease, scrisese atât proză cât și poezie încă din anii tinereții, de pe băncile liceului bârlădean. Este știut faptul că debutul literar avea loc în aprilie 1880  în „Convorbiri literare”, că în mai 1881 publică la Târgoviște în ziarul „Armonia” articole în care atacă moravurile locale iar în septembrie devine membru în comitetul de conducere al acestui jurnal ce își propunea drept obiectiv „instrucțiunea publică” spre a înlătura ignoranța considerată a fi „dușmanul de căpetenie al sărăciei”.„Galații” este un alt cotidian în paginile căruia și-a continuat activitatea publicistică în 1883, ziarul gălățean găzduindu-i articolele și schițele literare timp de patru luni. Din acești tineri ani, Vlahuță se afirmă ca un publicist de talent, ca un pamfletar curajos și cu vervă. Nedreptățile din vremea sa l-au impresionat profund, inspirându-i pagini semnificative pentru atitudinea protestatară a poetului, iar scrierile din aceasta perioadă se constituite în egală măsură și în valoros document literar dar și în oglindă a epocii cu ale cărei clase dominante Vlahuță era în dezacord. Școala critică de la „Contemporanul” îl ajută să înțeleagă mai bine funcția socială a literaturii, sensul înalt al unei astfel de activități căci avea să spună în 1866 că „arta izvorăște și respiră din aerul epocii în care se naște” iar mai apoi, într-o conferință susținută în aprilie a aceluiași an, dezbătând „Mișcarea literară” avea să îndemne cu stăruință pe scriitori a se inspira din realitatea cotidiană: „tinere scriitor, cată mai bine în jurul tău, umple-ți sufletul de emoțiunile timpului în care trăiești și arată-ne la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi, luptele și pasiunile la care ești martor și părtaș, oamenii pe care-i cunoști, viața de care palpităm”.

În 1887 Vlahuță este redactor la „Revista nouă” a lui B. Hașdeu, o revistă cu caracter enciclopedic, profil ce iese în evidență prin simpla enumerarea a domeniilor abordate: literatură originală, folclor și folcloristică, istoria literaturii române, filologie și lingvistică, istorie politică, teatru, arheologie, geologie, științe fizice și chimice. Proza este valoroasă prin contribuțiile lui Delavrancea, Iorga, Ion Ghica, Hasdeu și Vlahuță.

A urmat apoi colaborarea scriitoricească cu doctorul Alecu Urechia (fiul lui V. A. Urechia), înființând și conducând împreună revista literară săptămânală ilustrată „Vieața”(1893-1896). Revista aceasta a rămas în istoria publicisticii românești ca una care a polemizat intens cu publicațiile de orientare ideologic-socialiste, înfierând și respingând aservirea față de un partid politic, arătând nocivitatea aplicării unor directive în artă sau literatură. În paginile revistei, Vlahuță a declanșat o campanie de combatere „a artei cu tendință”, explicând și atenționând că această formă de orientare, canalizare, direcție nu face decât să limiteze, să reducă, să îngrădească drastic libertatea de gândire și de creație.

Articolul program „Două vorbe…” nesemnat dar aparținând lui Vlahuță, pornește de la constatarea că odinioară scriitorii se ocupau de literatură atrăgând atenția că actualii condeieri își risipesc talentul și mai ales prestigiul lăsându-se antrenați în sterile polemici politice, ocupându-se zadarnic de știri și interpretări politice în loc să se aplece cu grijă și responsabilitate asupra vieții culturale și artistice a țării. Lansează un apel către principalele instituții de cultură ale vremii, Academie, Ateneu, muzee arătând totodată că ele sunt acelea care au rolul de a înlesni „tânjirea simțământului național”. Revista „Vieața” își propunea astfel să urmărească evoluția culturală, felul în care se manifesta spiritul românesc în știință, în artă, în reforme, voia să informeze publicul cu o dreaptă judecată despre tot ce se petrece pe tărâm cultural.

Din filele revistei Vlahuță încurajează timidele încercări literare scriind în numărul 2 al săptămânalului: „Poate e un talent care mijește în nesiguranța primilor pași” și are nevoie de „o privire simpatică, o vorbă bună, o mână care poate să-l sprijine, să-l ridice”, recomanda tot acum a nu se ezita a acorda acest mărunt sprijin căci e foarte posibil ca într-o zi să se constate, să se vadă că „începătorul (…) e un scriitor mare, cu care ne fălim”. În același număr, dovedind adevărul spuselor sale, va insera câteva aprecieri referindu-se la debutul literar al unui adolescent. Va prelua din paginile provincialei reviste școlare din Craiova versurile poeziei „Domnișoarei” semnată de nimeni altul decât Șt. O. Iosif, căci Vlahuță a întrezărit încă de atunci, ianuarie 1893, nașterea unui mare talent. Vlahuță, omul dintre dealurile Pleșeștilor, are marele merit de a-l fi impus pe plan literar pe Iosif sfiosul, romanticul, visătorul, delicatul poet.

Și Coșbuc era un poet ce bătea la porțile afirmării artistice. În iunie 1893 îi apare editat de Sosec volumul de versuri „Balade si idile” bine primit de critica literară. Asta până în luna august, când la Iași este pusă în circulație o broșură prin care se contesta originalitatea unor poezii, autorul fasciculei, N. Lazu urmărind în realitate calomnierea și stârnirea unui proces literar (care a durat 10 ani). Sar în apărarea lui Coșbuc din paginile „Convorbirilor literare”, „Moftului român” și „Vieții”, Iorga, Caragiale și Vlahuță dar cum vorbele rele acoperă uneori adevărul, marele nostru Vlahuță se va îndoi și-l va ruga pe poetul ardelean să demonstreze paternitatea, autenticitatea baladelor („Vieața”, nr.3/1893). Timpul le va rezolva pe toate, timpul răbdătorul va arăta că „idilele” aparțin în totalitate minții creatoare a lui Coșbuc, neîncrederea fiind generată doar de metrica diferită (versuri cu 14 sau 8 silabe) a poeziilor cuprinse în volum. Sâmburele acela de îndoială nu a reușit să zdruncine prietenia dintre cei doi, căci îi lega mai presus de orice iubirea de adevăr și dreptate așa încât prietenia s-a consolidat, ducând în plan literar la unirea eforturilor și  editarea în 1901 a revistei „Semănătorul”, iar în 1902 după cum spuneam mai devreme, la conceperea împreună a unor cărți școlare.

Inițiativa înființării acestei noi reviste (Semănătorul) aparținea lui Spiru Haret, promotor al unei vaste acțiuni de culturalizare a satelor. Titlul revistei aparține lui Vlahuță ce-și va fi amintit probabil de „Semănătorul” bârlădean, foaia săptămânală de la 1870-1876 care își propusese deșteptarea conștiinței naționale sau, cine știe, amintindu-și de „Semănătorul” din Galați. Articolul program intitulat „Primele vorbe” nesemnat și de această dată dar aparținând mai mult ca sigur lui Vlahuță cheamă scriitorii „în jurul aceluiași stindard, pentru binele și înălțarea neamului românesc”, iar versurile sonetului  „Semănătorul” sunt de fapt un îndemn la jertfă, la muncă pe ogorul literelor românești. Vlahuță dorea ca revista „Semănătorul” să fie asemeni unui „caiet pentru săteni”, să promoveze o literatură inspirată din realitățile naționale, acordând întâietate tematicii rurale. Foarte vocal este Coșbuc atrăgând atenția că literatura existentă nu era „în mijlocul tradițiilor, în mijlocul poporului nostru”, era îngrijorat că „ne batem joc de credința strămoșilor noștri (….), râdem în pumni de asperațiunile naționale”, importăm nu doar literatură ci și idei bolnave care „sunt cu totul străine spiritului românesc”. Coșbuc, directorul ardelean, chema scriitorii în lupta împotriva acestor tendințe periculoase pentru poporul și limba română asaltată de împrumuturi străine. În numărul trei, Vlahuță dezvoltă această idee, explicând în articolul „Cărți pentru popor” nevoia reînvierii unor „icoane din trecut, întâmplări vitejești” care să înalțe sufletul,  cerea cuprinderea în paginile revistei a unor pilde, învățături sănătoase, povestiri calde, sugestive, astfel încât cititorul să fie mișcat de lucruri văzute aievea și totodată să primească îndemnul „a-și aduce și el partea lui de bine la această lume, de a face și el ceva folositor țării și neamului lui”.„Semănătorul” a jucat un rol important în viața literară a vremii, a constituit un catalizator pentru înființarea curentului ce i-a purtat numele (semănătorism), susținând cu ardoare valorile tradiționale și folclorice, culturalizarea și educarea țărănimii. Deasemeni, revista a avut un rol pozitiv în crearea atmosferei spirituale necesare realizării unității naționale a poporului român într-un stat unitar și suveran. Deosebit de important pentru noi, vasluienii, este că în grupul de colaboratori ai revistei aflăm nume precum Elena Farago, G. Tutoveanu, I. Adam, că programul semănătorist al acestei reviste a fost urmat cu fidelitate de reviste precum „Ramuri (Craiova, 1905)” ,  dar mai ales de revista cu nume de erou al basmelor românești „Făt-Frumos”, apărută în spațiul literar bârlădean (1904-1909).

Anul 1901 înseamnă pentru Vlahuță nu doar o muncă intensă de pe poziția de director al „Semănătorului”, înseamnă finalizarea unei colaborări cu sute de învățători de pe tot cuprinsul țării ce onoraseră cererea, răspunzând ineditului apel lansat de scriitor în 1898 de a trimite descrieri ale celor mai frumoase locuri românești în vederea realizării unei „Geografii pitorești a României”. Redactată în decorul tihnit al Agapiei, cartea ce se va numi „România pitorească” păstrează în filele ei dinamismul călătorului, reveriile îndrăgostitului de grohotișurile munților, așteptările iubitorului și căutătorului soarelui arzător de câmpie ori a ruinelor ce ne întorc cu sute de ani în urmă. Vlahuță a descris peisajul românesc, el însuși călătorind prin satele, orașele, văile patriei descifrând urme ale trecutului, lăudând fapte istorice desfășurate prin acele locuri (Islaz, Călugăreni), înviind din negura îndepărtată a vremii glorioase evenimente istorice. „România pitorească” este de fapt un elogiu, o laudă adusă țăranului român, însușirilor sale morale, frumuseții sale de caracter. Interesant de știut este faptul că reeditările din perioada anilor 1947 – 1990 au fost ciuntite de apriga cenzură comunistă fiind eliminate pasajele ce conțineau subiecte tabu ale regimului (Regele Carol I, Insula Șerpilor, partidele politice și liderii marcanți ai acestora).

Nu e spațiul necesar a putea cuprinde întreaga activitate literară a lui Vlahuță, nu e posibil a ne ocupa în detaliu de toate revistele și ziarele cu care a colaborat aproape 50 de ani. Enumerăm pe cele mai importante, lăsând plăcerea studiului și a descoperirii celorlalte titluri: „România literară”, „Revista literară”, „Epoca”, „Naționalul”, „Gazeta săteanului”, „Lupta”, „Lupta literară”, „Voința națională”, „Românul”, „Universul”, „Luceafărul”, „Viața românească”. Spun biografii că feluritele subiecte abordate le publicase în peste 40 de reviste și gazete semnând cu nume propriu sau cu pseudonim (25 la număr). Adevăr a pus și în nenumăratele lui frângurele (maxime și cugetări) presărate în mai toate gazetele vremii. Ale sale sunt cuvintele: „în muncă e sănătatea, cinstea, puterea și farmecul vieții” sau „tot ce creează tace; natura-și deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere; numai distrugerea vrea gălăgie, nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ?”.

În februarie 1918 clocotitorul patriotism îl determină să meargă pe front scriindu-i lui Iorga că aceasta hotărâre  e pornită  dintr-un sentiment adânc de datorie cetățenească și „de gândul că voi putea fi și eu de vreun folos neamului meu, la o vreme când cine nu-i de folos e vătămător”. În noiembrie 1918 era director al unui ziar bucureștean „Dacia”, un cotidian de popularizare a științei, a literaturii române și universale, întemeiat cu scopul de a spune „adevărul cu orice preț și împotriva oricui”. Ziarul fusese înființat cu dorința de a contribui la „educația socială a maselor”, la cunoașterea realității printr-o atitudine obiectivă, cinstită. În chiar primul număr (23 noiembrie) apare articolul „Amurg în zori” prin care Vlahuță își dezvăluie entuziasmul patriotic față de istoricul act al Unirii Transilvaniei cu patria mumă. „Acum catastrofala dramă s-a terminat, a triumfat dreptatea… Gândul mă duce la cel mai înalt vârf al Carpaților noștri, îmi fac ochii roată și toate podoabele țării mi se dezvelesc într-o lumină de vis,  în toată mândra Doinei Țară din cătările Tisei până la marea cea mare iat-o acum întreagă”. Cu privirea „desfăcută de lacrimi”, Vlahuță cuprinde țara din hotar în hotar. „Mari au fost suferințele pe cari le-am îndurat, dar mare-i și răsplata jertfelor noastre. Poate că niciodată n-a încăput atâta fericire între hotarele țării ce s-a chemat cândva Dacia Felix… Steaguri de biruință și cântec de bucurie sărbătoresc mărețul act al întregirii neamului nostru”.

În 1919 este la conducerea revistei „Lamura”, onorat fiind de încrederea ce-i acorda Ministerul Instrucției însărcinându-l cu editarea publicației periodice. „Lamura” avea să devină o revistă de cultură și educație națională care „să recheme din umbra trecutului nostru figuri mari și faptele vitejești ce alcătuiesc bogăția nesfârșită și puterea cea pururea vie a unui neam”.  Atât ministerul cât mai cu seamă Vlahuță, doreau o revistă „caldă, simplă și iubitoare de literatură constructivă”, care să dea acestui popor caracterizat de „religia cinstei și a muncii” ceea ce basmele populare promiteau, adunând la un loc pe cei meniți a se bucura de „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Revista chema la muncă pe cei de atunci, obișnuiți cu lucrul în condiții grele, revista aștepta „energii proaspete”, condeieri în care dorm atâtea frumuseți necunoscute. Revista și Vlahuță se bizuiau pe cei care din „dragostea de bine”, mai devreme sau mai târziu vor ajunge printre ei, scriind pentru educarea celor mulți.

Studii precum „Rolul social al învățătorului”, „Școala viitorului”, „Probleme pedagogice” vin să arate că„Lamura” era o revistă menită să scoată în evidență rolul dascălilordin mediul rural. Li se cerea cadrelor didactice să se transforme, să fie „ luminători ai națiunii”. Cu ajutorul lor, printr-o eficientă pregătire școlară a copiilor, viitori cetățeni, se urmărea înfăptuirea în timp, treptat, etapizat și fără convulsiile sociale dorite de cercurile social-anarhiste, a unei societăți armonioase, capabilă de substanțiale îmbunătățiri ale condițiilor de viață. Erau gândurile, speranțele, idealurile lui Vlahuță, credea că toate acestea puteau deveni realitate dacă în școli activau oameni destoinici, propovăduitori ai științei de carte și a moravurilor bune, curate specifice țărănimii.

Puternică este impresia ce ți-o creează prima pagină a acestui prim număr și nu doar pentru că numele revistei sau numele lui Vlahuță sunt scrise cu caractere mari, culoarea utilizată fiind un roșu cărămiziu.Tulburător este cum din coperta primului număr al revistei dată lumii românești într-un octombrie de acum 100 de ani, vine de „Pe luncă”, agale spre noi un car cu boi, superbă realizare artistică a lui Grigorescu, imagine ce te solicită a răscoli în memoria vizuală după alte capodopere peisagistice sau portretistice. Sumarul primului  număr este promițător, Voiculescu fiind prezent cu versuri și sfaturi medicale, Agârbiceanu cu proză, Simionescu, Izabela Sadoveanu cu studii, alături de Crainic, D. Nanu, Gh.D. Mugur, I.D. Ștefănescu, N. Ghika, C.D.Dumitrescu si mulți alții. Despre „Serbările școlare” evocatoare ale personalității lui Ștefan cel Mare, biruitor în bătălia de la Podul Înalt, ne scrie Gh. Adamescu. Iorga trimite articolul „Literatura care nu se știe” al cărui mesaj se referă la necesitatea cercetării manuscriselor, a vechilor cărți bisericești pentru a se evita pierderea lor asemeni unei „traduceri a lui Herodot dinainte de 1650” (e posibil să fie vorba despre traducerea lui Dosoftei) protejată secole de-a rândul într-o biserică de sat botoșănean și rătăcită fără urmă prin 1900. În articolul „Devastatorii” Vlahuță își exprimă revolta față de starea deplorabilă a casei pictorului Grigorescu de la Câmpina, distrusă de ocupanții germani în timpul primului război  mondial. Supusă jafului Poliției secrete germane ce s-a instalat aici în 1916, casa este pârjolită și de un incendiu în vara lui 1918. Din măreția de altădată a casei ce adăpostise valoroase picturi dar și numeroase obiecte de artă adunate de Grigorescu, nu va mai rămâne decât zidul înnegrit de rugul distrugător. Cu durere va spune Vlahuță: „acele flăcări blestemate” au mistuit  “nu numai un tezaur al artei, ci și o parte din demnitatea noastră națională”.

Blajina vorbă a lui Vlahuță își regăsește tonul încurajator în rândurile rubricii „Recenzii” salutând apariția volumului de versuri „Poemele lumii”, apreciind că Blaga este „un scriitor de o noutate desăvârșită” sau spus „într-un cuvânt, cu Blaga, literatura noastră a primit o reală îmbogățire anul acesta. Și totodată e o mare făgăduială pentru viitor”. Tinerele mlădițe literare de pe tot cuprinsul țării primesc sfaturi și „Răspunsuri” iar laude capătă acum A.D. din Puiești, M. L. din Zorleni, dar din nefericire nu știm nici cine e în spatele acestor inițiale, nici care le va fi fost destinul literar.

Chiar dacă numărul din noiembrie anunță încetarea din viață a lui Al. Vlahuță, el rămâne pe copertă păstrându-și calitatea de director, materialele sale sunt în continuare difuzate purtând semnătura marelui scriitor.Adevărat gest de prețuire și respect pentru cel ce o viață a muncit plivind graiul național. Citiți cel din urmă articol al maestrului și apostolului Vlahuță, căci „O fărâmă de răspuns” este asemeni învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, doar că aici povețele sunt adresate finului scriitorului, un tânăr ce vedea deznădăjduit cum în jurul său răii și mișeii, trădătorii și leneșii aveau parte de onoruri și de un trai îmbelșugat. Citiți și meditați…

Necrologul semnat de Ghe. Adamescu unește, face aproape inseparabile două evenimente derulate la distanță de doar câteva ceasuri: „în ajunul zilei de 20 noiembrie zi în care se adună pentru prima dată cel dintâiu parlament al României Mari, s-a stins Alexandru Vlahuță unul din cei cari au contribuit prin scrisul lor la pregătirea acestui moment înălțător”. Frazele se aștern amintind frumos de calitățile scriitorului, arătând că poetul a pus „toată puterea de muncă, toată iubirea pentru cei mulți, toată priceperea pentru frumos ”. Poet, prozator, avocat, excelent pedagog, publicist, pamfletar, aspru observator al moravurilor societății de secol XIX și început de secol XX, reprezentant de seamă al literaturii noastre clasice, acesta este Vlahuță. În numărul 3 din decembrie, noul director (Brătescu-Voinești) publică scrisoarea primită din partea lui Vlahuță: „Pregătește-te dragul meu, pentru o sarcină pe care obosiții mei umeri în curând nu o vor mai putea duce. E vorba de revista „Lamura” a cărei conducere va trebui s-o iei, căci eu sunt chemat într-o lume mai bună. Cu dragoste de frate, Vlahuță”. Ultima scrisoare. Premoniție și încredere în doar câteva rânduri…

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie:  Hangiu Ion- Dicționarul presei literare românești (București, Editura Institutului Cultural Român, 2004); Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș-Membri ai Academiei române originari din județul Vaslui (Arad, Multimedia Internațional, 2006); Limba și literatura română (1976);Lamura (1919); Semănătorul (1907).

Leave a Comment