Google

Vasluieni, membri ai Academiei Române

Written on:august 11, 2022
Comments are closed

Luna august a fiecărui an aduce în municipiul nostru o serie de manifestări reunite sub genericul „Zilele Culturale ale Vasluiului”, motiv pentru care vă propun să aruncăm încă o fărâmă de lumină asupra faptelor marilor oameni ai acestor locuri. Impresionantă este bogăția spirituală a acestei zone, excepțională e „cartea ei de vizită” în domeniul cultural și științific. Vasluiul nu este tributar expresiei sadoveniene, nici orașul și nici județul nu mai poate fi comparat la nesfârșit cu „locul în care nu se întâmplă nimic”,  știut, recunoscut, apreciat fiind faptul că sute de vasluieni au devenit entități durabile rezistând trecerii anilor datorită creațiilor lor lăsate moștenire întregii nații române. E adevărat că din cei ce s-au născut aici puțini au și rămas legați de meleagurile natale, majoritatea urmându-și destinul în orașe mari din țară sau străinătate, dar la fel de adevărat este că nu și-au negat rădăcinile și hărăziți fiind și-au jucat binecuvântat rolul în istorie, cultură, știință, artă, literatură, numele lor căpătând prin muncă intelectuală renume național și internațional.

Vasluienii sunt membri ai Academiei Române! Din datele existente la nivelul anului 2006, județul Vaslui avea 35 de personalități locale ce dețineau titulatura de membru al Academiei, dar trecerea timpului a sporit numărul acestora căci lor li s-a alăturat Cătălin Tănase (2018). E cazul să amintim cu mândrie de sesiunea din 2 februarie 2022 a Adunării Generale, pentru că votul secret aducea în aula Academiei încă 7 membri, unul dintre ei fiind vasluianul Aurel Rășcanu. Așa se face că Vasluiul are în cel mai înalt for științific și cultural al țării 37 de personalități, unele demult intrate în conștiința națională!

Nu vom reuși a-i prezenta pe toți, însă alegând arhicunoscutul criteriu de selecție aniversări/ comemorări ale anului în curs, înșiruirea de mai jos cuprinde-va 11 membri ai Academiei Române, originari ai județului nostru.  Va fi succintă prezentarea, din dorința de a avea un tablou „de familie” complet!

Nicolae Profiri (19 septembrie 1866, Murgeni – 22 septembrie 1967, București), inginer, profesor universitar, devine membru titular activ al Academiei Române în august 1948.

A făcut studiile liceale la Iași îndreptându-și pașii spre Școala Națională de Poduri și Șosele din București. În 1911 obținea diploma de „inginer în specialitatea drumuri”și avea să parcurgă un stagiu de perfecționare la Politehnica din orașul german Charlottenburg (actualmente cartier al Berlinului). Era primul inginer român care-și definitiva studiile de specialitate aici. Revenit în țară se dedică cercetării, în vasta sa activitate științifică militând pentru introducerea metodelor moderne de construcții, în special în tehnica rutieră, fiind cunoscut ca un specialist de seamă în construcția drumurilor. Este primul constructor de drumuri care a folosit cimentul  în formarea de paturi portante la suprastructura șoselelor. Remarcabile sunt rezultatele cercetărilor sale în domeniul  mecanicii aplicate la rezistența construcțiilor. Este inițiatorul construirii „șoselelor de laborator”, metodă deosebit de utilă pentru testarea diferitelor genuri de pavaje și covoare asfaltice, metodologie ce a fost preluată în întreaga lume. Autor a numeroase studii de specialitate (Construcția străzilor, Norme practice la executarea lucrărilor de drumuri, Sisteme moderne de asfaltaj, Salvarea șoselelor prin bitumizare etc.). A fost profesor al Catedrei de drumuri din cadrul Institutului din Construcții din București. A fost președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România, membru al Societății Politehnice Române. După al doilea război mondial a fost numit în înalta funcție de Ministru al construcțiilor (1946-1952).

Ștefan Procopiu (19 ianuarie 1890, Bârlad- 22 august 1972, Iași), membru corespondent (iunie 1948, membru titular (1955) al Academiei Române, fizician, profesor universitar. El este cel ce a calculat valoarea magnetonului teoretic, cunoscut sub numele de „magnetonul Bohr-Procopiu”. A fost profesor la Catedra de gravitate, căldură și elasticitate a Universității din Iași, fiind primul decan al Facultății de Electrotehnică a Politehnicii ieșene dar și decan al Societății de Științe din Iași. Autor de cursuri, de studii științifice în domeniul magnetismului, electricității, căldurii, opticii (peste 160 de lucrări). În 1930 descoperea un nou fenomen fizic, numit mai târziu „efectul Procopiu”. A contribuit la întocmirea hărților magnetice ale României, descoperind anomalii magnetice în Moldova, pe linia Iași-Botoșani. Cercetările sale au atras atenția unor fizicieni din străinătate care l-au inclus în două rânduri în referate destinate „Comisiei de recomandare” pentru acordarea Premiului Nobel, fiind unicul savant născut pe aria județului Vaslui al cărui nume a figurat, a fost vehiculat în astfel de documente internaționale. Chiar și forurile politice din acea perioadă, în general distante față de oamenii de știință, s-au văzut silite să adopte o atitudine de respect fată de personalitatea lui Ștefan Procopiu, recunoscându-i realizărileștiințifice de excepție. În 1964 era laureat al Premiului de Stat, îi era acordată medalia „Om de știință emerit”, iar în 1965 Institutul Politehnic Iași îl desemna „doctor honoris causa”. Opera sa științifică îl situează printre marii fizicieni ai lumii, fiind deschizător de drumuri în fizica modernă.

Grigore T. Popa (1 aprilie 1892, Șurănești-1948), membru corespondent (1936) al Academiei Române, exclus în 1948, repus în drepturi în 1990. Renumit medic specialist în neuroanatomie comparată, profesor universitar. Bursier al Fundației Rockefeller, a studiat embriologia, neuroanatomia și anatomia comparată la Universitatea din Chicago, urmate de cercetări și studii la Stațiunea biologică marină de la Woods-Halle (SUA). A urmat cursuri dublate de cercetări în domeniul anatomiei și antropologiei la Universitatea din Londra și la Institutul de Cercetări Medicale din Hamstead. A fost șef titular al Catedrei de anatomie și embriologie la Facultatea de Medicină din Iași, iar din 1942 a ocupat catedra similară din București. A efectuat ample investigații în urma cărora a descoperit existența legăturilor vasculare între hipotalamus (parte a creierului care semnalează organismului senzațiile de foame, sete, somn etc.) și una din glande, detaliu necunoscut până la el. Lumea medicală de astăzi consideră că fără descoperirile lui Gr. T. Popa, noua ramură a științei medicale, neuroendocrinologia nu ar fi existat (iar dacă totuși altcineva ar fi constituit-o s-ar fi aflat într-un stadiu incipient). În cercetările sale s-a preocupat de diverse domenii: anatomia și funcția durei mater, mecanostructura pericardului, sistemul de reglare vasculară hipofizară. Descoperă în lichidul cefalo-rahidian un complex de substanțe excitante pentru creier, numit de el „cerebrostimulină”. Publică lucrări de medicină de mare importanță în limbile română, engleză, franceză. Din păcate, Gr. T. Popa, personalitate cu un solid prestigiu științific, om de o vastă cultură medicală și umanistă va fi marginalizat căci devenise indezirabil regimului politic instaurat în 1946.

Constantin Nicolau (6 februarie 1897, Bârlad – 27 noiembrie 1973, București), membru corespondent (martie 1963) al Academiei Române, medic, profesor universitar. A obținut titlul de doctor în medicină la doar 29 de ani și a beneficiat de ani buni de perfecționare în străinătate (Austria, Germania, Franța), la institute de cercetări medicale, făcând parte din echipe conduse de profesori universitari de mare reputație științifică. A manifestat un interes aparte față de stadiul în care se afla hematologia, ramură a medicinei mai puțin cunoscută în 1930 în țara noastră. Prin studii și cercetări a reușit să ajungă a fi cel mai avizat medic în această specialitate medicală care studiază sângele, organele corelate de acesta (măduva osoasă, ganglionii limfatici, splina etc.) precum și cauzele de îmbolnăvire a respectivului grupaj de organe. A fost șef al Laboratorului de hematologie la Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (1934-1937), medic primar și șef de serviciu în Serviciul de medicină internă al Spitalului C.F.R. (1940-1967), director de secție la Institutul de Fiziologie Normală și Patologie din cadrul Spitalului Filantropia (1949-1951), conferențiar, profesor la catedra de hematologie a Institutului de Specializare și Perfecționare a Medicilor și Farmaciștilor, dar și la Facultatea de Medicină și Farmacie din București, director al Centrului de Hematologie și Transfuzie din București (1951-1967). A pus bazele unei rețele de centre de conservare și transfuzie (1953), a realizat prima puncție sternală din țara noastră, a integrat printre primii din Europa citogenetica în patologia hematologică, a inițiat primele lucrări de epidemiologie a hemofiliei. S-a bucurat de înalte aprecieri de peste hotare, fiind primit ca membru al Societății Internaționale de Hematologie, precum și al Societății Internaționale de Medicină Internă.

Constantin Balmuș (25 mai 1898, Murgeni – 13 iulie 1957, Elveția), membru titular activ al Academiei Române (noiembrie 1948), filolog, clasicist, profesor universitar. Obține doctoratul în filologie cu teza „Tehnica povestirii la Plutarh” (1925) și susține examenul de docență în 1932. A parcurs toate treptele universitare la Iași, asistent universitar (1923), asistent definitiv (1930), conferențiar suplinitor (1932), conferențiar provizoriu (1932), profesor titular (1937). După 1944 s-a angajat în lupta pentru instaurarea comunismului devenind și director al ziarului „Moldova liberă”. Din 1948 va ocupa catedra de limbă greacă, va îndeplini paralel, simultan și sarcina de șef de catedră de filologie clasică a Universității din București, va fi scurt timp decan al facultății. A fost un fin cunoscător al elinei și latinei, fapt ce l-a consacrat ca cel mai avizat traducător din aceste limbi in limba română. A excelat prin cercetările sale filologice în domeniile stilisticii și artei literare, fiind întâiul lingvist ce a abordat astfel de teme. De numele academicianului Constantin Balmuș este legată studierea cu mijloace specifice moderne a filologiei clasice în învățământul universitar din țara noastră. A fost de asemenea, unul din cei mai angrenați profesori universitari în ceea ce privește întocmirea de manuale școlare, cursuri universitare al căror conținut în considerabilă parte nu s-a perimat nici până astăzi, la aproape un secol de la apariție. Filolog clasicist de o mare probitate profesională, Constantin Balmuș a fost foarte apreciat pentru opera sa deosebit de amplă și aprofundat științifică.

Constantin Macarovici (22 februarie 1902, Negrești –7 februarie 1984, Cluj), devine membru corespondent al Academiei Române în iulie 1955. Cunoscut chimist, profesor universitar. A intrat în învățământul universitar în 1925 ca asistent al catedrei de chimie generală a universității din Cluj, în 1943 este conferențiar, în 1948 devine profesor titular. Peste trei ani  Constantin Macarovici e decan al universității clujene, e director al Institutului de Chimie al Academiei Române (filiala Cluj). Pentru buna desfășurare a instruirii în sistemul de învățământ a întocmit o serie de manuale atât pentru uzul studenților cât și pentru elevii din liceele tehnice. Cercetările sale au fost orientate mai cu seamă spre chimia complecșilor și chimia analitică. Descoperirile de atare factură au avut utilizări practice în industria farmaceutică, servind la dozarea sulfamidelor și controlului calității unor medicamente. Este un deschizător de drum în domenii precum sonochimia, inventând metoda și concepând instalația pentru studierea reacțiilor sonochimice. A reușit să stabilească un procedeu originar de obținere a oxidului pur de wolfram în câmp ultrasonor. A avut harul de a scrie pentru marele public, pe lângă studiile și cercetările sale constituite în peste 200 de lucrări, adăugându-li-se trei superbe monografii dedicate vieții și realizărilor științifice ale unor reputați chimiști români (Nicolae Teclu, Gheorghe Spacu, Raluca Ripan).

Constantin Manolache (10 octombrie 1906, Bârlad – 10 ianuarie 1977, București), va fi singurul entomolog al județului nostru membru corespondent al Academiei începând cu luna iulie a anului 1955. După terminarea cursurilor universitare la Facultatea de Științe din București, desfășoară o intensă activitate de cercetare în domeniul zoologiei, preocupările sale orientându-se spre studiul sistematic și ecologic al amphipodelor (crustacee) de apă dulce din țara noastră, vietăți care n-au figurat până la el în lucrările de zoologie din lume. A fost un creator al școlii românești de studiere și de aflare, descoperire a mijloacelor de combatere a insectelor dăunătoare culturilor agricole și pădurilor. Pentru prima dată în țara noastră a fost inițiată o cercetare științifică de mare complexitate, coordonată de către academicianul bârlădean Constantin Manolache, înregistrându-se rezultate pozitive, fără precedent în agronomie și silvicultură. Pe lângă faptul că a realizat o primă catalogare a insectelor dăunătoare, a fost posibilă și cunoașterea ciclurilor biologice a fiecărei specii de dăunători, astfel încât să fie luate măsuri eficiente de distrugere încă din fazele de formare, tardive dovedindu-se măsurile aplicate exemplarelor adulte, mature. Multe din metode folosite astăzi sunt „sub licența Constantin Manolache”. Opera sa științifică totalizează peste 250 de lucrări în domenii variate ale științelor naturale precum entomologia, biologia, ecologia.

Gheorghe Ivănescu (2 noiembrie 1912, Vutcani – 3 iunie 1987, Iași), primește titulatura de membru corespondent al Academiei Române în februarie 1965. Lingvist și istoric literar, doctor în filologie, profesor universitar ține cursurile catedrei de limba română la Iași (1945-1955), fiind cercetător la Institutul de Lingvistică și istorie Literară din Iași. Activitatea didactică este reluată fiind numit profesor de lingvistică romanică și generală la Timișoara (1962-1969), titular al catedrei de lingvistică românească și indo-europeană la universitatea din Craiova (1969-1971). S-a aflat și la conducerea  Centrului de Istorie, filologie și etnografie craiovean. În 1971 revine la universitatea din Iași, face parte din Consiliul Științific de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor, este membru activ al Societății de Lingvistică Romanică. A fost redactor responsabil al periodicului „Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza”, a întregit colectivul de redacție la revista de specialitate „Studii și cercetări lingvistice”. Publică numeroase monografii, tratate, studii, articole, recenzii. Considerat pe multiple temeiuri ca fiind unul din cei mai de seamă lingviști români, a fost cooptat în cadrul Comisiei pentru elucidarea formării limbii și a poporului român, constituită la București sub egida Academiei Române, a deținut funcția importantă de secretar de stat științific al acelui colectiv de savanți. Peste 50 de ani de cercetări în domeniul gramaticii și lingvisticii românești și tot atâția ani de formare a generații de profesori, mândri că au „făcut literatura română cu profesorul Gheorghe Ivănescu”.

Florin Ciorăscu (3 iulie 1914, Bârlad – 4 martie 1977, București), este primit în rândul membrilor corespondenți ai Academiei Române în martie 1963. Fizician, inginer, profesor universitar, licențiat în științe fizice (1938) al Institutului Politehnic din București. Și-a început cariera universitara la Iași, din 1945 stabilindu-se la București unde a fost numit asistent la catedra de electricitate a Facultății de Matematică-Fizică. În 1963 este profesor, în 1969 este șef al catedrei de electricitate și magnetism. A făcut parte colegiulredacțional al revistei „Știință și tehnică”(1967-1977). Este autor de studii, cursuri, lucrări de sine stătătoare. Munca de cercetare științifică a desfășurat-o începând din 1949 în cadrul Institutului de Fizică Atomică, fiind mai întâi șef de laborator, director adjunct (1957), director (1970-1976), apoi director general al Institutului Central de Fizică de pe platforma Măgurele. A avut o contribuție de seamă la proiectarea și realizarea generatorului electrostatic cu bandă. În 1973 primește medalia de bronz a expoziției de invenții de la Viena pentru elaborarea tehnologiei complete de fabricare a oglinzilor retrovizoare ale autoturismelor Dacia 1300.

Radu Miron (3 octombrie 1927, Codăești – 10 martie 2022, Iași), membru corespondent în martie 1991, doi ani mai târziu devenind membru titular al Academiei Române. A fost matematician renumit, doctor docent în matematică, profesor la Facultatea de Matematică-Mecanică din Iași, cercetător al Institutului de Matematică. Preocupările sale științifice se concretizează în manuale, cursuri, monografii, articole din sfera geometriei diferențiale, aplicațiilor acestora în fizica teoretică, topologie algebrică. De numele său se leagă „geometria Hamilton”, „ecuații fundamentale ale reperelor Miron”, „spații Miron”, „conexiuni Miron”, are contribuții notabile în geometria fibratelor vectoriale etc. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în cele 15 cărți dar si în numeroase studii publicate în prestigioase reviste de profil din țară sau străinătate.

Cătălin Tănase (19 februarie 1962, Epureni), face parte dintre membrii corespondenți ai Academiei Române din noiembrie 2018. Este biolog (micologie botanică), profesor la Facultatea de Biologie în cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași. Este director al Grădinii Botanice „Anastasie Fătu” din Iași. Deține premiul Emanoil Teodorescu oferit de Academia Română în 2008 pentru volumul „Concepte actuale în taxonomia ciupercilor”. Temele sale de cercetare se referă la studiul unor specii de fungi cu rol în biocontrolul  patogenilor, rezultatele vizând identificarea de noi biosurse și noi compuși organici ca metode de combatere a patogenilor. O altă temă de cercetare, biotehnologia, fitochimia și valorificarea sustenabilă a resurselor vegetale, vizează conservarea resurselor de germoplasmă și valorificarea sustenabilă prin certificarea calității materialului vegetal.

Fi-vor capete ce considera-vor că e puțin sau aproape nimic! Pentru aceștia spune-voi că la nivel național se disting cinci categorii de județe stabilite, evident, după locul nașterii celor ce au ocupat cu cinste un fotoliu academic în aula clădirii situată în Calea Victoriei (nr. 125, București). În prima categorie sunt cuprinse 12 județe având până la 10 academicieni, cele 15 județe din a doua grupă au trimis în Academie până la 20 de minți luminate, iar  grupul al treilea (7 județe) a dat până la 30 membri academici. E bine de precizat că din categoria a cincea face parte Bucureștiul și încă un județ, doar ele dând țării peste 40 de academicieni. Așadar, cu 37 de universitari-academicieni județul nostru aparține celei de a patra grupări (cu cinci județe), aflându-se foarte aproape de vârful onorantei ierarhii. Și ce frumos ar fi fost dacă E. Racoviță, E. Condurachi și Dragomir Hurmuzescu n-ar fi fost mai mult ai altora decât ai Vasluiului…

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Mărghitan Liviu, Mancaș Ioan – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006); Petru Necula, Mihai Ciobanu – Dicționarul personalităților vasluiene (Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001); Mihai Ciobanu, Alexandru Andronic, Petru Necula – Cronica Vasluiului:  documente, locuri, oameni, fapte (Publirom, 1999); Vasilica Grigoraș – Fragmente de spiritualitate românească (Editura Oscar Print, București, 2001); Traian Nicola – Valori spirituale vasluiene: biografii (Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, 2001); Lista membrilor Academiei Române (ro.wikipedia.org).

Sorry, the comment form is closed at this time.