Google

Vasile Rășcanu, medic, fiziolog, profesor, călător cu folos prin două secole

Written on:iulie 26, 2020
Comments
Add One

A mai trecut o lună din calendarul de aniversări ale anului 2020, iulie aducând în atenția noastră un alt vasluian, trăitor în inima Moldovei până în 1980, activ, lucid fiind și în al 94-lea an al vieții sale. Cunoscut în epoca sa ca un boier având convingeri socialist-comuniste, un boier înconjurat de „tovarăși”, Vasile Rășcanu a știut a împleti oportunitățile politice cu cele profesionale, a știut A cere regimului tot ceea ce era necesar spre a ridica învățământul universitar medical din Iași, având deosebită grijă a îmbunătăți și locațiile specifice nu doar actului de învățare ci și cele de practicare a nobilei meserii. Bun patriot, medicul savant Vasile Rășcanu a reușit ca în  două etape istorice extrem de dificile pentru țara noastră (finele celor două războaie mondiale) să mențină în stare de deplină funcționalitate rețeaua instituțiilor sanitare din Iași, contribuind la evitarea declanșării unor devastatoare epidemii.

Omul despre care voi a vă povesti astăzi provine dintr-un neam cunoscut înainte de vremea lui Ștefan cel Mare, neam boieresc ce s-a bifurcat pe la 1812 dând o ramură basarabeană și una vasluiană. Râșcani s-au numit cei de dincolo de Prut, în timp ce răzeșii descendenți ai spătarului Alexandru stabiliți în zona noastră au fost obligați de regimul comunist să-și românizeze numele, devenind Rășcanu. Ambele ramuri au dat elite, stirpea aceasta lăsând urme în chimie, matematică, armată, istorie, literatură, medicină, nemaipunând la socoteală așezările omenești înființate de ei în vechimea feudalismului.

Aparținând încrengăturii răzășești, origine pe care de altfel și-a recunoscut-o cu mândrie, Vasile Rășcanu se naște în a doua jumătate a lunii iulie (22) din 1885 în satul Orgoiești din Bogdăneștii județului Tutova de altădată. Fiul lui Costache și al Zoiței va face cursurile primare în sat, va fi elev al liceului bârlădean „Gh. Roșca Codreanu”, luându-și bacalaureatul în 1905. Se va îndrepta spre Facultatea de Științe Naturale a Universității Mihăilene din Iași parcurgând trei ani de pregătire intensă ce au cuprins examene, ore de studiu în laboratorul de morfologie animală sub îndrumarea profesorului Paul Bujor, dar și cercetare în teren materializată prin constituirea unei colecții de misidae (crustacee mici asemănătoare creveților). Aceste exponate adunate cu pasiune ar trebui să se mai găsească în muzeul laboratorului de anatomie comparată al Universității. În 1908 face pasul spre medicină înscriindu-se în anul III mânat fiind de aceeași pasiune de cunoaștere, cercetare, excepționale calități ce-l vor recomanda (1911) asistent la Catedra de fiziologie condusă la acea vreme de profesorul Gabriel Socor. De altfel preocupările sale fuseseră remarcate din perioada (1908-1910) când peregrina bălțile Siretului din dorința de a depista anofelul ucigaș și a „vedea populația rurală scăpată de molima malariei”. Adăugați la această activitate nu de pescar ci de cercetător în mustoasele mocirle colcăind de țânțari și pe aceea de pregătire a tezei de licență. Susținută în 1912, lucrarea „Contribuții la studiul tratamentului modern al tumorilor albe” a fost rezultatul cercetărilor derulate pe durata a trei ani pe pacienți bolnavi de artrită tuberculoasă cronică. Începută cu un entuziasm scăzut căci era convins de superioritatea, succesul metodei chirurgicale, va descoperi cu satisfacție că și metoda de tratament ce urmărea conservarea, păstrarea organului afectat dădea rezultate foarte bune. În concluziile tezei de doctorat avea să facă următoarea mențiune: „tratamentul conservator vindecă tot așa de complet ca și rezecția chirurgicală și este superior tuturor prin rezultate ortopedice”. Era o nouă abordare în ceea ce privește schema de tratament pentru respectivul diagnostic, evitându-se intervenția chirurgicală agresivă asupra organismului afectat de boală. Observațiile sale se transformă în recomandări punctuale, subliniind că această metodă „este singura indicată la copilul și adultul bogat” niciunul dintre aceștia neaflându-se sub presiunea financiară și, de aceea, nici grăbiți a se reîntoarce la muncă. Însă când vine vorba de „adultul muncitor” rezecția pare mai indicată „la nivelul unor articulații, din cauza rapidității vindecării”. Nu e discriminare ci pur și simplu e metodă de rezolvare a problemei medicale în funcție de solicitarea și nevoile pacientului.

Teza de doctorat „Acțiunea nervului pneumogastric asupra blocării fascicolului lui His” este susținută în 1916, dar nu știu de unde răgazul pregătirii și întocmirii lucrării, atâta vreme cât în 1913 e mobilizat ca medic în cadrul Regimentului 18 Gorj și trimis în campania din Bulgaria (războiul balcanic), luând parte la vaccinarea antiholerică a armatei române. Apoi e medic de regiment (1915-1916) apreciat pentru vigilența sa în ceea ce privește asistența medicală. Nu același lucru se întâmplă când cu bune intenții semnalează grave abuzuri privind aprovizionarea trupelor. Contrar așteptărilor sale de remediere a deficiențelor semnalate, de sancționare a celor vinovați, se vede adus în fața Curții Marțiale sub acuzația de „subminarea autorității militare” aflându-se la un pas de a primi pedeapsa capitală. Se va reîntoarce pe front, ordinul de prezentare la regiment purtând specificația „va fi strict supravegheat”. Aspra, severa mențiune nu a avut efect demoralizator asupra lui Rășcanu și nu l-a împiedicat în niciun fel să-și facă datoria de medic. Va fi până în 1918 alături de oropsiții din tranșee, îndurând mizeria și tifosul exantematic. Era nevoie atunci de cadre medicale specializate (mai mult sau mai puțin) în chirurgia de urgență, așa încât îl aflăm mobilizat la Secția I a spitalului Mobil nr. 4, alături de Gh. Năstase, Iacobovici, Schwartz. Rememorând luptele de la Praid, colegii în halate albe își aduc aminte cum„singur, Rășcanu, într-o zi și o noapte a pansat peste 300 de răniți”, evidențiindu-se astfel prin puterea de muncă, dorința de a ajuta și a salva vieți.

După terminarea primului război mondial își va relua activitatea în învățământul superior ca șef de lucrări la catedra de fiziologie a Facultății de științe din București, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului Ion Atanasiu (fost subdirector al Institutului Marey din Paris, fiziolog de mare anvergură). În calitate de colaborator al profesorului, participă la primele încercări ale acestuia de a realiza o tehnică adecvată studiului influxului nervos prin înregistrarea curenților bioelectrici ai centrilor nervoși și ai aparatului neuro-muscular în cursul mișcărilor voluntare și reflexe. Concomitent lucrează și la Clinica de neurologie din cadrul Spitalului Colentina, condusă de savantul Gh. Marinescu. Ca rezultat al colaborării cu ilustrul neurolog, realizează primele studii referitoare la tulburările mișcărilor în encefalita letargică, la fiziologia reflexelor automate medulare la om, schițează primele concluzii ce vizau cercetări de fiziopatologie în parkinsonism. Cum era firesc, toate acestea s-au concretizat și în materiale scrise, publicate mai ales în Franța și recenzate în revistele de specialitate. În această ambianță fericită, lângă aceste două personalități rămase în istoria științei medicale, a avut loc maturizarea tânărului fiziolog Vasile Rășcanu.

Abia în 1922 revine la Iași. Bucureștiul îl afirmase deja ca un fiziolog de o deosebită valoare drept care în decembrie 1921 Consiliul profesoral al Facultății de medicină din Iași îl numește profesor titular de fiziologie, spre a succeda maestrului său din studenție, profesorul Gabriel Socor. Începuturile muncii sale la Iași sunt legate de necesitatea înfrângerii treptate a lipsurilor create de anii războiului. Bun organizator al muncii de laborator, cercetător iscusit și pedagog înnăscut, s-a înscris prin muncă și devotament în primele rânduri ale celor care au readus Facultatea de Medicină din Iași la o viață nouă și rodnică. Neștiind că destinul va limita întâia sa ședere aici pentru o perioadă de doar 4 ani, a demarat curând activități specifice de reorganizare și dotare a laboratorului de Fiziologie și Fizică Medicală din zestrea căruia distrugătorul război „protejase” și lăsase doar o ladă de cioburi. Atât mai rămăsese din laboratorul mentorului său, profesorul Atanasiu care lucrase la Iași în perioada refugiului din timpul primului război mondial. Sentimental sau poate doar bun organizator, Rășcanu și-a asumat o grea și dificilă sarcină, aceea de a obține suma de 27 milioane lei, pe care îi va folosi cu chibzuință în construirea unor noi anexe ale institutului, într-una din ele instalând laboratorul catedrei de fiziologie. Trainică va fi amprenta pe care o imprimă Rășcanu aici, extinzând capacitatea laboratorul ce va cuprinde cinci secții distincte (electrofiziologie, fizică biologică, chimie fiziologică, secție de cercetare științifică, secție de lucrări practice), proliferând noi discipline de studiu, fiind putem spune un vizionar, întrezărind, prevăzând și demonstrând că domenii științifice oarecum incompatibile sunt de fapt în strânsă corelație. A fost primul cercetător român care a intuit existența conexiunii dintre electricitate și  anumite procese fiziologice, făcând astfel să se nască o nouă ramură auxiliară a medicinii numită electrofiziologia cu ramificații în fizica biologică și în chimia fiziologică. Disciplinele mai sus menționate au devenit de sine stătătoare, numindu-se astăzi Biochimie și Biofizică.

În 1926 Rășcanu este în București, ocupând catedra de Fiziologie și Istologie Comparată din cadrul facultății de medicină veterinară. Cel puțin asta pare să demonstreze „petițiunea domnului profesor Rășcanu care cere transferarea” de la Iași la București, solicitare primită și redirecționată de ministrul Instrucțiunii Publice Ion Petrovici către rectorul universității ieșene (P. Bogdan). Biografii nu au reușit să identifice motivele, rațiunile ce l-au determinat să plece din Iașul care îi oferise din plin posibilitatea de afirmare. Cine știe, poate a fost dorința de a lăsa semne ale trecerii sale ca profesor în marea capitală, poate fusese chemat de Motaș (vasluian ce devenise de curând primul decan al Facultății de medicină veterinară din București) spre a pune umărul la conturarea unui învățământ de calitate și în capitala țării ce se refăcea încă după ravagiile primului război mondial. Nu știm cât a adăstat în aulele facultății de medicină veterinară, dar cred că nu foarte mult, căci „Anuarul Universității din Iași pe anii 1926-1927-1928” îl menționează în Moldova noastră, atât în calitate de profesor titular pentru catedra de Fiziologie și Fizică biologică, director de laborator pe aceeași specializare, cât și suplinind catedra de Farmacologie și botanică medicală, direct preocupat de îndrumarea lucrărilor practice specifice acestei discipline. Îmi este greu să cred că asigura în paralel cursurile și la București, programul stabilit de decanatul ieșean ținându-l legat de facultate și studenți patru zile pe săptămână. Gândiți-vă că avea și atribuții în cadrul Comisiei Căminelor și Cantinei, implicându-se în obținerea de fonduri necesare ridicării căminului studențesc din Păcurari, verificând și aprobând anual listele nominale ale studenților cazați în campusul studențesc, având în atenție felul în care funcționa cantina. Mai mult decât atât, paginile anuarului mai sus amintit ne arată negru pe alb că profesorul doctor Vasile Rășcanu se afla în 1928 la conducerea Institutului Anatomic al Facultății de medicină din Iași.  Așadar se prea poate ca „petițiunea” să nu-și fi urmat cursul, să fi rămas doar la stadiul de intenție!

Ani la rând a fost membru supleant în Comisia de disciplină a facultății,  a făcut parte din Comisia de Judecată a Universității Mihăilene alături de profesorul Gr. T. Popa (vasluian și el), a figurat în calitate de membru supleant în Comisia de judecată pentru corpul didactic ajutător, ceea ce scoate în evidență prestigiul, încrederea de care se bucura dar bineînțeles și volumul mare de muncă la care se supunea zi de zi. Să adăugăm faptul că în 1933, introduce în Parlament Legea Sanitară, care prevedea printre altele transformarea stațiunii Slănic Moldova în Institut balneo-climateric dar și în centru de formare a cadrelor medicale.

Rășcanu este cel care a intuit și legătura dintre medicină și tehnică

Revenind la activitatea sa de profesor, director de laborator, trebuie subliniat faptul că s-a dedicat laboratorului său de electrofiziologie, primul de altfel din țară, va depune eforturi susținute pentru a-l dota cu aparatura necesară efectuării lucrărilor practice. Foștii colaboratori ai marelui profesor afirmă în unanimitate că Rășcanu este cel care a intuit și legătura dintre medicină și tehnică, astfel încât laboratorul său a fost dotat cu oscilografe catodice, iar masa de cronoximetrie concepută și realizată sub stricta sa supraveghere, rivaliza cu similarele germane de ultimă generație. Datorită profesorului Rășcanu probele practice au depășit etapa de simple dezbateri teoretice, datorită vasluianului nostru s-au putut desfășura mii de ore de cercetare în care mii de studenți și-au efectuat stagiile de pregătire a lucrărilor de licență sau doctorat. Dar cum această aparatură nu putea fi înlocuită, schimbată sau casată, iar de importuri nici nu putea fi vorba, tot Vasile Rășcanu este cel ce creează un atelier electromecanic ce a devenit util nu doar laboratorului său ci întregii facultăți. În acest laborator savantul Vasile Rășcanu realizează primele sale cercetări de electrofiziologie, de altfel primele din țara noastră, îngrijindu-se a le publica în reviste franceze de specialitate. Merită să specificăm că cercetările sale au suscitat interesul lui Schaefer, multe rezultate fiind preluate și menționate în monografia lui, „Electrofiziologie” apărută în 1942 la Viena.

Patru decenii a fost Rășcanu profesor titular la Facultatea de medicină și farmacie din Iași, evident preocupat de elaborarea a multor serii din cursul de fiziologie predat generațiilor succesive de viitoare cadre medicale. Vitregiile politice l-au îndepărtat forțat din învățământ și doar cei care i-au rămas prieteni devotați au știut a-i oferi anual catedră de suplinitor marelui Rășcanu pus în situația de a migra de la „fiziologie” la „zoologie medicală și parazitologie” sau la „farmacologie”. Indiferent de cursul predat, informațiile teoretice erau străbătute de principiul determinismului, iar interpretările mistice, idealiste apreciate la acea vreme de unele vârfuri reacționare nu și-au găsit locul în prelegerile înfocatului pentru democrație, pentru progres, pentru știință.

Anii de dinaintea celui de al doilea război mondial i-au adus evenimente neplăcute, în 1941 este pensionat dar în realitate este exclus din învățământul superior de legionari care-l pedepseau astfel pentru ale sale convingeri antifasciste, afișate fără niciun fel de teamă sau reținere. Anul 1944 îi rezervă o altă experiență la limita supraviețuirii când, semnând alături de alți intelectuali un memoriu adresat generalului Antonescu și cerând scoaterea României din  războiul antisovietic, întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, se află în urmărirea Gestapoului și a Siguranței. Își găsește scăparea în Munții Bucegi, la o stână uitată de lume.

Îl regăsim curând „în bună stare” în amintirile unui alt medic vasluian, Victor Tacu ce era în anii războiului student în anul II. În noiembrie 1944 Facultatea de medicină din Iași este mutată la Alba Iulia, profesori, elevi, cadre medicale, fiind implicați în asistarea răniților de război. Rășcanu este și el aici, căci era reintegrat în sistemul de învățământ, titular al catedrei sale de Fiziologie, iar Tacu avea un examen de dat. Profesorul se pregătea să părăsească Decanatul dar zărind pe tânărul student înțelege dintr-o privire că acesta îl caută pentru a-și susține examenul de an. Urmează un scurt schimb de cuvinte: „ești pregătit?”, „Da!”, „Vorbește despre fiziologia stomacului”. Imaginați-vă ceea ce urmează! La vremuri tulburi, examene ieșite din tiparele lor! Profesorul merge grăbit în treaba lui, studentul îl urmează turuind despre tema dată. În fața locuinței, când să închidă ușa, Rășcanu dă cu ochii de student și-l întrebă mirat „Ce-i cu tine aici?”. Amintindu-i politicos motivul întemeiat al prezenței sale la doi pași în urma dascălului, Tacu este surprins de o nouă întrebare: „ai  știut?”. Afundat în gândurile sale, Rășcanu uitase de ineditul examen stradal. Abia peste ani, de pe poziția de medic, coleg, profesor, Tacu va afla ce gânduri îl frământau pe Rășcanu, mintea sa muncindu-se atunci a descoperi posibilități de recuperare, salvare, protejare a bibliotecii universității ieșene blocată în Zlatna pe calea ferată, la îndemâna hoților care furaseră deja valoroase tomuri de specialitate, distrugând bună parte a fondului documentar.

Reîntors la Iași, primește sarcina de a se ocupa de refacerea grabnică și reintrarea în funcție a spitalelor ieșene dar și reînceperea cursurilor Facultății de Medicină. A dat dovadă de un adevărat eroism acceptând conducerea spitalelor clinice ieșene într-o perioadă în care orașul se afla în zona ofensivei militare a armatei sovietice și era supus unor bombardamente sistematice. Se termina încă un război (la fel de devastator ca și cel dintâi), conflagrație care lăsase (încă o dată) populația Iașului fără niciun pat spitalicesc căci orașul fusese pe jumătate dărâmat, nescăpând nici Spitalul Central cu clinicile Facultății de medicină, transformate fiind în ruine. La aproape 60 de ani, când alții ar fi ales să se bucure de tihna și rutina zilelor unui medic pensionar, Rășcanu s-a înhămat de bună voie la greaua muncă de reconstrucție a tot ce înseamnă activitate medicală. Noua Epitropie (Spitalul Sf. Spiridon) a putut fi reclădită, s-au restaurat spitalele, s-a clădit pe ruinele fostului local al Farmaciei centrale un sediu nou pentru clinica medicală terapeutică, toate au fost înzestrate cu materiale, aparatură, instrumentar. Și în 1955 pe durata reparațiilor Institutului de Medicină ies în evidență calitățile de organizator implicat căciprin intervenția sa energică se renunță la demolarea zidului împrejmuitor, salvându-se și păstrându-se astfel poarta de la intrare, cunoscută tuturor studenților ce s-au perindat pe la facultățile Iașului drept „poarta nădejdii”. Contemporanii îl descriu ca pe un om activ, de neînfrânt, de neoprit când era vorba de obținerea de fonduri bănești necesare asigurării ridicării clădirilor spitalicești. Pentru Rășcanu nu avea importanță culoarea politică, scopul lui era de a aduce milioane de lei care să pună cărămidă peste cărămidă, țelul lui era de a aduce bani cu putere de a fi convertiți în aparatură medicală. Mai mult decât atât, pentru a asigura un învățământ de calitate, pentru a menține în jurul său medici specialiști de certă valoare, le va recomanda universitarilor și cadrelor medicale înregimentarea politică. Unii critică acest tip de atitudine, dar încercați să acceptați că doar prin această abordare Iașul a câștigat în prestigiu științific, Rășcanu salvând elitele medicale de la „epurarea” comunistă ce punea preț nu pe suma calităților pozitive ce fac un om să fie apreciat, însemnat, important pentru societatea sa, ci propulsa mai ales pe bază de „rădăcini sănătoase”, supunere și minte puțină. Tot Rășcanu și-a apărat cu fermitate colegii, pe unii scoțându-i din beciurile detenției comuniste, reintegrându-i în învățământul ieșean.

Prezent în toate manifestările legate de dezvoltarea învățământului medical din Iași, e de înțeles că i s-au încredințat importante posturi de conducere. A fost decan al Facultății de Medicină (1946-1948), decan, rector al Institutului Medico-Farmaceutic Iași (1949-1953), președinte al Societății de medici și naturaliști din Iași (1924, 1956-1973), a condus două decenii Institutul de Cercetări medicale a Academiei R.S.R (filiala Iași). A fost președinte și redactor șef al Revistei medico-chirurgicale, a contribuit din plin la organizarea Institutului de biologie generală și aplicată a Academiei R.S. România iar în colaborare cu Direcția sanitară a județului Iași a creat din vechea ei bibliotecă un adevărat centru de documentare.

Adunați încă din vremea studenției, anii dedicați cercetării se rotunjesc frumos către 50. Vasile Rășcanu nu a părăsit nicio clipă activitatea de cercetare, animat fiind de concepția determinismului nervist în domeniile modificărilor funcționale ale inimii și centrilor bulbari în colapsul hemoragic experimental, modificărilor funcționale ale organismului în efort și oboseală. A efectuat cercetări de neurodinamică a reflexelor medulare, cercetări cu privire la corelații între structura și activitatea funcțională a centrilor nervoși și ale aparatului motor periferic sub acțiunea reversibilă a unor agenți fizici și chimici parabiotizați. A elaborat studii privind acțiunea unor anestezice din grupul stovainei asupra excitabilității nervilor motori, studii de fiziopatologie cardiacă. L-au  interesat corelațiile dintre reactivitatea și biochimismul mușchilor antagoniști. Cercetările întreprinse au dus  la aprofundarea originii și semnificației oscilațiilor bioelectrice care se înscriu pe electromiograma globală, iar aceste detalii de interpretare s-au dovedit a avea aplicabilitate în fiziologia muncii și în ergonomie. Numele său apare semnând numeroase studii și articole în reviste de specialitate din țară și din străinătate, fiind colaborator de nădejde al „Buletinului de medici naturaliști”, al revistei „Studii și cercetări științifice”, „Archives de l’Union medical Balcanique”.A participat la manifestări științifice (colocvii, simpozioane, congrese) atât în hotarele țării cât și în afara lor, prezentând lucrări de sinteză, conferențiind, susținând sesiuni științifice la Buenos Aires (1959), Leiden (1962), Washington (1962), Tokio (1966), Marsilia (1973). Nu a fost lipsit nici de talent scriitoricesc, lăsând ca mărturie spre lectură doritorilor un volum cu tentă memorial-literară „Călător prin două secole” ce vede lumina tiparului la București în 1977. (Iertată-mi fie îndrăzneala căutării unui donator al acestei cărți ce lipsește din rafturile instituției pe care o slujesc.)

Bucurându-se de recunoașterea meritelor sale ca profesor, medic, cercetător va deveni în 1955  membru titular al Academiei (sărind peste etapa de „membru corespondent”). Roadele muncii de o viață i-au fost recunoscute și răsplătite devenind membru al Comitetului direcțiunii științifice a revistei „Archives de l’Union medical Balcanique”, membru al Academiei de Științe Medicale, membru al Comitetului de Onoare al „Moldovei Medicale” din Moldova.

Viața de familie nu este de invidiat. A fost fericit alături de soția Ruxanda, chimist licențiat în 1930, cu activitate didactică la Academia Mihăileană din Iași, a fost mândru de fiica sa Tereza ce s-a dedicat învățământului liceal în calitate de profesor de chimie.  Însă durerea pierderii fiicei nu cred că poate fi descrisă, nu e suferință mai mare pentru un părinte decât aceea de a nu putea să-și ajute copilul a supraviețui unei boli invalidante. Dar încă o dată, medicul Rășcanu va dovedi că viața sa a fost rostuită în slujba colectivităților mari de oameni, ridicând în memoria fiicei „casa Rica” din Slănic Moldova, destinând banii economisiți ajutorării studenților merituoși sub forma unei burse numită „Tereza Rășcanu”.

Inima academicianului a încetat să mai bată la începutul lunii mai a anului 1980, dar cum națiunea română se afla între un „1 mai muncitoresc” și un „9 mai antifascist”, moartea lui Rășcanu a ocupat câteva rânduri în ultima pagină a „Scânteii” din 7 mai… prea puțin pentru un adevărat creator de epocă… Și repet, Creator de epocă a fost medicul și fiziologul academician Vasile Rășcanu, rămânând în istoria  Facultății de Medicină din Iași ca Omul ce a ridicat prestigiul științific național și internaționalal acestei instituții la cote ce nu le-a atins niciodată înainte de el.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Anuarul Universității din Iași pe anii școlari 1926-1927 și 1917-1928 (Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1929); Oltea Rășcanu-Gramaticu– Personalități bârlădene (Editura Pim, Iași,2012); Revista medico- chirurgicală a „Societății de medici naturaliști din Iași”(1956, 1957); Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș – Membrii Academiei Române originari din  județul Vaslui (Multimedia Internațional, Arad, 2006); Analele Academiei R.S. România (1980); Scânteia (1980); richardconstantinescu.wordpress.com.

Leave a Comment