Google

Turist de Botoşani, de la cota 1.400 la nivelul zero al Mării Negre

Written on:iulie 30, 2019
Comments
Add One

La mijloc de iulie 2019 am ales să-mi desfăşor o parte din concediul de odihnă pe vârf de munte dar şi la ţărm de mare. Drept pentru care am ales mijloace de transport în comun pentru lungile deplasări ce aveam să le parcurg, mai mult sau mai puţin norocos. Plecat într-o zi de marţi din mizerabila autogară a Botoşanilor, prima escală a fost făcută în Cetatea Braşovului, după ce am parcurs defecta şosea Botoşani – Târgu Frumos. Apoi, încet dar sigur, ritmul hurducăturilor s-a diminuat considerabil iar, după ce am traversat valea Siretului, traseul Roman – Bacău – Oneşti – Braşov a fost o încântare. După ce mi-am desfătat privirea cu frumuseţea pasului Oituz, am pătruns în Ţinutul Secuilor unde, la fiecare biserică steagul secuimii era arborat ca o sfidare la adresa românismului. În unele localităţi, la prea puţine biserici creştin ortodoxe, fâlfâia timid şi câte un tricolor românesc, de parcă am fi fost la margine de Ungarie… Odată ajuns în fostul oraş Stalin am avut parte de civilizaţie şi uimire ca în urmă cu doi ani când mai zăbovisem în minunata aşezare de la Poalele Tâmpei. Splendoarea Braşovului aveam să o savurez chiar de sus, de pe Tâmpa, unde am urcat cu telecabina şi de unde am admirat multitudinea de baze sportive, Biserica Neagră şi cartierele nefârşite, unele pline de moldoveni, totul dominat de nesfârşita ţiglă roşie a acoperişurilor. Coborât în urbea veche am parcurs străduţele înguste, încărcate de istorie, pe care se aflau foarte bine conservate clădiri construite între secolele 16 şi 19, Sinagoga evreiască dar şi celebra stradă a Sforii, cea mai îngustă stradă din Europa. Şederea în maiestuoşii Carpaţi Meridionali a inclus şi o deplasare cu trenul la Sinaia unde am admirat splendoarea renumitului Castel Peleş care îşi trage denumirea de la pârâul cu acelaşi nume ce şerpuieşte în apropiere şi întregeşte tabloul din care face parte şi Pelişorul, construcţie făcută cadou de Carol I cuplului regal Ferdinand şi Maria. După vizitarea somptuosului castel regal am urcat la cota 1.400 de unde am admirat o panoramă încântătoare a unui segment din mirifica locaţie denumită Valea Prahovei.

Şi tot îmi repetam obsesiv şi patriotic în gând că Alpii elveţieni nu au cum să depăşească splendoarea Carpaţilor româneşti. După trei zile de relaxare totală la munte, taman de la înălţimea cotei 1.400, am coborât domol cu trenul la cota zero, fix pe malul Mării Negre, în bătrâna staţiune Eforie Nord, denumită la început de secol XX Carmen Sylva, după pseudonimul reginei Elisabeta a României. Ultima dată văzusem live Marea Neagră în urmă cu vreo 16 ani iar acum regăseam la fel splendoarea incontestabilă a ţărmului Pontului Euxin unde şi-a găsit exilul Ovidius Publis Naso. Păcat de locurile lăsate moştenire de vechii latini, turci, tătari şi români care au lăsat urme adânci de civilizaţie de-a lungul unui ţărm de mare pe care marele Nicolae Iorga a considerat-o „cel mai bun vecin al României”. Spun „păcat” pentru că administraţia locală din Eforie Nord şi-a bătut joc de turişti în această vară şi a ciuruit aiurea câteva străzi lăsându-le neterminate, pline de pietriş şi praf în plin sezon estival. Pentru a diminua din disconfortul stradal am ales într-o seară relaxarea unei terase frumoase unde o blondă şi o brunetă interpretau muzică uşoară românească şi internaţională de cea mai bună calitate iar vinul casei, rece şi îmbietor, sporea senzaţia de bine. Până când un individ a spus la microfon că „urmeazăăăă surprizaaaa seriiii!” Şi la microfon s-a instalat manelistul Vali Vijelie care a reuşit „din nisip, din mare” să adune în jurul său zeci de fani şi să blocheze strada din preajmă cu o mulţime de cefe groase şi zgomotoase de genul celebrului „cap de porc” al cărui nume nu îşi are rostul în reportajul de faţă. Şi uite aşa, timp de vreo oră, vinul nu mi s-a mai părut îmbietor iar larma creată în jurul manelistului s-a făcut dintr-o dată sufocantă. Altfel spus, pe Litoral doar marea şi al său ţărm au rămas la fel de frumoase ca în anii copilăriei pentru că restul decorului este compus din „chinezării” şi imitaţii groteşti iar „crăpelniţa” şi muzica e la fel peste tot. O surpriză plăcută ochilor am găsit-o pe faleza Cazinoului din Constanţa, bătrâna clădire degradându-se pe zi ce trece. Dar nu clădirea a fost surpriza ci turcii care au luat cu asalt faleza. Costumaţi impecabil grupul de etnie turcă făcea reclamă la incontestabila cultură şi gastronomie turcească, stârnind admiraţia zecilor de turişti aflaţi în trecere. Iar la vreo 400 de metri de faleză, în celebra Piaţă Ovidiu, se amenaja o scenă imensă unde urma să fie primită cu toate onorurile în oraşul de baştină, românca Simona Halep – noua regină de la Wimbledon. După şase zile însorite petrecute în bătrâna Eforie Nord a venit şi ceasul întoarcerii acasă, drept pentru care am ales serviciile societăţii de transport Lyk din Botoşani, locurile fiind rezervate încă de la plecarea din Botoşani. Am părăsit E(u)foria nordului pe la ora 19.00, am zăbovit vreo jumate de ceas în autogara Constanţei, după care cu 80-100 kilometri la oră am străbătut judeţele Constanţa, Ialomiţa, Brăila, Vrancea, Bacău, Neamţ, Iaşi şi cam atât… Pentru că fix la margine de Târgu Frumos, la ora trei şi un sfert dimineaţa, micuţul autobuz de Lyk s-a oprit brusc şi defect. Iar noi cei aproximativ 20 de pasageri ai maşinii am fost nevoiţi să aşteptăm o oră şi jumătate bunăvoinţa şoferului unui autobuz de la o firmă concurentă, pe numele său Apetrans, care s-a îndurat şi ne-a luat spre Botoşani cu tot cu bagaje. Cei doi şoferi de la Lyk, de serviciu pe 24 spre 25 iulie, s-au dovedit total neputincioşi şi depăşiţi de situaţie în schimbarea unei curele de transmisie. Nota zero pentru spiritul gospodăresc al societăţi de transport Lyk care s-a dovedit de tot rahatul la o cursă de 1.200 de kilometri, dus-întors, adică Botoşani – Mangalia şi retur. Singurul lucru de admirat din tot drumul, încheiat cu un coşmar de poveste, a fost trecerea Dunării peste podul de la Giurgeni-Vadul Oii, „pădurea” de centrale eoliene de pe teritoriul judeţului Ialomiţa, centrale întinse pe mii de hectare şi şoselele impecabile, unele pe două şi trei benzi, până la Târgu Frumos. Şi încă un „mic amănunt” cu privire la transportul public de călători. Din cauza nerentabilităţii generată de distrugerea arterelor de circulaţie, municipiile reşedinţă de judeţ Braşov, Constanţa şi Brăila au renunţat definitiv la tramvaie. Iar la Constanţa preţul unui bilet de autobuz impecabil dotat cu aer condiţionat este de un leu şi cinzeci de bani. Nu doi lei şi cinzeci de bani ca la Botoşani unde te urci în tramvai şi nu eşti sigur că ajungi şi la destinaţie… Aşa cum s-a întâmplat recent pe 26 iulie. (Gabriel BALAŞA)

Leave a Comment