Google

Stranietate (III)

Written on:aprilie 6, 2015
Comments
Add One

Peisaj din Codrii TigheciuluiSe spune că luminile palide văzute noaptea pe câmp arată locurile unde sunt ascunse comori păzite de pricolici. Comorile sunt ferecate cu blesteme, iar pedeapsa asupra celor care le ridică fără a fi îndreptăţiţi este cumplită. Am auzit o întâmplare petrecută într-un sat basarabean care ţine de Codrii Tigheciului, veche republică ţărănească amintită de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. Pe coasta unuia dintre Dealurile Tigheciului ce străjuie aşezarea din judeţul Cahul se află casa părintească a povestitorului, iar în spatele acesteia via şi livada familiei. În capătul de sus al proprietăţii pământul se lăsa ca un castron. Locul era mărginit de pruni, pe care din tată în fiu gospodarii aveau grijă să-i înoiască când cei vechi dădeau să se usuce. Prunii păzeau un secret. Acolo în găvanul de pământ acoperit cu pir înţelenit, umbrit de copaci, un domn al Moldovei a ascuns o comoară. Voievodul detronat căuta scăpare dincolo de Nistru, la românii din Transnistria, Zaporojia ori din Podolia. Cum nu putea fugi destul de repede, odată trecut Prutul, principele cere însoţitorilor să îngroape banii şi odoarele de aur luate cu sine. Alege locul ca să-l poată recunoaşte mai târziu. După ce acoperă ascunzătoarea a blestemat ca nimeni să nu poată lua comoara înainte de a-i muri cineva drag. Voievodul nu s-a mai întors. Secretul s-a aflat, dar ţăranii care aveau pământul nu au căutat tezaurul. Le-a fost teamă de blestem, iar mai apoi de bolşevici. După ce generaţii de-a rândul a ştiut de comoară numai capul familiei, acum câţiva ani bătrânul tată spune taina rudelor. Cu toţii se hotărăsc să sape. Muncesc nevăzuţi de vecini. Spre seară hârleţele lovesc ceva tare. Curăţă pământul şi dau de o podea de piatră. Se opresc zicând că a doua zi, odihniţi, să continuie cu răngi şi târnacoape. Ajunsă acasă cumnata bătrânului, vrând să suie în podul de deasupra magaziei ca să dea jos ceva, cade de pe scară. Lovită rău este dusă la spital. Nimeni nu acceptă ca viaţa femeii să fie preţul pentru comoară, de aceea dimineaţă groapa este acoperită, iar prunii tăiaţi. În anul următor oamenii nivelează locul şi pun vie. Apropos de Basarabia, trebuie să constat că etimologia râului Sireţi din Lăpuşna este getul sireta – lung. Lung este şi Siretul, iar româna moşteneşte termenul get în cuvântul şiret (de pantof). Pe Sireţi se află aşezarea Ghidighici, al cărui nume este înrudit cu al satului meu natal, Ghidigeni. De la un turc chemat Ghiudium vine toponimul Ghidigeniului tutovean. Ghiudium este derivat din substantivul ghiudem, cârnat în turceşte. Pe lacul Sireţi – Ghidighici există Insula Turcului.

Printre achiziţiile făcute cu mulţi ani în urmă de Muzeul Tecuci se număra o scrumieră din ceramică. Obiectul nu avea mare valoare artistică ori istorică. Fusese un produs de serie, dar frumos, cum se făcea odată. Directorului i-a plăcut scrumiera şi o pune pe biroul său. Într-o dimineaţă femeia de serviciu atinge fără să vrea scrumiera aflată pe colţul mesei. Aceasta care cade şi se sparge. Dintre cioburi se iveşte altă scrumieră din aur. Femeia ar fi luat luat-o, însă i-a fost frică de director. Directorul ar fi făcut la fel, dar s-a temut să nu fie pârât la miliţie. Aşa că obiectul a rămas la muzeu. Un pictor care lucra lângă Neapole, pe Coasta Sorento, plăteşte datoriile cu o perlă scumpă găsită într-una din scoicile culese pe malul mării. A fost singura ieşită vreodată din apele Mediteranei. Poate că perla fusese lăsată de o sirenă. Sorento a fost patria sirenelor, scrie Apoloniu. Diodor ne încredinţează că ausonii, strămoşii geţilor, au colonizat Coasta Sorento şi arhipelagul vecin al Liparelor, conduşi de Liparus, fiul regelui Ausonus. Aristotel numea ausonii, opicani, după încălţarile pe care le purtau. Opica ausonilor este opinca noastră. Pelasgii au construit săli subpământene şi tuneluri întinse din Carpaţi până în Scoţia, Capadochia şi Egipt, afirmă Emil Străinu, Ionuţ Vlad Musceleanu şi Heinrich Kusch, autorii lucrărilor Secretele României subterane şi Secretele porţii subterane. Se spune că tunelurile leagă Bucegii de Sfinxul şi Marea Piramidă din Valea Regilor şi că ascund comori şi scrieri nepreţuite. Profesorul Dumitru Giurcanu văzuse o intrare în prodigioasa ramificaţie de tuneluri la Bogdăniţa lângă Bârlad. Acum este astupată. Unele comori au îmbogăţit căutătorii oferindu-le prilejul să scrie cărţi. Este cazul lui Robert Vergnes care acum 50 de ani a cercetat în zadar insula Cocos din Pacific, posesiune a republicii Costa Rica, pentru a găsi tezaurul viceregatului Peru, ascuns la anul 1825. Vergnes devine celebru cu cele nouă volume unde îşi poveşteste aventurile. Dintre acestea, Chemarea necunoscutului va inspira „320 de pisici negre”, romanul Rodicăi Ojog – Braşoveanu. Acum vreo patru decenii urmaşul împăraţilor incaşi, scrie Patrick Braun în „Comorile incaşilor”, ducea o viaţă modestă în California. Omul ştia unde sunt tezaurele imperiale, însă era oprit prin blestem să le însuşească. Aurul era menit unui viitor Imperiu Incaş. Aventurierii renunţaseră a mai căuta El Dorado, legendara ţară a aurului, când o ştire din anii ‘70 încinge spiritele. Se descoperise în Amazonia un regat populat de 80.000 de indieni a cărui capitală era o cetate opulentă, plină de aur. Subiectul a ieşit dubios de repede din atenţia presei. Uneori avem contact cu realităţi din alte universuri. Pe o hartă Google realizată după fotografii luate din satelit am remarcat la Ghidigeni, pe valea Bârladului, un lac mare, însă inexistent în realitate. Cazul seamană cu al insulelor Sandy din Pacific, pozate din satelit în 2012, dar negăsite fizic la faţa locului. Într-o zi însorită de octombrie, cu cer senin şi limpede, eram cu colegii la cules de vie pe coasta unui deal între satele tecucene Slobozia Corni şi Slobozia Băneasa. La amiază apare spre vest un munte. Conturul neregulat era clar şi lăsa să se ghicească enormitatea culmii. Munţii Vrancei priviţi de pe colinele Bălăbăneştilor şi Tutovei par vârfuri de creion. Depăşesc cu puţin orizontul. Muntele era de câteva ori mai înalt decât dealurile luate ca reper. Păstrând proporţia avea mărimea Himalaiei. Era frumos, dar straniu, ameninţător. Denivelările creastei prind contur la asfinţit când soarele trece în spatele muntelui. Se vedeau bine râpile umbrite. A doua zi era la fel de senină, însă muntele nu s-a ivit. Sir John Ross şi echipajul său zăresc în 1818 pe insula canadiană Devon un lanţ muntos căruia îi vor spune Crocker. Mai târziu, în 1906, Robert Peary observă cinci zile în şir aproape de Groenlada ţărmul înalt al unei insule. O va numi Crocker Land, fără legătură cu munţii lui Ross. Ambii exploratori consemează descoperirile în jurnalele publicate în 1819 şi respectiv 1910. Nici insula şi nici munţii Crocker nu vor mai fi văzuţi vreodată. (Marian Rotaru)

Leave a Comment