Google

Ștefan Dimitrescu un pictor al culorilor sufletului românesc

Written on:ianuarie 19, 2021
Comments
Add One

Fiecare zi din an are o însemnătate anume, dată fie de evenimente istorice remarcabile, fie de nașterea sau moartea vreunei personalități ce a dat lumii motive de aducere aminte a trecerii sale pe acest pământ. Ziua de 18 ianuarie aparține lui Ștefan Dimitrescu, mare desenator și pictor de la a cărui naștere se împlinesc 135 de ani. Dintre toate numele prestigioase ale perioadei de aur a picturii românești ale deceniilor al treilea și al patrulea al veacului trecut, cel al hușeanului e mai puțin favorizat de posteritate.

Născut în 1886 într-o casă modestă din ulița Răiești a provincialului și patriarhalului târg Huși, înconjurat de podgorii, pictorul avea să crească sub îngrijirile mamei Safta și ale bunicului, fără a se bucura de dragostea tatălui decedat înainte ca micul Ștefan să înceapă a gânguri. Clasele primare și liceale le-a urmat în orașul natal, migrând plin de speranță spre Iașul cultural unde se va înscrie mai întâi la Conservator (1902), clasa de violoncel din simplul motiv că muzica era una din pasiunile lui constante. Vă mai aduceți aminte că și Tonitza absolvise studii muzicale, devenind artist priceput în a scoate sunete calde de pe corzile viorii? Sunt sigură că acordurile celor două instrumente s-or fi împletit de nenumărate ori așa cum destinele celor doi au fost împreunate nu doar de o sinceră prietenie ci și de o colaborare în plan profesional.

Un an mai târziu, Dimitrescu se înscrie la Școala de Belle Arte din Iași. Avea doar 17 ani, era un tânăr firav, de statură mijlocie, cu chipul prelung și smead, cu ochi mari și reflexivi, modest și tăcut, delicat în comportări, dar plin de voință, capabil de eforturi susținute și hotărât să răzbească spre țelurile spre care aspira. A fost nevoit să lupte nu doar cu dificultățile unui meșteșug atât de complex precum pictura ci și cu lipsurile materiale pentru a căror acoperire va cere în repetate rânduri sprijinul conducerii școlii. Arhivele păstrează cererile lui Ștefan Dumitrescu prin care acesta solicita să fie înscris printre concurenții la bursele de stat (1904) sau la concursul pentru bursa „Gh. Schiller” acordată de către minister elevilor merituoși (1906). Din dosarele de altădatără sar și adeverințele care atestă rezultatele bune la învățătură eliberate pentru a-i servi la obținerea unor ajutoare bănești de la primăria comunei Huși sau de la cea a orașului Iași. Asistență bănească modestă totuși, atâta timp cât a fost nevoit să se angajeze ca violoncelist în diverse orchestre.

Era disciplinat, sârguincios, talentat, aceste calități aducându-i prețuirea profesorilor. Se știe că structural nu adera la programul academic de învățământ dar i s-a supus atât pentru a-și păstra bursa cât și pentru faptul că alte posibilități de pregătire artistică nu existau în țară la aceea vreme. În primăvara anului 1906, student în al treilea an de studii plastice, înainta un memoriu (conceput de un grup de elevi sub coordonarea lui Tonitza și Dimitrescu) direcției școlii solicitând înlesniri pentru efectuare de excursii menite să faciliteze cunoașterea frumoaselor priveliști ale țării, a  portului și obiceiurilor locuitorilor. Avusese suficient răgaz să-și dea seama că procesul de învățământ era în mare măsură depășit, anacronic asemeni artei ce decurgea din regulile acestuia. Se simțea îndreptățit și dator față de artă să ceară studiu după natură pentru a evada spre o artă liberă care să răsfrângă realitatea vie și nicidecum subiectele extrase din arsenalul mitologiei greco-romane.

Două școli a început, pe amândouă le-a finalizat păstrând aceeași diferență de un an ca la admitere. Nu a renunțat nicio clipă la visul de a-și completa studiile de pictură la Paris și chiar de nu a obținut bursa „Grigorescu” ce i-ar fi netezit calea spre Franța, nu a dezarmat, a muncit și a strâns bănuț lângă bănuț pictând biserici (Agăș, Asău, Poenii Vasluiului), suplinind un post de custode al Pinacotecii din Iași, acceptând postul de profesor de desen al liceului din Alexandria. Abia în 1912 va frecventa cursurile Academiei Libere de la Grande Chaumière din Montparnasse, vizitând asiduu expoziții și muzee pariziene atras fiind de creația lui Cezanne, Derain, Toulouse-Lautrec. De ce această Academie? Taxele erau mai mici față de orice altă școală superioară de artă, iar tinerii artiști în devenire aveau șansa de a studia pictura și sculptura fără a fi îngrădiți de regulile academice stricte. Cadrul de pregătire artistică era foarte diferit de cel practicat în țară,  Muzeul Luvru oferindu-i posibilitateade a crea desene sau copii după operele pictorilor din Renaștere. A avut ocazia să „iasă la peisaj” alături de Monet și Seurat, a avut chiar propriul său atelier în Montmartre. Din nefericire toate acestea au durat puțin, întorcându-se destul de curând în țară (1913), epuizarea resurselor financiare dar și precipitarea evenimentelor din Balcani fiind două motive hotărâtoare în acest sens. Rememorând perioada de studiu la Paris, făcând un bilanț al scurtei sale experiențe, avea să afirme că „a trecut prin pompierismul academic” scăpând de el prin administrarea de „doctorie impresionistă vreo 3 ani”, tratament ce l-a ajutat să învețe să reducă din culoare apelând la efectele luminii și ale pastei. Referindu-se la raportul dintre culoare și formă, memorabila sa formulare „mă emoționează culoarea și sunt pasionat de formă, când o văd pe una mi se pare că-mi scapă cealaltă. Caut continuu să le prind și să le mărit” reprezintă sensul fundamental, profund definitoriu al întregii sale deveniri creatoare.

Revenirea în patrie înseamnă reluarea activității didactice, dar și alocarea de timp suficient creației pe șevalet, astfel încât poate participa la Expoziția artiștilor români în viață organizată în 1914, iar în vacantele anilor 1914-1916 va lucra alături de Tonitza și de alți confrați la pictarea bisericii din Netezeștii Ilfovului. Este lesne de înțeles că prin participarea sa la pictarea în stil bizantin a vechilor biserici românești aprecia în fapt acest model artistic, admirând totodată munca de o nobilă puritate a zugravilor anonimi.  Trebuie subliniat că a pledat întreaga viața pentru înființarea unei  „Academii de arte bizantine” deținătoare a unei comisii de specialiști cu riguroase competențe în eliberarea și verificarea certificatelor pictorilor bisericești, a  visat la existența unei instituții înzestrate cu rol în avizarea, recepția noilor lucrări sau a restaurărilor picturilor monumentale.

Frecvente au fost participările sale în diferite expoziții colective organizate la Iași și București, însă prima sa afirmare publică de amploare se va produce în februarie 1916 în cadrul expoziției de la Sala „Ileana”. Va expune 42 de tablouri în ulei dar și 23 de desene, create în țară cât și la Paris, în această etapă a creației artistică tributar fiind forfotei pitorești din săli de teatru sau de cafenea ce aminteau de agitația vestitului cabaret Moulin Rouge.

A urmat apoi expoziția din 27 ianuarie 1918 găzduită de cele patru săli ale Școlii de Arte Frumoase din Iași. Expuneau atunci 33 de artiști români, pictori, sculptori, graficieni toți mobilizați în timpul primului război mondial la Marele Cartier general din Iași. Cei mai buni artiști ai țării primiseră onoranta misiune de se deplasa în zonele fierbinți ale frontului spre a realiza desene-reportaje, schițe care să surprindă eroismul ostașilor români, creionări care să oglindească dramele populației civile. Prelucrate  apoi în atelierele personale lucrările de artă aveau să devină proprietatea statului, intrând în colecțiile Muzeului Militar Național instituție ce-și propunea înainte de înființare să păstreze pentru viitor toate lucrările ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale războiului, clipe de restriște, sforțări ale neamului în atingerea unității naționale. Schițate în tuș sau creion Dimitrescu a reușit să imortalizeze convoaie de refugiați, ostași morți sau răniți, cuiburi de mitraliere, trăgători în prima linie. Scenele de luptă sunt surprinse sumar, sugestiv și dinamic, eternizând chipuri de soldați căzuți pe gânduri sau odihnindu-se între două atacuri, trăind tragedia războiului. Punând în valoare uimitoarele capacități artistice ale desenatorului Ștefan Dumitrescu, prietenul Tonitza transformat în critic plastic avea să noteze: „schițele și studiile luate chiar pe front sau din satele pe unde trecuse devastarea inamică vor rămâne documente de o rară distincție sufletească și de o răscolitoare putere de artă”.

 

Așadar, după demobilizare Dimitrescu arată lumii prima variantă a compoziției „Morții de la Cașin”, numită atunci „Un cămin din Cașin”. Puțini dintre noi știu că tabloul lui Dimitrescu nu a fost pe placul ofițerilor din juriu, cronicarii plastici ignorând până și simpla menționare a participării sale în cadrul expoziției. I se reproșa  fără vorbe că totul „se rezuma la sentimentul adânc de umanitate și la pura emoție artistică” după cum avea să observe peste ani Tonitza. Nu avea lucrarea aceasta scene cu ostași însângerați, nu se vedeau case ruinate sub bombardamentele inamicilor, răzbătea apăsătoare doar cumințenia, sobrietatea sărmanului țăran român lovit de soartă… Judecătorii lipsiți de cunoștințe și  abilități artistice nu au avut capacitatea să înțeleagă că lucrarea era de un tragism copleșitor iar ororile războiului căpătau o expresie zguduitoare concentrată tocmai în tăcerea tensionată a personajelor și în durerea lor mută. Chiar dacă pânza nu releva nici un gest măreț, nicio mișcare de disperare spectaculoasă, din scena surprinsă de Dimitrescu răzbătea intens durerea, întristarea în fața morții ce dezrădăcinase din viață trei săteni pașnici. Pictura arăta ritualul simplu al privegherii celor fără de suflare, rudele (șapte personaje) încremenite veghindu-și cu evlavie morții. Nedezlipindu-și privirile de pe chipurile răposaților femeile își înăbușă plânsul, în timp ce moșneagul asistă smerit și parcă absent la acest spectacol trist ce precedă înmormântarea. Impresionant este cum scoarțele țărănești creează imaginea unui giulgiu protector, ele învăluind trupurile decedaților protejându-i parcă de răceala, umezeala pământului, de adierea vântului dar și de arșița soarelui. Întinse pe jos, acoperindu-i și oferindu-le ultim adăpost sub umbrar, lăicerele cu motivele lor tradiționale ascund … poate sensurile vieții în vreme de război. „Nu eu am conceput-o, așa am văzut-o, așa era acolo pe front, într-o înserare de moarte”, ar fi spus Ștefan Dimitrescu referindu-se la această lucrare în care pe lângă construcția puternică a imaginii, surprinzătoare ne apare capacitatea de a descoperi sentimentul omenesc.

Cu toată respingerea din iarna anului 1917, tema va fi reluată într-un tablou de mari dimensiuni trei ani mai târziu (1920) care va fi prezentat și admirat în expoziția personală din același an. Va fi considerat cu întârziere una dintre cele mai reprezentative creații artistice ale pictorului Ștefan Dimitrescu.Din păcate lucrarea avea să fie mistuită de flăcările unui incendiului (1938, Muzeul Militar Central), rămânând doar schițele realizate la ceas de înserare, mărturie a  atacului aviatic inamic asupra satului Cașin situat pe valea apei cu același nume. „Morții de la Cașin” au marcat un moment crucial în cariera pictorului, revelația avusese loc, artistul se regăsise deplin așa încât ochiul lui va căuta și va crea în spiritul specificului nostru național, punând preț pe autenticitate, simplitate. Penelul lui se va inspira din realitățile aspre ale vieții, din strădaniile și suferințele poporului, din năzuințele și tradițiile acestuia. Rădăcinile operei sale se vor împlânta și ramifica în sufletul acestui popor.

Criticii plastici afirmă că artistul Ștefan Dimitrescu era dotat cu un acut simț al observației dar și cu o forță necesară renunțării la tot ceea ce nu capătă valoare emoțională și semnificație umană. Tematica acestui artist gravitează în jurul omului și al peisajului autohton. Desprins din mediul rural și păstrând legături cu lumea satului, Dimitrescu este un pictor al realității cotidiene, cu o viziune epică și austeră, peste care se suprapun accente lirice. Mare portretist al inșilor expresivi cu care venea omenește în contact în viața lui simplă (țărani, femei din popor, militari, vânători, ciobani) reușea să prindă caracteristicile unei individualități în câteva trăsături cu un dar de pătrundere psihologică rar întâlnit căci știa bine cum stau, cum privesc, cum gesticulează, cum spun ceva fără să se miște oamenii simpli, obișnuiți. A pictat portrete de bărbați și femei, tineri și bătrâni, copii măricei și prunci în copaie, țărani din toate regiunile țării, siluete de turci din Mangalia și Techirghiol, toate personajele fiind pătrunse de o admirabilă demnitate, blândețe, omenie. Țărăncile lui au o solemnitate aparte, greblând fânul ori sprijinindu-se de butucul roții sau de oiște în atitudini firești dictate de oboseala zilei de târg. Țăranii cu pălăria lăsată pe sprâncene sau cosașii absorbiți în ascuțitul coasei pătrunși de gravitatea unui ritual străvechi, minerii monumentali, adânciți în ei înșiși, cu chipuri înăsprite, dar pline de omenie pot fi considerate „biografii” modeste, anonime dar expresive. „Mineri”, „Țărancă din Vlaici”, „La un pahar de vin”, „Țărănci din Săliște”, „Femei țesând la război”, „Bucătăreasa”, „Unchieșii” devin documente etnice dar și sociale, promovând un specific național onest, fără ostentație, ușor de descifrat.Chiar atunci când se oprește asupra unui interior („Interior țărănesc”, „Camera flăcăului”, „Interior din Făgăraș”) pictorul înregistrează o atmosferă familiară, obiectele specifice traiului de zi cu zi, lavița, sumanul agățat în cui, ștergarele, oalele smălțuite sunt ușor de reperat. Aceste tablouri spun totul despre calitatea emoției pictorului hușeandar și despre buna lui meserie, iar sugestia folclorică  atât de firesc însușită, atât de obiectiv redatădemonstrează(dacă mai era nevoie) că Dimitrescu a avut o reușită deplină în această direcție, impunându-se statornic.

Uneori registrul afectiv domină universul preocupărilor și atunci apar teme lirice, intimiste de o discretă nostalgie. Prin intermediul tabloului „În bucătărie” pătrundem chiar în casa pictorului și aflăm pe mama artistului într-un interior modest pregătind prânzul. Nu se rușinează să dezvăluie o anumită condiție materială, nu cosmetizează chipul mamei zugrăvind-o aici ca o țărancă bătrână și uscățivă, de o nesfârșită bunătate și înțelegere, peste care trecerea anilorcu ale lor greutăți și lipsuri au lăsat urme. Chipul soției revine frecvent în creația pictorului fie în portrete de sine stătătoare, fie în cadrul unor scene de grup sau în unele peisaje cu figuri. În portretul realizat în 1921 personajul este profund interiorizat, registrele de culori sunt dispuse armonios în curbele decolteului, ale frunții și ale părului, movul abia ghicit al rochiei se completează cu ocrurile bustului, gâtului, chipului. Imaginea pare foarte simplă, dar câtă măiestrie este necesară pentru a ajunge la o asemenea coincizie, la o asemenea profunzime a expresiei umane. În „Mama și copiii” (1928) soția este încadrată de cei doi copii, Margareta si Alexandru, niciunul din ei schițând vreun zâmbet ceea ce face ca atmosfera creată să fie tristă, tensionată. Până și postura mâinilor copiilor interpretate prin limbajul semnelor înseamnă retragere, teamă, nevoia de sprijin și apărare. Ce temeri vor fi mocnit în sufletele lor nu vom ști niciodată! Poate ne înșelăm, poate a fost doar dorința pictorului ca modelele să șadă liniștite uitând jocul și dezmierdările mamei măcar o clipă… Cert este că în pictura lui Dimitrescu nu sunt zâmbete însorite, nici vorbă de cascade de râs, întâlnim gravitate, seriozitate, sobrietate. Stările de reverie, de profundă meditație, de poezie, momente de liniște și destindere, de veselie reținută prinse pe fețele portretizate sunt de fapt expresia curată a sufletului lui.

Un alt capitol interesant pentru valoarea artistică a pieselor cât și pentru cea documentară îl reprezintă portretele  ce aduc imaginea  prieteniilor literare și artisticeBucurându-se de prietenia și prețuirea unor oameni ca Sadoveanu, Teodoreanu, Tonitza, pictorul nostru i-a portretizat cu aceeași pătrundere, înțelegere, sensibilitate de care era capabil. Pe Sadoveanuîl știm din memorabilul tablou ce-l înfățișează afundat în jilțul său. Emasiv, impunător, cu trăsături ferme, cu privire scrutătoare, limpede, lucidă, așteptând parcă să se termine ședința artistică spre a se așeza cât mai curând la masade scris.Ionel Teodoreanu e pictat împreună cu soția, privind interogativ din ambianța camerei lor dominată de roșul consistent al rochiei și de albastrul intens al bluzei căzăcești purtate de scriitor. Imaginea soților respiră atmosfera unui cămin tihnit lipsit de grija zilei de mâine. La polul opus, frământat de acute probleme se află Tonitza care în ciuda privirii lucide, pare un obsedat, un condamnat ce judecă lumea judecându-se întâi pe sine. Aplecată peste umărul lui e soția ale cărei priviri îmi par nu doar îngrijorate ci mai ales pline de furie și neputință căci au întrezărit viitorul tragic. De unde are Dimitrescu atâta putere de a capta lumea lăuntrică a celor portretizați? Să fie doar prietenia, să fie adânca sensibilitate și capacitate de înțelegere a oamenilor sau poate talent nemăsurat și meșteșug adus la desăvârșire?

Dimitrescu nu a pictat doar oameni, peregrinările sale prin țară îmbiindu-l a muia penelul în multitudine de nuanțe spre a zugravi și peisaje. Lirismul lui învăluie formele delicate ale peisajului într-o lumină caldă, tulburată pe neașteptate de un accent cromatic mai ferm. Explica acest aspect spunând: „culoarea conține prin ea însăși și umbră și lumină și formă și modelaj. Acum merg spre culoare, nelăsând forma” . Există la el (ca la toți artiștii acelei epoci), o predispoziție către lumea însorită a Dobrogei pitorești, aspirația către solaritate însă există ceva ce îl diferențiază. Când construiește elementele peisajului dobrogean sau ale celui din împrejurimile Iașului Ștefan Dimitrescu păstrează o vibrație de intensă afectivitate. Nu mai vorbim despre locurile natale zugrăvite cu acea nostalgie pe care copilăria o sădește pentru totdeauna în sufletele tuturor! „Uliță din Răiești” sau „Mahalaua Răiești din Huși”, ascund fără îndoială și casa bătrânească, imposibil să nu fie pitită printre acoperișurile roșii ce apar orânduite pe dealuri molcome sau pe ulița colbăită. „Grădinița din Huși” evocă imagini emoționante, degajând o stare de spirit în care nostalgia și compasiunea se amestecă nedefinit cu dragostea mai ales că în cerdacul casei stă pierdut în gânduri și în beznele interioare bunicul orb.

Când vorbim despre desenatorul Ștefan Dimitrescu, trebuie să precizăm că a desenat în trei mari game. Prima este cea a portretului, executat de cele mai  multe ori în cărbune și lipsit de intențiile șarjei, prin ele artistul dovedindu-se un bun psiholog. Amintim astfel portretele unor personalități ale literaturii și culturii române ca G. Bacovia, Ion Barbu, Jean Bart, I. A. Basarabescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, O. Han, G. Ibrăileanu, Panait Istrati, E. Lovinescu, Minulescu, Perpessicius, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Sadoveanu, frații Teodoreanu, Teodor Vianu. O a doua gamă este aceea a peisagiilor, de o deschidere amplă și o desfășurare austeră a detaliilor, figurând de cele mai multe ori, compozițional, grădini și străzi ale Hușilor și Iașilor sau priveliști calcinate ale Dobrogei, desenate în tuș sau cărbune. O a treia gamă este aceea a schiței azvârlite cu un creion fugar și lipsit de fermitate, pentru a prinde crâmpeie din iureșul luptelor din 1917, neorânduiala iarmaroacelor, din severitatea minelor, din langoarea plajelor. În cărbune, creion, tuș, sanguină, pe hârtii de calități diferite desenele lui Dimitrescu posedă o viață interioară densă, trăiesc prin continua lor vibrație care include prezența luminii și pe cea a atmosferei, ilustrând prin calitatea lor acea afirmație a lui Nicolae Grigorescu , precursorul tuturor marilor noștri desenatori „Se poate colora și cu un simplu cărbune!”.

În cei 57 de ani de viață, pictând necontenit de la vârsta de 17 ani, Dimitrescu a lăsat moștenire poporului său peste 300 de lucrări pe șevalet, schițe și studii. Prezentate în expoziții din țară dar și din străinătate (Barcelona, Paris, Veneția, Amsterdam, Haga) ele și-au găsit locul în muzee naționale dar și în colecții particulare, periodic fiind reunite în ample manifestări aniversare sau comemorative. Expozițiile din 1959, 1963, 1974, 1976 au fost pe larg semnalate în ziarele epocii, articole semnate de Frunzetti, Zeletin, Broșteanu dorind să aducă în atenția publicului nu doar creația artistică ci și contribuția însemnată a profesorului, rectorului la dezvoltarea Academiei de Arte Frumoase din Iași. Nu a fost trecută cu vederea implicarea în plan cultural ca membru fondator al Asociației „Arta română” și apoi al „Grupului celor patru” alături de N. Tonitza, Fr. Șirato și O. Han, inițiator al „Asociației generale a artiștilor moldoveni”.

S-a stins în plină forță creatoare asemeni unei torțe intrate în vârtejul unei năprasnice vijelii, s-a frânt în mod stupid zborul său creator spre culmile artei românești, rămânând în conștiința posterității atât ca un pictor cât și ca un remarcabil îndrumător de școală.

Mihaela Ochianu -Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Claudiu Paradais – Ștefan Dimitrescu (Editura Meridiane, 1978); N.N. Tonitza -Scrieri despre artă (Editura Meridiane, 1964); România literară (10 ianuarie 1974); Contemporanul (11 ianuarie 1974); România liberă (13 ianuarie 1974); Cronica (26 iunie 1971);  Studii de istorie a artei. Seria plastică (Tom 11, nr. 1, 1964).

Leave a Comment