Google

Ștefan cel Mare, domn fără asemănare

Written on:iulie 1, 2019
Comments
Add One

Domnitorii ce au răsărit în spațiul carpato-danubiano-pontic au fost numiți de poporeni fie după fapte lor, fie după alte trăsături fizice sau de caracter ce-i diferențiau. Apelativele date de oamenii simpli au fost alipite numelor de botez, astfel încât „cel viteaz” a fost Mihai, „cel bătrân” a fost Mircea, „cel bun” fost-a Alexandru, în timp ce alții s-au numit „cel cumplit”, „cel frumos”, „de la Afumați” sau „chiorul”.

Cel Mare și Sfânt (mai apoi) a fost Ștefan, domnul Moldovei, din stirpea Mușatinilor, fiul lui Bogdan al II-lea, nepotul lui Alexandru cel Bun, singurul din întreg șirul de domnitori medievali ce și-a primit supranumele încă din timpul vieții. Primele informații despre Ștefan apar în 11 februarie 1450, într-un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara. Prin acest act domnitorul Bogdan al II-lea făgăduia sprijin și ajutor în orice împrejurare omologului transilvan, solicitând în schimb „iubitului nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. Sfârșitul hrisovului enumeră martorii care girau acel document, iar imediat după numele domnitorului apare mențiunea: „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voievod”. Prin menționarea ca asociat la domnie rezultă că Ștefan ar fi avut în 1450 măcar 11 ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.

Rugămintea prin care  Bogdan cerea protecție pentru familia sa nu era deloc întâmplătoare, asasinatele fiind cea mai lesne metodă la care apelau pretendenții la scaunul domnesc. După moartea tatălui său (ucis de Petre Aron în 1451 pe când se afla la o nuntă la Reuseni), Ștefan va pribegi pe plaiuri ungurești sub mâna oblăduitoare a lui Iancu de Hunedoara (fost ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator și regent al Ungariei, căpitan, general al regatului Ungariei, mare comandant militar) de la care va învăța arta armelor și vitejia în lupte, participând de timpuriu la campaniile de luptă împotriva lui Mohamed al II-lea. Beneficiind de sprijinul militar al lui Vlad Țepeș, Ștefan se va întoarce în Moldova cu oaste și-l va alunga de la domnie pe cel ce-i luase cu de-a sila și părintele și tronul. În 12 aprilie îl va învinge pe Petru Aron în  bătălia de la Doljești, iar câteva zile mai târziu, la locul numit Direptate va primi binecuvântarea mitropolitului Teoctist și a norodului adunat spre a vedea pe noul domn și a-i ura mulți ani la cârma Moldovei.

Nu s-a odihnit în scaunul domnesc, la numai 19 ani a înțeles că pe ai săi umeri tineri șade soarta unui neam, integritatea unei țări, așa că a purces imediat cu energie și înțelepciune politică la consolidarea poziției sale interne, neuitând a cumpăni cu grijă la vecinii din afara granițelor, încheind înțelegeri și tratate astfel încât niciodată să nu aibă în același timp doi dușmani externi. Diplomația se judecă după rezultate, iar rezultatele diplomației lui Ștefan sunt remarcabile: între 1462-1465 luptă cu muntenii și e pace cu turcii, polonii, ungurii; la 1467 se luptă cu ungurii dar e bine cu turcii iar polonii intervin în favoarea lui protestând la Buda. De la 1469 până în 1473 e în luptă cu muntenii, perioadă în care nici ungurii, nici turcii, nici polonii nu intervin. La 1475 -1476 luptele se dau împotriva otomanilor, polonii și ungurii trimițându-i mici ajutoare; la 1477-1480 iar se luptă cu muntenii ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii fără vreun sprijin unguresc sau polon. Spre bătrânețe, între anii 1497-1499 luptă cu polonii având de partea sa oștile turcești, ungurești și rusești. E aici o adevărată știință, voievodul Ștefan dovedindu-se capabil să se folosească de împrejurări, de rivalitățile și invidiile vecinilor, este merit personal, este geniu politic. Același geniu îl dovedește și pe câmpul de luptă. Bun strateg, cu oaste puțină dar profitând de cunoașterea exactă a zonelor de relief, ademenind dușmanul în  locuri greu accesibile desfășurării efectivelor militare, dă lovituri decisive învingând mai totdeauna hrăpărețul năvălitor. Spun istoricii că Ștefan nu și-a înfruntat dușmanii niciodată în câmp, adică la loc deschis, niciodată nu i-a așteptat la adăpostul zidurilor de cetate sau în orașe evitând în fapt asedierea lor. Alegerea locului bătăliei urmărea ca avantajele inamicului să fie reduse la maxim, iar dezavantajele micii sale oștiri să fie exploatate cât mai eficient. Așa se face că  voievodul va impune lupta pe timp de noapte (Baia, 1467) nimicind armata ungară, va decide desfășurarea alteia într-o dumbravă la un vad (Lipnic aproape de Nistru, 1470) când zdrobește năvălitorul tătar și ia prizonier pe fiul hanului. Cunoscută este bătălia dusă într-o zonă mlăștinoasă (Vaslui, 1475), când cei 40.000 de oșteni  moldoveni vor înfrânge cei 120.000 de spahii și ieniceri. Altă dată, dușmanul este atras într-o întăritură construită într-o pădure cu o viroagă de râu în  față (Valea Albă, 1476) sau pe un drum îngust de codru (Cozmin, 1497) ori la un vad (Lențești, 1497). Așadar, e vorba de  originalitate, elemente surpriză, luare prin surprindere, hăituire și înfometare, atacurile decisive fiind declanșate „pe când cotropitorii umblau ca niște străini legați la ochi”. Nicio bătălie nu seamănă cu alta, Ștefan evitând șabloanele de luptă căci dușmanul era mereu același.

Trebuie subliniat faptul că războaiele lui Ștefan au fost defensive, de apărare, iar luptele duse împotriva muntenilor nu vizau alipirea Munteniei la teritoriile Moldovei, nu vizau unificarea celor de un singur neam. Moldova aparținea dinastiei Mușatinilor, cei din os domnesc mușatin râvnind doar la ceea ce era al lor din vechi străbuni. Muntenia era „moșia” altcuiva, însă aici Ștefan își dorea cu ardoare un aliat în lupta împotriva otomanilor. De aceea trece cu oaste granița și aduce în scaunul domnesc pe Laiotă Basarab, Vlad Țepeș (a doua domnie), Basarab Țepeluș, Basarab cel Tânăr sau Vlad Călugărul, dar aceștia fie sunt uciși, fie se închină turcului recunoscându-i suzeranitatea, zădărnicind planurile de luptă întru apărarea gliei strămoșești. În aceste condiții, Ștefan se vede nevoit să renunțe la ideea de includere a Țării Românești într-un front comun antiotoman. După ce va fi risipit ani mulți și va fi cheltuit în van energie întru atingerea acestui țel, își va canaliza abia în 1482 atenția și eforturile militare spre cucerirea și fortificarea cetății Crăciuna de pe Milcov, urmărind astfel consolidarea hotarului sudic al Moldovei și preîntâmpinarea atacurilor otomane declanșate de pe teritoriul Munteniei. Cele mai violente atacuri ale turcilor asupra teritoriilor moldave au fost generate de aceste intervenții din Muntenia dar și de refuzul lui Ștefan de a plăti haraciul (1473) sau de a accepta condiții umilitoare de pace cu sultanul.

Tot iscusință, abilitate diplomatică este faptul că actele și tratatele erau astfel întocmite încât să amâne depunerea jurământului de credință. Iată cum în martie 1462 Ștefan semnează actul care cuprinde jurământul de credință față de suzeranul său, regele polon Cazimir IV, dar are grijă să includă o clauză care prevedea amânarea prestării personale a jurământului de credință în caz „de o luptă sau război cu tătarii ori cu alți inamici ai noștri sau dacă nouă înșine ni s-ar întâmpla vreo altă nevoie”. Această clauză, condiție șiret întocmită,  îi va permite lui Ștefan să tergiverseze timp de 23 de ani împlinirea protocolului de credință la curtea polonă (1485), chiar dacă a fost somat de nenumărate ori.

În cancelariile domnești erau scribii care traduceau destul de bine în latina medievală,  în nemțește sau italienește epistolele domnului. Este cunoscută scrisoarea circulară trimisă monarhilor și principilor din Europa în acel ianuarie 1475 (după victoria de la Podul Înalt), memorabilă prin conținut și clarviziune, cerând ajutorul necesar pentru realizarea unui zid de apărare împotriva primejdiei otomane. „Țara noastră e poarta creștinătății”, e „Saraiul Țării Ungurești și al Poloniei și straja acestor două crăii” avea să spună Ștefan, atrăgând atenția asupra însemnatului rol pe care îl avea Moldova în calea năvălirilor otomane, „fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște de patru ani”. Că nu a primit sprijinul marilor puteri știm toți, că a rămas singur în fața turcului iarăși știm din orele de istorie. A primit atunci laude si aprecieri chiar din partea Papei: „Faptele tale au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești în unanimitate foarte lăudat”.

A domnit aproape 50 de ani, o jumătate de secol în care a încercat să tragă zid de apărare jur împrejurul țării sale, 47 de ani, două luni, două săptămâni și 6 zile mai exact, ani în care nu cred că a rămas vreun drum spre hotarele dușmane necălcat, nebătut de copitele cailor oștirii sale. Sabia i-a fost prelungirea brațului său viteaz tăind în dușman dar și în trădător de neam. A mânat în luptă în 36 de bătălii, pierzând pe cea de la Chilia în 1462 și pe cea de la Războieni în 1476, dar și atunci a găsit puterea să se ridice din nevoie, să poarte cu demnitate o viață întreagă rana de la picior dobândită în prima înfrângere, să hăituiască dușmanul ce se considera biruitor în cea de-a doua înfrângere și să-l determine să părăsească Moldova umilit și vlăguit, măcinat și ros de ciumă. Ceea ce părea la 26 iulie 1476 a fi victorie musulmană s-a transformat într-un eșec, sultanul ieșind „din țară cu cetele sale fără a fi luat o singură cetate și fără altă pagubă pentru Moldova, decât prada ce au dus cu sine” .

Dacă din exterior era înconjurat de trei inamici redutabili, în plan intern a avut grijă să se înconjoare de boieri înrudiți, dar și de boieri pribegi prin Polonia, îndepărtându-i de tentanta promisiune a fugarului  Petru Aron. A ținut aproape de domnia sa chiar și pe acei boieri bănuiți a nu fi tocmai fideli dar va veghea atent și le va lua capul la primul zvon de trădare. În sfatul domnesc ajung cei de-un sânge cu el, asigurându-se astfel că nu râvnesc la tron. Are grijă de îndestularea tuturor, boieri, plăieși, curteni, oșteni. În vremea sa așezările sătești sporesc numeric căci și evoluția demografică arată creșterea numărului populației, înființează orașe, sprijină negoțul intern și extern, dând drept de liberă trecere și scutire de taxe vamale multor neguțători autohtoni dar și străini. Țara e bogată sub stăpânirea lui, iar bogăția domnitorului nu depinde de cea a boierilor, visteria domnitorului e plină de galbeni, își permite să cumpere arme pentru dotarea armatei, stofe, catifea cusută în fir de aur și argint,  brocarturi pentru curteni și pentru domnițe. Monedele vistieriei sunt folositoare ridicării de biserici și mănăstiri (21 la număr a căror pisanii îl atestă drept ctitor) asigurând plata meșterilor nu tocmai puțini la număr, în acest sens stârnind invidia europenilor când se poate lăuda că a ridicat cetatea Chilia Nouă  de pe malul stâng al Dunării în mai puțin de o lună (22 iunie- 16 iulie 1479) cu 800 de zidari și 16.000 de ajutoare! Ba mai mult, poate oferi un împrumut de 40.000 de bani turcești lui Mengli-Ghirei hanul tătar.

Poate că  niciun alt voievod cu excepțiile de mai târziu, Brâncoveanu și Mihai Viteazul, nu s-a bucurat, dacă se poate spune așa, de atâtea creații literare pe care să le inspire și în centrul cărora să se afle. În cântece, în doine, în balade și povestiri, iar mai târziu în legende, faptele voievodului, întâmplările legate de luminoasele zile în care s-a aflat pe tronul Moldovei au devenit adevărate simboluri ale bunătății, dreptății, ale gesturilor de bine întru folosul și spre binele celor mulți și ai țării. La mai mult de un veac și jumătate după moartea lui Ștefan cel Mare, cunoscutul cronicar Ion Neculce consemna în cele 42 de legende adunate sub genericul „O samă de cuvinte”, care preceda cronica propriu-zisă, numeroase texte culese din popor, legende despre viteazul domnitor, ceea ce probează fără putință de tăgadă, intrarea acestei luminoase figuri de conducător de țară nu numai în istorie ci și în tradiția populară.

În literatura cultă cel dintâi portret al lui Ștefan cel Mare este acela făcut de Grigore Ureche, un portret ajuns de altfel vestit, cunoscut încă din paginile manualelor școlare. Tușa simplă, liniile exacte, economia de mijloace, capacitatea de sinteză a autorului constituie trăsături definitorii ale chipului atât de bine și de exact surprins de cronicar. Să ni-l reamintim, redând scrierea de atunci: ”Fost-au acestu Ștefan Vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat. Almintrilea era om întreg la hire, neleneșu și lucrul său îl știa acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu se îndărăpteze și pentru aceia, rar războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor ”.

Ulterior, aproape toți marii noștri scriitori au adus omagiul lor prin vers, prin pagină de proză ori prin intermediul dramaturgiei, toți au elogiat faptele marelui voievod intrat pe bun merit în istorie și legendă. Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri sunt cei dintâi poeți ce aduc în versurile lor figura lui Ștefan cel Mare, cunoscute fiind ale lor poezii precum „Muma lui Stefan cel Mare”, „Visul lui Ștefan cel Mare” sau poemul dramatic al bardului de la Mircești „Dumbrava roșie” ce adună imagini de o mare forță sugestivă referitoare la înfrângerea oștilor marelui Albert al Poloniei (1497). De la marele nostru poet național, Mihai Eminescu, ni s-au păstrat de asemenea, două texte în versuri referitoare la glorioasa figură a marelui domnitor iubitor de neam și țară. Este vorba de poeziile apărute postum „Ștefan cel Mare” (Schițe de imn) și „Închinare lui Ștefan Vodă” ambele cuprinzând gânduri și imagini de un mare patetism, străbătute fiind de un adânc și puternic fior patriotic. Dar poate că una dintre cele mai convingătoare și valoroase opere în care este zugrăvită figura lui Stefan cel Mare rămâne fără îndoială „Apus de soare” a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, unde autorul redă mai multe scene din viața domnitorului ajuns în amurgul vieții și al domniei, iar în epoca modernă a beletristicii românești Mihail Sadoveanu va fi acela care se va opri îndelung asupra figurii voievodului în special în două dintre multele lui cărți, în „Viața lui Ștefan cel Mare” și „Frații Jder”. Iată un foarte scurt fragment din această din urmă lucrare, un fragment egalat poate doar de ce-l cuprins în cronica lui Ureche, un fragment semnificativ atât pentru unghiul din care e privit domnitorul dar și pentru mijloacele literare folosite de Sadoveanu: „Sus, stătea vodă întru toată mânia, împresurat de boieri; și spătarul îi ținea spata și buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture dreptatea acelui braț. Ori boier ori mișel simțea aceeași apăsare ca supt o întocmire neclătită așezată de Dumnezeu. De când acea putere se așezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat și stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbelșugate, iazurile stăteau liniștite în zăgazuri, morile și pâraiele cântau în văi, prisăcile se înmulțeau în poienile pădurilor, drumurile erau pașnice. Neguțătorii treceau fără grijă ori la nemți și leși ori la tătari ori la Țara Ungurească; plăteau vamă cu dreptate, nimeni nu le pricinuia sminteală….”.

Este acesta desigur chipul unei țări bine și frumos gospodărite, în fruntea căreia se afla un conducător harnic și priceput, iubitor de neam și patrie, ca toți marii bărbați ai acestui viteaz popor. Acesta este Ștefan, venit la domnie într-o zi de marți, stins din viață în doua zi a lunii iulie 1504, tot o zi de marți. El este domnitorul Moldovei pe care ”l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în Putna care era zidită tot de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toți ca după un părinte al său”.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

(Bibliografie: Magazin istoric 1968, 1971, 1974; Memoriile secției de științe istorice 1975-1976; Studii și materiale de istorie medie 1975;  Analele Putnei 2005).

Leave a Comment