Google

Semn de exclamare (II)

Written on:noiembrie 13, 2016
Comments
Add One

elsie-wright-langa-o-zana-fotografie-din-1917Umanoizii stranii care au populat Pământul în vechime sunt rodul unor experienţe făcute pentru nu ştim care scop, de extratereştri. La început au folosit material genetic vegetal. De aceea mayaşii ziceau că primii locuitori pe Pământ au fost oamenii de lemn, frumoşi, dar răi, aşa că a trebuit să fie exterminaţi. Următorii oameni au fost făcuţi din lut, aici vedem similitudinea cu mitul biblic, dar şi cu tradiţia tribului yoruba din Nigeria care spune că oamenii palmier, cei dintâi, au fost urmaţi de oamenii din lut. Străbunii aztecilor sunt oamenii de porumb, ai indienilor paiute din Nevada, oamenii copac, iar zuluşii din sudul Africii zic că primii au fost oamenii trestie. În amintirea acestora are loc an de an în statul sudafrican Swaziland festivalul trestiei, prilej pentru rege de a completa haremul cu încă o soţie adolescentă, aleasă dintre fetele venite să danseze în faţa suveranului, cu bustul gol, îmbrăcate doar cu o fustă roşie, foarte scurtă. Chinezii au legenda oamenilor ciupercă, pitici care trăiesc lipiţi de crengi precum plantele parazite. Dacă sunt rupţi din copac, mor. Mitul viking redat în  poemul “Edda” spune că primii oameni, Ask şi soţia sa Embla, au fost creaţi dintr-un trunchi de frasin. Numele Ask vine din arianul aesc-frasin, iar Embla din emla-femeie harnică. Emla este originea numelui Emilia. Mitul genezei vegetale a inspirat teoria lui Aristotel despre generaţia spontanee a primelor animale apărute din copaci. Toate acestea par naivităţi de oameni primitivi, dar trebuie să dea de gândit asemănarea dintre mituri întâlnită la popoare îndepărtate. Dacă indienii omaha din statul american Iowa spun că în preerie umblă fete atrăgătoare, dar care iau chip de cerb când un bărbat se apropie de ele, ţăranii moldoveni cred că fetele moarte devin căprioare. Vânătoarea “la ceas oprit de datini” şi rugămintea”iartă-mă, fecioară-tu, căprioara mea!” este aluzia la această credinţă pe care o face Nicolae Labiş în “Moartea căprioarei”. În poveştile olandezilor nu lipsesc sirenele, fiinţe binecunoscute şi arabilor. Eroul din romanul popular arab “Aventurile lui Bulukiya” scufundat în mare ca să caute iarba nemuririi, a avut de a face cu sirenele. Incaşii le numeau chucchu, iar maorii din Noua Zeelandă, pania. Pania nu au coadă de peşte, ele sunt oameni amfibie, specie din care aşa cum spune o teorie recentă, am evoluat noi, homo sapiems. Grecii numeau oamenii subacvatici tritoni, iar dobrogenii, sorbi. Japonezii ziceau oamenilor de mare ama, nume dat apoi pescuitoarelor de perle din regiunea Izu, insula Honshu. Oanes, eroul civilizator al sumerienilor, era om–peşte. Numele soţiei sale, sirena Talatath, este înrudit cu grecul thalassa-mare şi cu românescul talaz.

În ultimii ani piloţii de avioane care survolează Mexicul au surpriza să vadă zburând prin aer fiinţe umanoide. De unde au apărut aceşti zburători? Probabil că există de mult, dar abia acum s-au publicat rapoartele. Spun asta pentru că şamanii indienilor din Mexic au ştiinţa de a călători prin aer, mărturie găsim în cărţile lui Carlos Castaneda. Brahmanii din India cred în existenţa zânelor fluture salabhas, fete miniaturale şi înaripate, dar şi a oamenilor pasăre Garuda, servitorii zeului Vishnu. Zânele salabhas au fost fotografiate în 1917 de verişoarele Elsie Wright şi Frances Griffiths în  pădurea din satul Cottingley, comitatul York, Anglia. Sir Arthur Conan Doyle şi Mary Losure au scris despre această întâmplare cărţile “Venirea zânelor” şi “Inelul zânelor”. În legendele englezeşti din ciclul “Cavalerii Mesei Rotunde” dedicate regelui Arthur nu lipsesc zânele înaripate şi dragonii, adică zmeii. Zmeii din basme  sunt umanoizi zburători, poate din lumea noastră, ori cum spun românii, din cealaltă lume, adică dintr-un univers paralel. Când zboară, zmeii nu se văd, dar se aude prin aer un vâjâit prelung. În Asia zmeii corespund dragonilor, înfăţişaţi ca reptile zburătoare. Tema dragonilor este distorsionarea  mai vechiului mit despre reptilieni, anunaki cum le ziceau sumerienii, umanoizi nepământeni hidoşi, alteori frumoşi şi blonzi, dar oricum foarte răi. Reptilienii nagas ar locuit în peşterile din Himalaia. Nagas în sanscrită înseamnă şarpe, de unde românescul năpârcă. Germanii cred că sunt strămoşii lor cei mai îndepărtaţi şi or fi având dreptate, având în vedere crimele la care s-au dedat în istoria recentă. O mutaţie a mitului dragonilor o vedem în provincia portugheză Estremadura, unde se spune că în pădurile adânci umblă fetele-şarpe. Acestea răsplătesc pe flăcăii care le iubesc, arătându-le comori ascunse. Tradiţia portugheză o reîntâlnim în India, unde bărbaţii se tem de femeiile-şarpe, naag-kanyas, care după ce fac dragoste îşi  ucid iubiţii. Sanscritul kanya-femeie,  este înrudit cu grecescul kore-fată şi cu numele Corina. Omul-molie, specie zburătoare, a fost văzut în Virginia de Vest, pe cerul Londrei, ori în Cornwall. Oamenii înaripaţi trăiesc şi în Siberia. Ultimul a fost văzut în 2010, iar exploratorul Vladimir Arseniev le confirmă existenţa în cartea “Prin taigaua Extremului Orient”. Scrie că în 1906 a întâlnit creatura în muntii Sihote Alin. Băştinaşii udegi îi ştiu demult. Spun că omul zburător  are doi metri înălţime şi aripi în loc de mâini. Chinezii  cunosc aceata rasă şi o numesc li-dzen-zi. S-a spus despre silfi, fiinţe translucide care trăiesc în aer, că sunt invenţia lui Paracelsus, însă  aceşti umanoizi au fost fotografiaţi planând prin văzduh. Ktistaii, magii geţilor, zburau prin nori şi se luptau cu ala, balaurii văzduhului, deci cu dragonii. Mare teamă vor fi avut geţii de străinii reptilieni, dacă până azi românii ameninţă cerul cu barda, trag cu puşca în noaptea de Anul Nou să alunge duhurile rele, sau înfing securea în pământ ca să îndepărteze grindina. Ktistaii învăţau magia vreme de 20 de ani dintr-o carte secretă, iar şcoala lor era în  loc tainic: Crugul Pământului, sau cetatea Balabanului (Uriaşului). Acolo erau duşi  băieţi anume aleşi. Ktistaii purtau haine albe cu cingătoare roşie, de aici se zice că roşul fereşte de deochi. Pentru că pot zbura, românii numesc pe magii urmaşi ai ktistailor, solomari, după regele biblic Solomon care avea un tron zburător. Solomon ateriza în munţi, ori un vârf numit Tronul lui Solomon există în munţii Hinducuşi din Ladak, iar altul, Pietrele lui Solomon, în Carpaţi. Arabii cred că în Sahara este ascunsă o cetate foarte veche, numită Bras. O poveste din “O mie şi una de nopţi” spune că expediţia trimisă de  califul Bagdadului Harun al Rashid, ca să caute tronul lui Solomon, ajunge în cetatea Bras. Toţi locuitorii, inclusiv regina, erau pietrificaţi, ucişi probabil prin răzbunarea teribilă a unor nepământeni. Tema este reluată în romanul lui Pierre Benoit, “Atlantida”. În  cetatea Bras oamenii califului nu au găsit tronul lui Solomon, dar au dat peste roboţi umanoizi făcuţi din alamă, perfect funcţionali. Povestea e reală, descrierea roboţilor depăşeşte imaginaţia epocii. De unde avea Solomon tronul minunat este altă problemă, dar oricum în “O mie şi una de nopţi” nu lipsesc covoarele zburătoare care-i poartă pe vrăjitori. În Moldova de Jos solomonarilor li se spune hultani, numele get dat unei păsări de pradă, iar teama că baieţii pot fi furaţi şi duşi în  Crugul Pământului, a născut blestemul “lua-v-ar hultanii”.  În folclorul românesc apare  Zburătorul, chipeşul din altă lume care trezeşte fetelor iubirea şi Făt Frumos cu calul său zburător. Calul fermecat era desigur o maşină, pentru că iată, în “O mie şi una de nopţi” regele Sabur primeşte în dar de la ginere, un cal mecanic capabil să zboare în stele! Vrăjitoarele din basme zburau pe mătură. Aveau ştiinţa şamanilor de a controla gravitaţia cu gândul. Geograful şi alchimistul persan Zakarya Qazvini este autorul romanului “Awaj bin Anfaq” a cărui erou venise pe Pământ de pe altă planetă. Tema este atipică secolului XIII când a trăit autorul. Qazvini a scris dicţionarul geografic, “Locurile lui Dumnezeu” şi lucrarea “Creaturi ciudate şi lucruri minunate”, rod a pasiunii pentru mister.  Marian Rotaru

Leave a Comment