Google

Petru Rășcanu, universitarul de istorie antică

Written on:februarie 17, 2021
Comments
Add One

Vremea e să ne întoarcem iarăși la membrii familiei Rășcanu, să ne aplecăm ochii asupra documentelor ce scot la iveală viețile lor ce au curs cu folos pentru neamul lor dar mai cu seamă pentru neamul românesc. Spuneam cu câteva luni în urmă că acest neam s-a bifurcat pe la 1812 dând elite de o parte și de alta a Prutului, ramura boierească urmând a fi numită Râșcanu. Aduceți-vă aminte cum din cea de a doua ramură răzășească răspândită în teritoriul Fălciului de odinioară ridicatu-s-au istorici, literați, chimiști, medici, oameni politici. Din această rădăcină pornește în lume Petru Rășcanu fiul preotului bârlădean Panait și al presviterei Ecaterina. Demn de subliniat este faptul că Petru Rășcanu a făcut parte din pleiada marilor profesori universitari, a funcționat în învățământul românesc 47 de ani,  a ilustrat școala românească aproape 5 decenii, din care 40 de ani numai în Iași, remarcându-se atât ca profesor universitar, inspector școlar, director de instituții de învățământ gimnazial și liceal, decan de facultate cât și în calitate de autor de manuale școlare, publicist, conferențiar, chiar traducător.

Născut la 18 februarie 1846, puținele date biografice arată că a făcut studiile primare în Bârlad, ultimele două clase ale învățământului secundar absolvindu-le la Liceul Central din Iași. Informațiile cu referire la studiile sale sunt confuze, neștiindu-se cu exactitate ce școli și când le-a terminat, susținându-se că până în 1864 ar fi urmat cursurile Academiei Mihăilene cu licență în litere și filosofie, însă această instituție a funcționat până în 1847 și a fost redeschisă sub titulatura de Universitatea din Iași abia în 1860.  Se poate crede că a fost student aici între 1862-1864 dar nu uitați că avea 16-18 ani, deci mai mult ca sigur această realizare este imposibilă. Înțeleg dorința de a demonstra că Rășcanu a fost un precoce și eminent student, înțeleg cum apariția lui Maiorescu în viața lui școlară a putut genera asemenea confuzie, marele critic literar de mai târziu fiind simultan director și profesor al Gimnaziului Central și având deasemeni post de profesor la Universitate. Însă dacă judecăm limpede, reiese că Petru Rășcanu a fost învățăcelul lui Maiorescu doar din băncile gimnaziului ieșean, nicidecum ca student. Singurul act ce poate face lumină cu adevărat este „Anuarul Gimnaziului Central din Iași pe anul 1862-1963” apărut sub directoratul lui Maiorescu, publicație ce ar trebui să menționeze numele lui Rășcanu la secțiunea „elevi”. Cum din nefericire e negăsit în variantă digitizată în colecții de biblioteci sau licee, doveditoare  rămâne „lista absolvenților Colegiului Central din Iași pe anii 1861-1870” (postată pe site-ul instituției), în care identificăm cu ușurință în tabelul nominal din 1864 prezența celui despre care facem azi vorbire.

Imediat după terminarea liceului a fost numit institutor la Piatra Neamț, apoi prin concurs va deveni profesor de istorie universală și ecleziastică la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași. Probabil ar fi rămas profesor de școală secundară pierdut în mulțimea neînsemnată a dascălilor de provincie dacă destinul nu i-ar fi pregătit o puternică alianță prin căsătorie. În 1870 Petru Rășcanu „ia de bună voie și nesilit de nimeni” spre a-l însoți „la bine și la rău” pe Aglaia, fiica marelui proprietar de terenuri Constantin Langa, beneficiind de sprijinul socrului pentru a-și continua studiile universitare la Iași. Din nou apare un gol în biografia lui Rășcanu căci nu știm când a absolvit cursurile Facultății de litere, nu cunoaștem tema lucrării de licență însă ni se confirmă în repetate rânduri că a parcurs aceste etape de studiu. Un exemplu în acest sens este Anuarul Universității din Iași (1902-1903), publicație ce face cunoscută programa Facultății de Litere și Filosofie. Aflăm cum catedra de Istorie veche era ocupată de P. Rășcanu predând studenților săi de trei ori pe săptămână în zilele de marți, joi, sâmbătă între orele 2-4 p.m. Dar ceea ce este cu mult mai important ni se dezvăluie în capitolul „Corpul profesoral al Universității” ce menționează numele vasluianului nostru urmat de precizarea „licențiat în litere la Universitatea din Iași, fost elev al școalei des Hautes Edutes din Paris, profesor de istorie antică și științele auxiliare numit în 1889”. Spre școlile înalte din Paris avusese posibilitatea să acceadă abia în 1881, intrând ca bursier la celebra Ecolle Pratique des Hautes Edutes avându-i ca profesori pe C. Monod, G. Hanotaux și pe epigrafistul Renier. La Sorbona îi va audia pe E. Lavisse și pe elenistul Egger, iar la College de France pe Gaston Boissier. Lucrarea sa de licență ce trata problema „Lefile și veniturile boierilor Moldovei din 1776, document de la Gr. A. Ghica” a fost apreciată în ansamblul ei, atrăgând atenția și excelenta introducere în care erau identificate într-o viziune nouă principalele tare ale secolului fanariot. Prezentată abia în 1887, naște unele nedumeriri. De ce la așa mare distanța față de momentul descinderii în capitala Franței? Atât de târziu poate din nevoia de a-și aloca timp suficient pregătirii și argumentării temei sau poate doar pentru faptul că reîntors în țară (1884) ocupă imediat postul de suplinitor al catedrei de istorie antică, epigrafie și geografie (desprinsă din catedra de istorie universală) ce-l va absorbi  întru totul. Titular al acestei catedre va deveni peste 12 ani (1896), dar acest neajuns nu îl va împiedica să-și dezvolte calitățile profesorale, slujind cu dăruire până în anul pensionării sale (1912).

Petru Rășcanu a fost un profesor cu reale aptitudini didactice, mărturie în acest sens fiind amintirile, aprecierile lui Nicolae Iorga. Chiar dacă trecerea lui Iorga prin aulele universității ieșene a fost fulgerătoare, terminând trei ani de studiu în doar câteva luni (noiembrie 1888- decembrie 1889), proclamat licențiat „magna cum laude” la numai 18 ani și 6 luni, nu va uita nicicând pe profesorul de istorie antică, Petru Rășcanu, decanul facultății care i-a sprijinit cariera universitară, facilitându-i susținerea examenelor specifice anilor II și III în primul semestru al celui de-al doilea an de studenție. „Era fără îndoială cel mai bun profesor pe care l-am fi putut închipui sub raportul formei și, chiar și acum după ce am ascultat în străinătate pe o seamă de profesori iluștri, îmi place să-mi aduc aminte de lecțiile limpezi „ore rotundo” pe care le debita bătrânul nostru profesor, fără pretenții de originalitate” va spune într-o caldă evocare marele istoric Nicolae Iorga. „Cu fraza armonioasă și deplină, cu tonul sigur și liniștit, el era o ilustrație personală a materiei sale”.

Despre modul în care se desfășurau cursurile lui Rășcanu aflăm de la un alt student, Valeriu Hulubei care deapănă amintiri ale studenției în „Opinia” (11 septembrie din 1913). Ca oricare alt profesor intra în sală, amfiteatru îndreptându-se spre catedră, însă ajuns aici el așeza niște foițe de hârtie de mărimea unei optimi de pagină. Urma expunerea subiectului lecției, lin, punctual, fără excese de vreun fel. Spre sfârșitul orelor de curs foițele își găseau locul în palmele sale dând acum citire unor extrase din vechi opere istorice, rostind citate ale unor mari scriitori, fragmente ce veneau să completeze sau să sublinieze tema cursului. „Citirea acestor citate era o adevărată măiestrie a profesorului Rășcanu” spune în finalul articolului comemorativ Hulubei ajuns profesor de limba română și filosofie la Gimnaziul Central din Iași.

S-a spus că a parvenit cu ajutorul socrului bogat

Se afirmă că datorită socrului Langa bârlădeanul Rășcanu ar fi parvenit din zona inferioară a ierarhiei sociale pe o poziție avantajoasă într-un timp relativ scurt însă se pierde din vedere că omul acesta a muncit enorm nu pentru a demonstra răuvoitorilor că merită și este capabil ci pentru că natura l-a înzestrat cu dorința de a lupta ….lucrând în  tăcere. Ar fi putut să se mulțumească cu postul călduț de la Universitate, profesor de istorie până la sfârșitul carierei didactice, predându-și conform programei catedrei cursul „anost”, fără a avea eventuale preocupări de îmbunătățire a suportului didactic.  Realitatea demonstrează cu totul altceva, „protejatul” Rășcanu desfășurând varietate de activități majoritatea din sfera didactică. Doar în perioada 1890-1905  a cumulat o serie de funcții și atribuții supra solicitante, achitându-se responsabil de fiecare dintre ele. Universitarul a fost în același timp profesorul și directorul Școlii normale superioare Iași, Școlii Militare, Institutelor Unite, Pensionului Humpel. A predat la clasă, a coordonat și organizat activitatea colectivelor didactice, a transferat informațiile cursului universitar în manuale școlare foarte apreciate în epocă, adunând în 5 volume de specialitate multitudine de cunoștințe istorice ce au stat la baza răspândirii noțiunilor, ideilor, informațiilor de istorie antică în rândul a numeroase generații de gimnaziști și liceeni. „Istoria grecilor” (1890), „Istoria romanilor” (1890), „Istoria Orientului” (1891), „Istoria Evului Mediu” (1894), „Istoria contemporană” (1902) reprezentând nu doar știință ci și efort intelectual, efort publicistic au fost date repede uitării după dispariția fizică a autorului lor, spunându-se de asemenea că erau masive, greoaie însă în spatele acestor afirmații stă probabil frustrarea neputincioșilor. Cele cinci erudite volume au primit numele comun „Curs complet de istorie universală pentru liceul superior”, cunoscând și o a doua editare la Ploiești între anii 1896-1898. Greoaie, masive vor fi fost manualele sale, dar au fost la timpul cuvenit, până când altele mai bune vor fi apărut în învățământul românesc de secol XIX. E păcat cum se uită rezultatele activității lui Petru Rășcanu, inspector general al învățământului secundar din județul Iași în perioada 1895-1902, a cărui sârguință, hărnicie s-a concretizat în studii cu referire la starea și evoluția învățământului românesc din țara noastră, publicate în volume distincte precum „Școalele secundare în anul 1895- 1896” (1895) și „Istoricul învățământului secundar” (1906). Nedrept e să nu amintim de primul an de inspectorat în care a cercetat în 120 de zile 236 de profesori, lucrând în fiecare zi pe lângă cele 5 ore de curs încă 4-5 ore astfel încât să vadă în teren, la fața locului starea materială a școlilor, corectitudinea întocmirii registrelor și arhivelor, preocupat fiind a afla, a înțelege, a îmbunătăți situația morală a profesorului în mijlocul concetățenilor. Ce alt om trecut de 50 de ani s-ar fi supus la asemenea mobilizare a forțelor fizice, psihice, intelectuale, ce om s-ar fi ostenit, silit în conceperea unor astfel de materiale oglindă a vremurilor de altădată? Scrise sau nu din însărcinarea Ministerului Instrucției studiile acestea sunt meritul truditorului Rășcanu!

Studii și articole ce punctau evenimente sau elogiau personalități ale istoriei neamului nostru le-a publicat în revistele „Convorbiri literare”, „Albina”, „Arhiva”. În numărul 4-5 (aprilie-mai) al revistei „Arhiva” din 1892 Rășcanu va semna articolul „Aniversarea morții lui Mihail Cogălniceanu”, text structurat asemeni unui discurs, ceea ce mă face să afirm că va fi fost adresat unei adunări științifice sau va fi fost rostit în cadrul unei manifestări comemorative. Profesorul Rășcanu prezenta în câteva pagini meritele omului politic, realizările omului de stat, oprindu-se și asupra ideilor, credințelor ce l-au călăuzit, l-au îmbărbătat în tot cursul vieții sale „îndelungată și atât de plină de fapte mari”. Frumos spune la un moment dat: ”Cuvintele, oricât ar fi ele de măiestrite nu pot adăuga nimic la gloria lui”.  Să fi fost numai „legea asupra instrucțiunii” promulgată în timpul ministeriatului său, lege prin care s-a prevăzut învățământ gratuit și obligatoriu de ale cărei binefaceri trebuia să se bucure țăranul, să fi fost numele lui Kogălniceanu legat doar legea „împroprietăririi” și ar fi fost destul pentru „gloria lui Mihail Cogălniceanu în cursul veacurilor”, fiecare din aceste două fapte asigurându-i nemurirea. „Faptele lui vorbesc de la sine, și inima lui e întreagă  în acele admirabile discursuri, fala parlamentului român, care făceau pururea o impresiune adâncă”, spunea Rășcanu referindu-se evident la îndemnurile „fii bun, fii blând Măria ta….” adresate lui Al. I Cuza ales domn al Moldovei, referindu-se și la momentul 1877 când Kogălniceanu striga întregii lumi „Suntem o națiune liberă și independentă”.

Câteva luni mai târziu, în numărul din octombrie-noiembrie „Arhiva” publică „Partea Moldovei în cultura românească” o veritabilă lecție de patriotism susținută de Rășcanu în cadrul unei conferințe din 14 aprilie 1891 cu scopul vădit de a evidenția rolul Moldovei și a capitalei sale Iași în dezvoltarea culturală a societății românești de dinainte și după Unirea din 1859. Este extraordinar cum atrage atenția că „Moldova nu e o simplă expresie geografică”, cum  Iași-ul devenit oraș obișnuit, provincial al țării (odată cu stabilirea capitalei Principatelor Unite la București) a continuat să fie „focar de lumină de unde au pornit toate curentele care au schimbat sau vor schimba fața societății românești”. Amintește de curentul literar născut la Societatea „Junimea” în ale cărei ședințe citeau Alecsandri, Eminescu, Conta, Creangă, Negruzzi, „bărbați de valoare răpiți în floarea vârstei, spre marea daună a culturii românești”. Aduce în atenția auditoriului contribuția „Convorbirilor literare” și a „Contemporanului” de la Iași  în sprijinirea tinerelor talente literare dar și efortul acestor publicații de a impune o „ortografie cuminte care e admisă astăzi pretutindenea”. Cu patos vorbește despre existentele instituțiile de învățământ ieșene, pledând pentru transferarea de la București sau înființarea la Iași a unor noi facultăți (litere, știință, medicină) care să fie departe de tumultul vieții politice ce „distrage de la învățătură” pe junii studenți influențând negativ „o minte nematură încă în mișcări politice”. Invită pe cei prezenți să conștientizeze că de la zi la zi, de la an la an se adâncesc diferențele dintre cele două orașe dar și dintre cele două provincii istorice, Moldova cu toate localitățile ei alunecând în paragină. Clădiri importante sunt aproape în  ruină, altele nu se ridică, oamenii se dezrădăcinează migrând către capitala tot mai înfloritoare economic și cultural-științific, insuficiente sunt fondurile bănești necesare susținerii industriei, negoțului, agriculturii, învățământului din Moldova. Conferința sa se încheie cu o serie de întrebări, rugăminți adresate Majestății Sale: „Voi-Va Majestatea Sa, ca din timp în timp, să asculte glasul Moldovii, care fără înconjur să-i spună tot ce cugetă această glorioasă parte a României (…)? Voi-Va Majestatea Sa, ca Regii României să fie unși și încoronați în biserica lui Ștefan cel Mare?” Ce își dorea Rășcanu? Iași-ul ce a dat domn pe Al. I. Cuza să revină la faima de odinioară, a doua capitală a României, leagănul Unirii și al ideilor mari, oraș românesc nu „târg de ovrei” așa cum era numit de unii „frați de dincolo de Milcov”.

Avea darul oratoriei

Petru Rășcanu avea darul oratoriei, al discursului liber, distingându-se prin limbaj elevat, cu frază clară și cumpătată. În 1906 profesorul Rășcanu avea să conferențieze despre meritele, curajul, devotamentul, sacrificiul lui Alexandru Ioan Cuza,  împlinindu-se 40 de ani de la abdicarea domnitorului. Cuvântarea a fost strălucită, textul conferinței devenind îndată broșură cu titlul „Cuza Vodă”, reeditată fiindatât în 1907 cât și în 1908. În anul semicentenarului Unirii (1909), seria conferințelor și lecturilor din aula Universității din Iași dedicate acestui eveniment istoric avea să fie deschisă de profesorul Petru Rășcanu a cărui lucrare se bucura încă de o deosebită apreciere. El explica pe înțelesul tuturor în ce împrejurări a fost ales domn al Principatelor Unite bârlădeanul nostru, colonelul Al. I. Cuza: cu unanimitate de voturi, acceptând o domnie provizorie până la aducerea unui prinț străin. Nu se punea problema „cine va fi domn” ci „cine va primi să fie ales în asemenea condițiuni, cine va avea atâta patriotism și atâta abnegație, cine va oferi de ajunse garanții că se va ține de cuvânt?”. Colonelul Cuza avea să primească această „sarcină de jertfă și devotament” domnia de 7 ani fiind o epocă necesară, pregătitoare a regimului dinastic pe care toți îl doreau. Ne explică universitarul Rășcanu că prințul străin „nu ar fi putut face secularizarea averilor mănăstirești, nu ar fi reușit a da drept de vot și altor clase sociale”, toate acestea trebuiau rezolvate „înainte de instituirea Dinastiei”, iar pentru aceasta era nevoie de „un om cu voință de fier, punând în primejdie în fiecare moment coroana și persoana sa, neavând în vedere altceva decât reformele democratice de cari era setoasă nația română”. Acest om era Cuza iar principele străin trebuia să mai aștepte. Sunt adevăruri istorice pe care mulți dintre noi nu le știu, istoria predată nouă celor născuți într-o altă epocă (de aur) nu este nici pe departe conformă cu ceea ce punctează profesorul Rășcanu. Dincolo de cronologia și evenimentele istorice ale acestei prețioase expuneri nealterate de vreo cugetare personală sau critică, rândurile, frazele, paginile scrise despre Cuza sunt nu numai frumoase ci pline de iubire înțelegătoare și adânc respect! Poate și din acest motiv va face parte din broșura „Unirea: 24 Ianuarie 1859: cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la Unire”, menționându-se încă de pe copertă prezența unui „prim articol: Cuza Vodă de Petru Rășcanu”.

Nu sunt singurele conferințe susținute de Rășcanu, la ele se face adesea referire doar pentru că acestea au ajuns până la noi grație publicării în reviste și broșuri ce au supraviețuit timpului. Un anume E. Dragoș ce semnează în „Convorbiri literare” (septembrie 1913) „necrologul: P. Rășcanu” ne face cunoscută participarea sa în sala cea mare a Teatrului Național din București la „un 10 Mai” când conferențiarul Petre Rășcanu „însemna sigur ca un cronicar valoarea prezentului față de întreg trecutul nostru”, cuvântare pe care și-o amintea totdeauna cu același respect cu care a ascultat-o. Ce arată Rășcanu în toate aceste studii, articole, conferințe? Că istoria nu e o înșiruire de evenimente politice vizând doar bătălii, istoria deslușește evoluția economică, socială și culturală a unui popor, istoria dezvăluie rolul unor oameni în atingerea unor obiective de interes național. Oameni importanți, cu faptele lor la fel de importante nu doar pentru timpul prezent ci mai ales pentru viitorul nației lor.

Activitatea de traducător este privită cu oarecare rezervă, neștiindu-se cu precizie dacă el sau vreun omonim a asigurat traducerea din franceză în română a unor piese de teatru jucate pe scena Teatrului din Iași. Ca absolvent al Facultății de litere, da, e foarte posibil, dar dacă luăm în considerare sfera de preocupări pur istorice atunci evident ne cam îndoim. Dar până la date concrete care să infirme că Rășcanu nu a fost și traducător, enumerăm cu mândrie din realizările sale: „Maria Tudor”, „Lucreția Borgia” aparținând lui Hugo, „Lucrătorul” lui Fr. Soulie, „Minunea printr-un sărut” și „Doctorul copiilor” scrise de Anicet Bourgeois și G. Lamaine, „Nucul din munte” drama lui Grange.

Dacă împlinirile profesionale ale descendenților pot fi considerate realizări în mediul familial, ceea ce cu toții suntem de acord, căci mândria oricărui părinte vine nu doar odată cu maturizarea vlăstarelor ci mai ales din ceea ce pot ele să facă la un nivel superior, depășind condiția celor ce le-au dat viață, atunci suntem datori să ne amintim și de Constantin Langa – Rășcanu. Fiul profesorului  Rășcanu, absolvent de științe juridice în 1895, a fost un cunoscut diplomat și ministru ce a condus delegația română de la Viena în 1924 în încercarea de a obține recunoașterea Unirii Basarabiei cu România de către nou apăruta U.R.S.S. pe harta lumii. Toate argumentele delegație sovietice care arătau ca necesară chestionarea populației pe bază de referendum au fost demontate de Langa-Rășcanu care a adus numeroase dovezi istorice care să demonstreze apartenența naturală a Basarabiei la România argumentând printre altele că din punct de vedere politic un asemenea plebiscit ar fi fost inutil de vreme ce același popor își exprimase fără echivoc dorința la 27 martie 1918 în Sfatul Țării. Din păcate jocurile politice internaționale au hotărât altceva… Mult mai fructuoase au fost eforturile sale diplomatice în stabilirea, inițierea unor relații de apropiere și colaborare între România și Bulgaria, decorat fiind de statul bulgar în 1924 cu Marele Cordon al Ordinului „Meritul Civil” și Marea Cruce a Ordinului „Sfântul Alexandru”, două distincții acordate diplomaților străini la Sofia.

Profesorul Rășcanu nu a trăit îndeajuns spre a fi martor și a se bucura de succesul fiului continuator al renumelui familiei, stingându-se în 1913 în ultima zi a lunii august. Însă istoria este știința ce îi păstrează cu recunoștință în analele ei pe amândoi, unul studiind, dăruind și propagând cunoștințe istorice, celălalt generând evenimente istorice pentru o Românie modernă, unul fiind un profesor de o ținută cu o activitate științifică de calitate, celălalt un diplomat cu abilități recunoscute pe plan mondial.

Mihaela Ochianu -Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Asachiana: revistă de biblioteconomie și de cercetări interdisciplinare (2013/ nr. 1, 2014-2015/nr. 2-3); Prangati Constantin – Dicționarul oamenilor de seamă din județul Neamț (Editura Grigarux, Piatra Neamț, 1999); Gheorghe Iacob – Universitatea din Iași: 1860-2010: facultăți, profesori, școli științifice (Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2011); Arhiva Societății Științifice și Literare (1892); Convorbiri literare (nr. 9/1913).

Leave a Comment