„Orașul Bârlad, cu un trecut cultural de seamă în Moldova de Jos, se poate mândri că a avut oameni de o rară generozitate, de o rară abnegațiune de sine și de o mare iubire de aproapele, ca și de o mare pornire sufletească pentru a săvâși faptele acelea cari lasă nume nepieritor”.
Despre Stroe Belloescu se făcea referire în aceste superbe cuvinte, despre el se vorbea în paginile revistei „Natura” (nr. 6/1937) spre a fi exemplu înălțător și frumos tinerelor generații.
Inginer, profesor, filantrop, om politic, întreaga-i viață fiind preocupat de luminarea celor aflați în bezna neștiinței, așa poate fi descris în puține cuvinte Stroe Belloescu. Nu e vasluian prin naștere, nu e bârlădean prin studii absolvite, dar a venit și a rămas în Bârlad dedicându-se activității didactice, educând generații de elevi din poziția de profesor de matematici al renumitului liceu Roșca-Codreanu. Și-a lăsat numele veșniciei ridicând locașuri unde fii de țărani și de orășeni au aflat învățătură și educație, smerenie și religie, cultură și știință. Numele lui e încă prezent în conștiința tuturor drept ctitor de așezăminte pentru luminarea fraților săi, Stroe Belloescu trăind, muncind, dăruind toată agoniseala sa pentru binele neamului românesc.
Anul nașterii sale e 1838 (23 martie), răsărind în familia lui Stroe și a Stanei Beloiu, mocani de prin Săcelele Brașovului sau Poienii Sărate, stabiliți la Câmpina pentru a asigura școlarizarea pruncilor lor. Ce eforturi, ce sacrificii vor fi făcut acești părinți pentru a-și trimite la școală toți cei șapte copii nu mai are importanță, căci mândri vor fi fost de rezultatele sârguinței lor, nici unul făcând umbră pământului degeaba. Ce s-a ales de ei? Un gospodar, destoinic mocan retras în satul părintesc (Ion), doi ingineri unul practicând în Bacău (Gheorghe), celălalt devenit profesor de matematici (Stroe), trei comercianți cu afaceri bănoase în Brăila și Focșani (Vasile, Ștefan, Neculai), o fată măritată, la casa ei….
Stroe este al doilea născut urmând clasele primare la Câmpina asemeni celor șase frați. Dimpreună cu cel de al treilea copil al familiei Beloiu (Gheorghe) parcurge clasele secundare la București, urmează amândoi cursurile unei școli de meserii, Stroe alegând tâmplăria (celălalt fierăria) și tot împreună merge-vor unul după altul ca bursieri ai statului român la Universitatea belgiană pentru Arte și Manufacturi din Gand, obținând diplome de ingineri.
Stroe va activa într-ale ingineriei o scurtă perioadă de timp în Bacău, trăgându-și fratele după el, poate chiar pregătindu-i locul în care să aplice bunele practici dobândite în străinătate. Dealtfel, cel ce se va numi de aici înainte Belloescu, a avut grijă de toți ceilalți frați, căci rămași fără sprijinul patern (tatăl se îmbolnăvește prin 1849 și moare curând), lui Stroe îi va reveni rolul de călăuzitor, beneficiind pentru aceasta de o caldă iubire și duioasă stimă din partea lor.
Părăsește ținuturile Bacăului, capătă post în învățământ începându-și cariera profesorală la Școala Reală din Brăila, profitând de punerea în aplicare a Ordinului nr. 1867 a Ministerului Culturii și Instrucțiunilor Publice prin care se înființau aici două clase de reală în noiembrie 1863. Arhivele școlii arată că Belloescu a fost profesor de matematică și desen doi ani la rând, cumulând în 1866 şi funcția de director. Nu se rezumă doar la activitatea didactică, aflăm din paginile revistei Natura ( 22 decembrie 1865) că la Brăila se organizau conferințe populare, lecturi, prelecțiuni publice. Preluate după modelul francez, așezate de Maiorescu în context românesc încă din 1860, aceste întâlniri cu publicul larg organizate în orașe mari sau mici deveneau principala formă de comunicare, de culturalizare, de informare cu privire la tot ce prezenta vădit interes pe plan intern sau internațional. Iată ce afirma sus menționata publicație: „Primim de la d. Belloescu, profesor la Shola reală din Brăila o epistolă prin care ne anunță începerea conferințelor publice în acest oraș, conferințe la care participă un public numeros, distinct”. „Numai luminând spiritele” , zicea D. Belloescu în discursul său de inaugurare a conferințelor, „vom ajunge a vedea lucrurile aşa cum sunt și vom distinge civilizația de corupție, știința de șarlatanism”. Din același număr de revistă citim articolul „Conferință monetară internațională” și descoperim mențiunea conform căreia „D. Belloescu face în acest minut în Brăila lecturi publice pentru a explica acest sistem în contextul evenimentelor în care mai multe țări au adoptat măsurile și greutățile franceze bazate pe sistemul metric”. Iată cum un tânăr de numai 27 de ani propaga cultura și știința, atrăgând spre cunoaștere nu doar minți fragede de elevi ci diverse categorii sociale și de vârstă ale populației urbane.
Din luna septembrie 1866 îl vom afla la Bârlad, în colectivul de cadre didactice al Liceului Roșca Codreanu, predând neîntrerupt matematici la cursul inferior până în anul pensionării (1898). Absolvenți ai acestei instituții au fost Al Philippide (1877), Al. Vlahuță (1878), Garabet Ibrăileanu (1890), se prea poate ca profesorul nostru să le fi predat (suplinind câteva ore) matematica conformă programei de liceu. „Aritmetica în toată întinderea”, „algebra”, „geometria plană”, „trigonometria rectilinie și sferică” erau noțiunile matematice ce erau prevăzute în programa școlară a elevilor de clasele I-IV, în 32 de ani de catedră trecându-i prin băncile școlărești sute, mii de învățăcei! Cu răbdare i-a dezbărat de cunoscutul socotit pe degete, lecție cu lecție i-a deprins cu elemente tot mai dificile și complexe ale științei numerelor. Ca dascăl nu era niciodată vesel, dar nici sever, era blând, era iertător, îi dojenea pe neștiutori încercând a-i motiva a se apropia de carte și învățătură. Când câte unul se încurca în raționamentele vreunei operații de aritmetică vocea caldă a profesorului spunea: „măi băiețaș, n-o să faci nici o bucurie lui tătâne-tu, gândește-te mai bine”, iar când dădea peste unul leneș îi înfățișa sumbrul viitor ce îl aștepta dacă nu se deștepta: „o să ajungi să cari apă la jidani, păcat de chipul tău, că parcă ar fi de negustor”. Umbla în permanență prin clasă, supraveghea atent lucrul copiilor din bănci, era la tablă explicând. La orele lui de matematică exercițiile erau rezolvate întotdeauna împreună cu elevi scoși la tablă, antrena întreaga clasă, se asigura în acest mod de corecta, logica însușire a metodelor de rezolvare, sesiza și remedia pe loc eventuale poticneli. Pentru Stroe Belloescu profesoratul nu era un post de odihnă, ci un prilej de muncă încordată care îi oferea momente de înălțare sufletească. Se spune că profesorul Stroe Belloescu oficia în școală asemeni preotului ce slujește în altar, era mai mult decât un profesor, era un apostol!
Tânăr profesor de matematici, Stroe Belloescu a depus o muncă titanică, transformată într-un crez însuflețit de un entuziasm rar. Trebuie menționat că Belloescu a predat gratuit aceeași disciplină la Școala Normală de băieți care nou înființată (1870) nu dispunea încă de fonduri pentru plata profesorilor și nu le va avea până la etatizarea unității școlare (1874). Așa se face că prima promoție de 52 de învățători calificați ce vor ocupa catedre în satele din județ în toamna lui 1874 fost-a școlită de profesorii liceului Codreanu primind drept plată patru ani la rând doar satisfacția datoriei împlinite. Unica lor recompensă s-a concretizat în răspândirea valorilor morale și spirituale ale omenirii către cele mai îndepărtate cătune ale Tutovei, profesorii de altădată contribuind cu devotament și sacrificiu la alfabetizarea comunităților rurale. Este și meritul profesorului de matematică Belloescu prin al cărui har didactic prima serie de învățători se alătura altor 18 deja existenți, copiii de țărani primind șansa de a fi formați de cadre calificate. În treacăt fie spus, la vremea aceea Tutova avea 70 de școli sătești și dacă facem un calcul simplu, reiese că fiecare dintre ele avea un dascăl cu diplomă de specialitate. Nu știm cât timp a profesat Belloescu aici, dar certitudine este că peste mai bine de un deceniu, în 1883, Stroe Belloescu preda aici matematica, Anuarul școlii tipărindu-i numele în lista corpului profesoral. Înțelegem că Stroe Belloescu a funcționat în paralel la cele două instituții de învățământ, cursurile sale adresându-se școlarilor mici și adolescenților ce își doreau să devină învățători, solicitându-l a preda diferențiat noțiuni matematice. Demn de menționat este faptul că în școlile județului de odinioară suport de predare devenise „Cursul de aritmetică”, manual elaborat de Belloescu, adoptat ca material didactic la liceul Codreanu și la Școala de băieți Bârlad încă din anul apariției, 1872. Solicitat curând de toți colegii din țară, manualul avea să fie folosit peste două decenii ca bază de studiu, drept care avea să cunoască patru reeditări (1875, 1882, 1886, 1892). Munca sa nu avea să treacă neobservată de autoritatea școlară superioară, astfel încât în 1902 lui „Stroe Belloescu, senator, pensionar, fost profesor la Liceul Bârlad, pentru servicii aduse învățământului primar și educației populare, i-a fost conferit din partea Regelui României, Carol I, medalia de răsplată a muncii pentru învățământul primar”.
Să nu credeți că s-a remarcat doar prin munca la catedră, nu e vorba doar de activitatea strict didactică (predare, ascultare, evaluare), nu asta l-a transformat într-un om de renume, ci o mare calitate umană. Pentru altruismul său nemărginit a devenit Stroe Belloescu faimos. Din generozitate a botezat zeci de prunci, dezinteresat a cununat tineri și i-a înzestrat cu câte puțin spre a-și încropi gospodării țărănești. Școlarii mai măricei erau recompensați bănește pentru rezultatele bune la învățătură, în toamna fiecărui an majoritatea dintre ei găseau pe pupitrele lor manualele pe care le plătea personal, mulți alții erau încurajați să-și dezvolte abilități artizanale, rogojinile și pălăriile ieșite din mâinile lor fiind cumpărate totdeauna de profesorul Belloescu. Era darnic, leafa sa era împărțită celor nevoiași și nu refuza niciodată să acorde sprijin celor cu dificultăți materiale, copii, tineri, oameni loviți de nenorociri plecau de la poarta acestui om alinați sufletește, încurajați, ajutați. În pragul iernilor nesfârșite, convoiuri de căruțe cu lemne duceau mângâiere în casa văduvelor și săracilor, rânduri întregi de copii aveau an de an haine, opinci, ghete, căciuli. Aceste fapte nu s-au uitat, odată cu trecerea timpului binefacerile lui Belloescu au căpătat aură de legendă astfel încât nimeni nu mai știa dacă ceea ce făcea era calitate, slăbiciune umană, defect sau boală imposibil de remediat. Nimeni nu mai poate spune astăzi câte suflete a scos din nevoie, poate nici nu s-a știut vreodată, căci binele îl faci în tăcere, nu-ți faci laudă din asta trâmbițând în patru zări!
Au rămas însă dovezile clădite ale altruismul său, școli, biserici, așezăminte culturale ridicate din nestrămutata lui convingere că toate lipsurile, mizeriile, viciile, necazurile sărăcimii de la orașe și sate provin nu numai din neștiința de carte ci și din indiferența față de sentimentul religios. Iată din ce rațiuni în 1892 Belloescu ridica în Grivița un impunător local de școală și nu cred că va fi fost construită din chirpici sau vălătuci pe bârne de lemn, căci clopoțelul vestitor al orelor de curs a răsunat aproape 90 de ani aducând în sălile de clasă multe generații de școlari. Pentru biserica apărută aici peste 12 ani (1904), Belloescu avea să aducă și să plătească cu bani frumoși meșteri zidari și meșteri populari care să „lucre” bine și durabil. Avem informații că sfântul lăcaș a fost construit din cărămidă pe blocuri de beton și blocuri de piatră cioplită, că icoanele au fost rânduite pe pereți de pictorul Ion Ioanid, iar catapeteasma de stejar căpăta prin mâna și dalta sculptorului M. C. Babcic admirabile motive țărănești. Astfel, biserica din Grivița devenea o adevărată bijuterie, unică pe toată Valea Tutovei. Avea să fie sfințită doi ani mai târziu așa cum reiese din paginile ziarului „Vocea Tutovei” (17 octombrie 1906). Jurnalul își anunța cititorii despre „sărbătoarea sărbătorilor” prilejuită de „sfințirea bisericii Sf. Împărați Constantin și Elena din comuna Grivița” poporenii participând la solemne momente. Dar ce mi se pare extraordinar de menționat e că peste Carpați, ziarul „Răvașul” din Cluj din aceeași zi aducea laude filantropului nostru dezvăluind totodată că „marele român cu inimă creștină, Stroe Belloescu”, se înscrisese printre „fondatorii noii biserici din Cluj” ceea ce înseamnă fără nici o fărâmă de tăgadă că faptele lui creștinești și românești erau săvârșite nu doar în Grivița ci oriunde le credea binevenite. Și mai demonstrează „fițuica” de Cluj că satul era cunoscut în presa națională pentru aceste așezăminte făurite din grija filantropului Stroe Belloescu.
Însă altceva aducea celebritate națională micului sat din inima Tutovei. Statuia domnitorului Al. I. Cuza! Așezată aici în 1904, era opera artistică a sculptorului C. Bălăcescu, era armonios întregită de basoreliefurile laterale reprezentând pe M. Kogălniceanu și Costache Negruzzi, sfătuitorii de seamă ai domnitorului cu origini bârlădene! Știa Belloescu că primul gest de recunoștință pentru dezrobitorul țăranilor se concretizase în micuța comunitate sătească, știa de asemenea că nici un oraș din țară nu avea un monument dedicat domnitorului Cuza, dar ce imensă bucurie, ce sentiment de mândrie îl va fi cuprins când va fi citit Gazeta Transilvaniei din 22 iunie1907. Satul Grivița devenise subiect de reportaj, jurnalistul descriind așezarea rurală în cuvinte simple, fermecat de oamenii ei și de edificiile ridicate aici: „din mijlocul tăpșanului verde, pe care sunt răspândite căsuțele înălbite, se înalță cu mândrie școala, biserica și statuia lui Cuza-Vodă, podoabe uimitoare de o măreție și o frumusețe cum numai prin povești se mai pomenește”. Continuă anonimul ziarist subliniind că „înlănțuirea lor laolaltă, întrupează viața plină de fapte mari și patriotice a celui ce este Domnul Stroe S. Belloescu”. Grivița noastră ajunge și în paginile Neamului Românesc din 13 februarie 1909! Prin rubrica „Serbările de la 24 Ianuarie în localitățile României” ziarul lui Nicolae Iorga spunea întregii țări că „în comuna Grivița din județul Tutova, unde este ridicat cel dintâi monument al celui de neuitată și veșnică amintire Cuza-Vodă, s-a sărbătorit frumos și curat, în chip luminos și înălțător, ziua întrupării idealului și strădaniei de secole a neamului nostru de la Dunăre”. În curtea școlii din Grivița în care sta chipul în bronz al Domnitorului Unirii, în 24 ianuarie 1909, la împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române vorbea „răspicat, plin de bărbăție și vigoare încă, bătrânul venerabil, martorul vremii de la 1859, senatorul Belloescu”, arătând celor prezenți cu „multă putere și înflăcărare jertfele mărețe, pline de foloase reale și de renaștere ale lui Cuza-Vodă”. Așadar truda lui Belloescu nu fusese zadarnică, țărani, copii, mici funcționari erau deplin conștienți de identitatea lor istorică, înțelegeau că aparțin neamului românesc, de trebuință se dovedeau școala și biserica cu sacrificii întru luminarea lor ridicate.
Adept al educației și al culturii în rândurile țăranilor, profesorul Belloescu va continua opera filantropică și după pensionare, ceea ce face ca în 1907 să construiască școală în satul Pleșa, iar peste cinci ani să ofere copiilor din Palerma (Trestiana de astăzi) bucuria, posibilitatea, șansa de a merge la cursuri într-o clădire special înălțată în satul lor. Și cum asta nu i se pare suficient, lasă prin testament 23.500 de lei pentru întreținerea lor. Spun surse autorizate că bisericile din Trestiana și Odaia-Bursucani sunt clădite tot de Belloescu. Avem deci numărate trei școli constituind tot atâtea „arme puternice în lupta pentru existență a națiunii și a individului” după cum spunea adesea Belloescu. Și mai avem numărate trei biserici, dăruite sufletelor din perimetrul actualei comune Grivița, alături doar Dumnezeu știe de câte alte cărămizi din tot atâtea sfinte locașuri din țara asta mare. A donat sume importante societății Astra cu filiale în întreaga Transilvanie, economiile lui au fost dăruite Societății Culturale a Românilor din Bucovina, Spitalului din Bârlad, Episcopiei din Huși și Cluj. Contribuția materială a lui Belloescu a fost consistentă, susținută, constantă, permanentă, s-a făcut simțită și a fost de mare folos chiar și românilor din străinătate. Nu uitați că bănuții din leafa sau pensia lui de profesor au ajutat sute de elevi sărmani din arealul Tutovei să parcurgă diferite stagii de învățământ, leuții lui ajungeau chiar și la studenți din București! În taină nenumărați studenți erau ținuți la învățåtură cu banii acestui Mecena, iar presa vremii confirmă că Belloescu nu a ezitat să trimită lui Iorga suma de 100 de lei pentru „ajutorul studenților răniți, martiri ai românismului” (în martie 1906, 27 de studenți erau răniți în luptele de stradă generate de mișcarea pentru apărarea limbii naționale, ca protest împotriva maniei de a vorbi franțuzește pe scena Teatrului Național). Arhivele Liceului Roșca-Codreanu stau mărturie a donației din 1897 prin care suma de 12.000 lei fost-a lăsată de Belloescu spre a fi folosită ca bursă anuală pentru școlarizarea a câte cinci elevi proveniți din familii sărace de țărani. Impresionant este cum aceasta a asigurat atragerea în activitatea școlară a 70 de copii, căci a fost chibzuit distribuită timp 24 de ani, neepuizată nici în anul școlar 1921- 1922. Câte alte donații contribuit-au la „mărunte” faceri de bine fără a rămâne înscrise în acte oficiale!
Dar moștenirea cea mai de preț lăsată lumii noastre este Casa Națională din Bârlad, biblioteca este darul de suflet lăsat de Belloescu bârlădenilor. Inițiativa construirii ei apare după 29 decembrie 1906, când Iorga prezent în Bârlad conferenția la Teatrul Ianculowschi despre rolul bibliotecilor în viața unui stat. E drept că orașul avea bibliotecă poporală (noiembrie 1906) cu un fond de 300 de cărți, toate donate de membrii comitetului, grupului de tineri intelectuali avându-l președinte pe George Tutoveanu. E adevărat că puținele cărți puteau fi lecturate în casa lui Tutoveanu, însă nu era îndeajuns. Foarte curând A. Balaban, P. Chiriac, H. Dimopol, N. Dorin, V. Georgescu-Bârlad, P. Nechifor, N. Petrea, T. Rădescu, A. Siminov, A. Tenea vor înțelege că entuziasmul și volumele donate din bibliotecile personale nu erau suficiente pentru a realiza o bibliotecă funcțională, vor conștientiza că era nevoie de un sediu corespunzător astfel încât dorința lor de a transforma cartea într-un instrument util procesului cunoașterii și educației să fie realizabil și să producă efecte pe termen lung.
Aici intervine Belloescu care își va asuma rolul de finanțator, adresându-se organismelor administrative în 12 decembrie 1907 cerând, solicitând „aprobarea terenului necesar pentru clădirea unui local menit a servi de bibliotecă, muzeu și o mare sală a artelor”. Cheltuielile pentru ridicarea construcției se vor dovedi cu mult mai mari decât cele estimate de filantropul nostru (20.000 lei), așa încât Primăria va avea partea ei de contribuție, binevenite fiind fondurile angajate. Clădirea în stil neoromânesc respectând proiectul arhitectului A. C. Hârjeu avea să fie finalizată doi ani mai târziu iar la sfârșitul lunii noiembrie 1909 Stroe Belloescu semna actul de donație prin care „Casa Națională” devenea de drept a Primăriei, obligată însă a respecta condițiile impuse de filantrop: „să întrețină și să îngrijească acest așezământ ” care „nu va putea servi decât numai ca bibliotecă publică, pinacotecă și muzeu”. Iată cum din puternicul sentiment de dragoste de țară Stroe Belloescu avea să clădească „în grădina Parcului din Stradă Principală” din Bârlad „un frumos și admirabil așezământ în stil românesc care va fi pus la îndemâna mulțimii doritoare de lumină, de cultură, de înălțare sufletească”. În 8 mai 1910 Neamul Românesc publica un articolul semnat de Virgil Gabrielescu precizând că „aici vor veni și meseriașul și negustorul și funcționarul și oricine va voi să vină în clipe de răgaz ce le îngăduie apriga luptă a vieții și își vor îmbogăți mintea cu cunoștințe folositoare și își vor înălța sufletul la citirea faptelor mari ale eroilor noștri și vor încerca să se deprindă a fi mai buni, mai drepți, mai iubitori de țară și de neamul lor”. Deci cum am spune astăzi, biblioteca se adresa tuturor categoriilor socio-profesionale având ca obiectiv primordial culturalizarea prin accesul la informații variate. Așadar și în vremea lui Belloescu precum și în timpurile noastre aceste așezăminte de „utilitate publică au o însemnătate foarte mare, după ele se poate judeca gradul de dezvoltare a unei țări, ele sunt monumente văzute care spun tuturor despre cultul ce o națiune îl are pentru instituțiile ei fundamentale”. Conform informațiilor din jurnalistica vremii „Casa Națională” devenea funcțională în 1910. Dotată cu mobilierul specific biblioteca se deschidea în noiembrie fiind organizată sub forma unui „cabinet de lectură” ce punea la dispoziția cititorilor interesați un fond documentar (ordonat, inventariat de însuși Belloescu) alcătuit din „800 de volume științifice și literare” plus „58 de reviste de tot felul din care se vor face colecții pe ani”.
„Cu dorul ca neamul românesc să meargă pururea înainte prin lumină și muncă, clădit-am această casă de cultură națională” sunt nobile cuvinte aparținând lui Stroe Belloescu încrustate și astăzi pe placa dezvelită solemn la inaugurarea „casei unde se adăpostește sufletul național”. Vestea ridicării acestui minunat edificiu a fost purtată de N. Iorga în conferințele ținute cu regularitate în țară, marele istoric lăudând și dând exemplu de urmat inițiativele lui Belloescu, vorbind plin de apreciere despre ctitorul și a sa ctitorie bârlădeană menită a susține viața culturală a urbei. Așezământul cultural găzduia în sălile sale conferințe festivaluri artistice și literare, „Casa Națională ” era cunoscută ca sediu a mai multor instituții culturale precum „Liga Culturală”, „Legiunea cercetașilor”, „Societatea culturală Armonia”, „Cercul Studențesc Tutovean”. Cât despre muzeu și pinacotecă, acestea încep să prindă contur abia din 1914, iar în anii de după primul război mondial se fac primele demersuri pentru aducerea în colecții a unor lucrări aparținând marilor maeștri Grigorescu, Tonitza, urmate de picturi semnate de Stavru Tarasov, Bulgăraș, Petrașcu, Băncilă, etc. Demn de amintit gestul lui Vlahuță care va dona portretul tatălui său realizat de Grigorescu, lucrarea artistică având o mare valoare sentimentală, scriitorul numind-o în actul donație „icoană sfântă sufletului meu” căci aceeași pânză reunea amintiri dragi inimii lui Vlahuță (tatăl imortalizat în ultimul său an de viață de penelul prietenului artist). Muzeul numit Național al județului Tutova lua ființă grație donației episcopului Iacov Antonovici, alt sârguincios cercetător al trecutului județului de odinioară.
Până în ultima zi a vieții sale Stroe Belloescu a fost inițiatorul și susținătorul majorității activităților culturale din Bârlad și nu greșim afirmând că Belloescu a contribuit în mod semnificativ la definirea identității Bârladului ca oraș cultural. Faptele și meritele sale personale au fost răsplătite de bârlădeni nu cu onoruri sau favoruri ci prin încredințarea unor locuri de frunte în diferite societăți, comitete, epitropii. Belloescu a fost membru în Consiliul General de Tutova, membru al Consiliului de Administrație al Spitalului din Bârlad, unitate medicală a cărui director a fost scurtă perioadă de timp. Este cunoscută implicarea lui ca membru al comitetelor care au pus bazele primelor publicații bârlădene, „Bârladul”, „Vocea Tutovei”, „Paloda”, „Semănătorul”. Se știe că a făcut parte din toate comisiile și comitetele care au creat societăți culturale, asociații, ligi. A fost numit președinte al Ligii Culturale (filiala bârlădeană înființată în 1909) , a fost ales secretar și apoi președinte al secției bârlădene a „Ateneul Român” (înființată în 1885) reușind să-i diversifice activitatea nu doar pregătind conferințe ci mai ales cooptând în cadrul acestei organizații personalități locale alături de importante personalități culturale și politice naționale. Aflat în contact permanent cu lumea științei, neobositul cărturar era prezent nu doar în așezările Tutovei unde făcea oficiile de gazdă la sosirea unor personalități, ci ajungea în centrele universitare din țară. E motiv de mândrie să amintim că Stroe Belloescu a conferențiat pe diverse teme culturale participând ca delegat la evenimente culturale din țară, dovedindu-se interesat de mișcarea științifică națională. Îl găsim participând în 1904 la sărbătorirea a 40 de ani de activitate științifică a lui Grigore Ștefănescu. Profesorul de geologie și paleontologie al Universității din București adusese în atenția lumii comuna Mânzați, căci descoperise aici o măsea ce a stat la baza reconstituirii celui mai mare deinotherium, „animal îngrozitor” (traducere din grecește) care trăitor în pleistocen pe „imașurile” noastre atingea 4,50 metri înălțime, cu mult peste media globală. În februarie 1906 Stroe Belloescu este prezent în aula Universității din Iași unde Petru Poni era omagiat la împlinirea a 40 de ani muncă științifică. Ziarele capitalei și ale Transilvaniei surprind importanța momentului, adunându-se atunci oameni de știință din Iași și București, membri ai corpului didactic, studențime, foști elevi ai ilustrului savant, nenumărați prieteni și admiratori. Mai mult ca sigur printre vorbitori s-a evidențiat și Belloescu, elogiile sale completându-le pe cele ale oficialilor Sturdza (delegat Academia Română), Climescu (rector Universitatea Iași), Hurmuzescu (secretar în ministerul instrucțiunilor), Istrati (delegat al societății pentru răspândirea științelor), Pangrati (Universitatea București), Bădăreu (ministerul de justiție).
Stroe Belloescu s-a remarcat ca luptător în primele rânduri ale Partidului Național Liberal, întrupând idealul școlii lui Bărnuțiu de naționalism (extremist și puritanist). Pentru a înțelege mai bine orientarea sa politică trebuie să menționăm că de numele și istoria PNL se leagă pleiadă de oameni politici de calibrul lui Kogălniceanu, Sturdza, Golescu, valoroasa serie de Brătieni, contemporan fiind cu aceștia. Trebuie să enumerăm importantele evenimente din istoria modernă a României ce sunt subscrise liniei politice liberale. Instaurarea monarhiei constituționale (1866), obținerea independenței de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), războiul de întregire a neamului reprezintă fapte istorice profund trăite și simțite de Belloescu. Reținem de asemenea revoluționarul 1848 dar și unificatorul 1859, ani cu deosebită încărcătură istorică pentru devenirea națiunii române care au lăsat impresii adânci și în conștiința viitorului iubitor de neam. Este evident că în plan politic Stroe Belloescu s-a dovedit a fi om al datoriei riguroase și al muncii cinstite, admirat om al economiei și al cumpătării ferme, neclintite. A făcut politică fiind constant în principiile sale, pe care nu se sfia a le apără cu multă elocvență în fața adversarilor. Înfocat partizan al ideilor patriotice și naționale, a fost unul dintre marii naționaliști și patrioți ai țării, cunoscut înverșunat combatant al cosmopolitismului pe care îl considera adevărată primejdie pentru România. Vibra ori de câte ori i se părea că e în pericol vreuna din chestiunile de preț inimii lui de bun român, de patriot, de cetățean luminat, de om politic cinstit. Viața îl învățase că răul și eroarea își croiesc foarte ușor drumul în lume, dar știa că binele și adevărul vor birui, acționa călăuzit de aceste eterne drepte și juste judecăți. Respecta părerile sincere ale altora și rămânea nestrămutat în ale sale. Cu aceste calități și o deșteptăciune sclipitoare s-a impus tuturor, drept care a fost numit în două rânduri membru în Consiliul General al Ministerului Instrucțiunii Publice, de patru ori deputat liberal, de două ori senator, membru al Uniunii interparlamentare pentru pace și arbitraj. Serviciile sale cetățenești au fost răsplătite prin acordarea de distincții, Stroe Belloescu primind Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer (1882, 1897), Ordinul „Coroana României” în grad de comandor (1904), Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce (1909).
Se stingea tragic în octombrie 1912, asasinii jinduind la averea ce o credeau ascunsă în casa în care locuia. Alta era averea lui Belloescu, altundeva și în văzul tuturor se afla. Din dragoste de neam fusese adunată, cu generozitate fusese dăruită. Câtă muncă și câtă iubire pentru semenii săi! Iată pentru ce numele său nu se pierde în uitarea secolelor!
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Nicolae Ionescu – Învățământul vasluian : file de istorie (Editura PIM, Iași, 2014); Oltea Rășcanu-Gramaticu – Istoria Bârladului (Editura PIM, Iași, 2015); Revista Art-Emis (septembrie 2011); Acta Moldaviae Meridionalis (vol. XXXIX, II, 2019); Oltea Rășcanu-Gramaticu – Bârladul și gloria militară (Editura PIM, Iași, 2013); Centenar Casa Națională „Stroe S. Belloescu” Bârlad 1909-2009 (Tipografia Dacri, Bârlad, 2009); Răvașul (13 octombrie 1906); www.grivitavs.ro; www.cersipamantromanesc.wordpress.com; Zâna Tămășanu – Stroe S. Belloescu, profesorul, ctitorul, om (în Academia Bârlădeană, nr. 4/2006); Natura (nr. 12/1865, nr. 6/1937); Vocea Tutovei (17 octombrie 1906); Neamul Românesc (13 februarie 1909, 10 mai 1910); Unirea (10 februarie 1906); Gazeta Transilvaniei (22 iunie 1907)