Google

Mistere

Written on:martie 8, 2014
Comments
Add One

Insula FantomaÎn anii 2006 şi 2011 turiştii de la bordul vaselor de croazieră care navigau în Marea Chinei de Sud văd un arhipelag de insule cu faleze stâncoase şi împodobite cu vegetaţie tropicală. Păreau suspendate în aer. Imaginea fantomă, pentru că arhipelagul nu există în realitate, a fost filmată de amatori. Nu este exclus să fi fost observate legendarele insule Pong Lai amintite de Mircea Eliade în “Alchimia Asiatică” sau Insulele Nemuririi din romanului omonim scris de Jose Freche. Pe la începutul anilor 1990 s-a relatat în revista “Magazin” întâmplarea prin care au trecut cei de la bordul unui vas de croazieră aflat în marş spre Islanda. Vasul ajunsese la jumătatea drumului, vremea era calmă, cerul senin şi nici urmă de nor sau de ceaţă. La un moment dat atenţia pasagerilor este atrasă de un ţărm prelung, înalt şi stâncos care se vedea  la vest. Era faleza unei insule mari care nu figura pe hartă. Turiştii cer căpitanului să se apropie. Ofiţerul refuză. Posibilitatea descoperirii unui nou uscat o considera exclusă. Zona este frecventată de nave şi ar fi trebuit ca insula să fi fost văzută de mult. Unii au explicat că s-a observat ţărmul Labradorului. Ipoteză falsă. Datorită curburii Pământului, coasta nordamericană nu poate fi zărită de la locaţia vasului. Alţii presupun că s-a vizualizat imaginea coastei Labradorului reflectată de nori. Au uitat că ziua era complet senină. Trebuie subliniat că asemenea fenomen nu a mai fost consemnat. Adevărul este că ţărmul văzut nu aparţine lumii noastre, ci unui univers paralel. Căpitanul nu s-a apropiat de uscatul fantomă pentru că drumul putea fi fără întoarcere! Pe de altă parte exploratorul Thor Heyerdhal consemnează în volumul “Expediţia Kon Tiki” că în 1947 a căutat zadarnic o insulă cu existenţă incertă, văzută uneori de pescari în largul Perului. Eroii romanului “Sfinxul Gheţurilor” scris de Jules Verne ajung în Antarctica. Continentul este lipsit de zăpezile veşnice, are relieful frământat şi solul stâncos. Temerarii traversează Antarctica de la vest la est, navigând printr-o strâmtoare marină. La un secol după ce Verne a scris ficţiunea s-a constatat cu mijloace moderne de investigaţie că sub calota polară groasă pe alocuri de 4000 metri se ascunde o strâmtoare care spintecă blocul continental, unind Atlanticul cu Pacificul. De unde a ştiut Jules Verne în secolul XIX această realitate?!? Harta din secolul XVI, atribuită geografului turc Piri Reis, unde apare Antarctica liberă de gheţuri, a fost găsită la 24 de ani după moartea scriitorului.

În anii ‘90 arhivele armatei britanice au desecritizat un document din 1935 în care se arată o demonstraţie efectuată la o unitate militară staţionată în statul indian Orissa. În faţa soldaţilor adunaţi în careu vine un fachir. Omul era un schelet ambulant cu barbă hirsută, cu turban pe cap şi cu o pânză înfăşurată în jurul coapselor. Ţinea în mână o frânghie banală, înfăşurată colac. Ajunge în mijlocul dispozitivului, se opreşte şi aruncă frânghia în aer. Aceasta se aşează pe verticală şi rămâne suspendată în aer, dreaptă ca un stâlp de telegraf, cu capătul de jos plutind la un metru deasupra solului. Fachirul se ridică în mâini pe frânghie şi se caţără până la capătul de sus. Rămâne puţin, priveşte militarii, după care coboară ajutându-se de forţa braţelor şi de tălpile picioarelor, ca şi cum s-ar fi dat jos din cocotier. După ce ajunge pe pământ, scutură uşor frânghia şi o face să cadă, de parcă fusese prinsă într-un cui nevăzut. O prinde cu mâinile şi o adună colac. Pleacă la fel de calm cum a venit! Despre puterile ieşite din comun ale fachirilor şi yoginilor indieni au scris mulţi autori. Dintre ei amintesc pe Vincente Blasco Ibanez care oferă informaţii interesante despre fachirii din Bengal în  cartea „Călătoria unui romancier în jurul lumii”. Acum vreo 40 de ani s-a făcut mare caz de vracii care operau cu mâna goală şi extirpau tumori. Erau membrii etniei tagalog majoritară în insula filipineză Luzon. Intervenţia nu avea efecte secundare şi nu provoca suferinţe. În imagini se vedea cum mâna vraciului pătrundea prin pielea bolnavului şi cum sângele începea să curgă. Filipinezii au adus vindecare multor oameni suferinzi. Lumea ştiinţifică reacţionează negativ. S-a zis că vracii ţin în palmă baloane cu sânge pe care le sparg şi carne de pasăre pe care o prezentă drept tumoră extirpată. Totuşi nu s-au infirmat vindecările, iar poliţia nu a dovedit presupusa escrocherie. Criticii uită că asceţii Bisericii au realizat  performanţe mai uimitoare. “Vieţile Sfinţilor” sunt pline de exemple. Exemple găsim şi în harul pustnicilor din regiunile Nitria şi Kellia zugrăviţi în lucrarea “Viaţa cotidiană a părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV”, datorată lui Lucien Regnault. Detractorii vracilor uită de vindecarea cu energia gândului şi a credinţei. Majoritatea popoarelor din Filipine sunt catolice fervente. Mii de filipinezi se autoflagelează şi se crucifică în Vinerea Mare, în semn de devoţiune faţă de Patimile Mântuitorului. Rănile acestor puternici în credinţă se vindecă miraculos de repede! Exploratorul Joergen Bitsch scria în cartea „Ulu capătul lumii” despre o vrăjitoare de 19 ani întâlnită în Sarawak, care practica intervenţii similare cu ale vracilor filipinezi. Pe sub Bârlad sunt săpate tuneluri care se pleacă radial din piaţa Sfântul Ilie către marginile oraşului. În zona staţiei de autobuz a Fabricii de Confecţii F.C.B., fostă APACA înfiinţată în 1939, solul se zguduie la trecerea autovehicelor grele. Acelaşi fenomen se observă pe unele segmente ale bulevardului Epureanu. Nu se ştie cine a realizat tunelurile, când şi de ce. “Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol”. Este alternativa oferită de Albert Einstein! (Marian ROTARU)

Leave a Comment