Google

Libertatea

Written on:august 30, 2016
Comments
Add One
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La începutul anilor 1980 funcţiona în Iaşi un club studenţesc a expediţiilor terestre condus de profesorul universitar, pe atunci conferenţiar, Mihai Gheorghe, reputat cercetător şi autor în ştiinţe juridice, filosofie, logică şi retorică.În timpul anului universitar, membrii clubului ţineau conferinţe pe teme de cultură universală, geografie şi istorie, pentru care trebuiau să parcurgă suficientă bibliografie şi efectuau activităţi de întreţinere a monumentelor istorice. Vara participau la o excursie într-o ţară străină. Mergeau cu transportul în comun, dormeau prin cămine, internate, sau chilii de mănăstiri, vizitau muzee şi locuri deosebite. Într-o vară au străbătut Franţa. În drumul lor ajung la o mănăstire şi fiind seară, s-au cazat. Studenţii iau cina la trapeză, după care se retrag într-un colţ al curţii ca să “păcătuiască”, adică să fumeze o ţigară. Unul începe: “ Aţi văzut câtă ciocolată este aici, în orice prăvălie, de toate felurile şi toate mărcile. La noi nu găseşti nici să tragi cu puşca”. De aici încep comparaţiile între ce vedeau în Franţa şi ce era în România comunistă. Pe când vorbeau, tot trecea pe lângă ei un călugăr. Se ducea nu ştiu unde, venea înapoi şi iar trecea îndărăt. Când critica la adresa guvernului din România acelor vremuri s-a incins, călugărul se opreşte şi le zice în cea mai curată limbă românească: “Băieţi, dacă mai trăncăniţi mult vă tai macaroana!”. Nu comentez întâmplarea, dar sper ca domnul profesor Mihai Gheorghe să aibă răgazul de a scrie memoriile de călătorie, că are ce! Septuagenar fiind, Radu Tudoran pleacă la volanul maşinii sale Dacia 1300 către cel mai îndepărtat punct al Europei, Capul Nord din Norvegia. A trecut prin Rusia şi Finlanda, a ajuns în Norvegia, apoi a coborât la sud spre Germania. Povesteşte aventura în formidabila carte, “La nord de noi înşine”. Ajuns la intersecţia din care se desprinde drumul spre Capul Nord, opreşte maşina şi cugetă: “Am dorit de copil să văd Capul Nord. Dacă merg acolo, voi fi mulţumit, dar ucid un vis. Dacă nu, voi regreta, dar rămân cu visul”. A pornit spre sud. Radu Tudoran a ales visul şi astfel s-a eliberat de obsesie. Fiind copil în clasele primare, am găsit în biblioteca bunicilor din satul tutovean Ciocani un manual de geografia lumii editat în 1946. L-am citit pe nerăsuflate. Manualele de pe vremea aceea, fie ele de geografie, istorie, chimie, geometrie, sau fizică, erau scrise beletristic. Elevul le citea uşor şi cu plăcere. Multe lecţii se terminau cu “bucăţi de lectură”. Informaţiile erau multe, dar povestite, deloc aride şi astfel uşor de memorat. Manualele de ştiinţe reale aveau şi  o latură aplicativă, care să folosească în viaţa de zi cu zi. Totul era gândit de autori, în  idea că omul care termină o şcoală să se cunoască. În manualul de geografie au defilat sub ochii mei: Siria şi Palestina, Persia, Mesopotamia, India, China, Insulinda şi Japonia, Turcia Europeană şi Canada. Am aflat de ţări exotice: Dodecanez şi Tera Nova, Hejaz, Nejd, Hasa, Asir şi Hadramauth, Ceylon şi Coasta de Aur, Anam, Tonkin, Cochinchina sau Manciuria. De aici am rămas pasionat de geografie. Am citit apoi ce mi-a căzut în mână: jurnale de călătorie în Amazonia: “În inima pădurii”, “Samatari”, ‘Tropice triste” scrise de Adrian Cowell, Alfonso Vinci şi Claude Levy-Strauss, “Pacificul” şi “Geografia distractivă” a lui Aurel Lecca, “Popasuri în Kalimantan” a lui Pierre Pfeffer,  “Zanzabuku”, jurnalul lui Lewis Cottolw în lumea triburilor din Africa Neagră, ori “Shangrila. Valea pierdută în preistorie” scrisă de Pierre Gaisseau după expediţia în Noua Guinee Olandeză a anilor 1950. Pentru mine literatura geografică a însemnat libertate, visare, satisfacţia cunoaşterii, fereastră spre lume, dar şi ghid. Munţii noştri se înfăţişează parcă altfel, dacă am lecturat pe Victor Tufescu în volumul “Oameni din Carpaţi”. În zadar ajungi undeva, dacă nu ştii nimic despre acel loc. Mergi dar nu vezi, vezi dar nu înţelegi. Necunoaşterea răpeşte libertatea, o încorsetează. La prealabila lectură se adaugă percepţia proprie. Lumea este complexă. De exemplu exploratorul Nicholas de Roerich a scris cărţi de călătorie, dar fiul său Georges şi soţia Elena au propriile jurnale despre aceleaşi trasee, inedite însă, fără să repete ce a spus Nicholas. La fel, celebra carte a aventurierului Henri de Montfreid, “Secretele Mării Roşii”, are o replică scrisă de fiica Giselle, care a urmat tatăl în expediţie!

Cărţile de călătorie surprind diversitatea lumii şi astfel se opun uniformizării globaliste ce devorează naţiile. Azi sunt inoculate idei false şi nocive: “lumea este mică”, “lumea este un sat”, “toţi suntem la fel”. Că nu-i aşa, putem lesne vedea citind “Jurnalul de călătorie a unui filosof” semnat de Hermann Keyserling, “Călătorie pe patru continente” scrisă de Elisabeth von Heyking, soţie de diplomat, sau pe William Dalrymple cu volumele “În Xanadu”, “Spre Munţii Sfinţi”, ori “Era lui Kali”. Drumeţia pentru folosul spiritului este o artă, înseamnă evadare si chiar umor. Scriitorul ceh Karel Capek relatează în “Impresii de călătorie” că a ţinut să viziteze mândria Danemarcei: Muntele Cerului. Pe harta rutieră vede că de o parte şi de alta a muntelui erau două pensiuni. Capek descoperă primul han şi şofează mai departe. Ajunge la al doilea, dar nici urmă de munte. Vine îndărăt. La fel. După câteva tururi întreabă unde este  muntele? Află că a trecut de câteva ori peste culme, fără să realizeze. Normal, Muntele Cerului este un deal de 147 de metri, ce abia se ridică peste câmpia Iutlandei, ori Capek venea dintr-o ţară cu munţi adevăraţi! ”Ce e dincolo de zare?”, este întrebarea pentru care adesea unii îşi sacrifică  bruma de agoniseală. Ana Blandiana a obţinut premiul Herder pentru literatură. Cu banii câştigaţi a preferat ca alături de soţ, Romulus Rusan,  să facă înconjurul Mediteranei Orientale.  În final a apărut  “Călătorie la Marea Interioară”, cartea domnului Rusan, una din cele mai bune creaţii ale genului. Blasco Ibanez a cheltuit Premiul Nobel pe un voiaj circumterestru. Periplul i-a permis să publice “Călătoria unui romancier în jurul lumii” şi să ne poarte prin Zona Canalui Panama, Hawaii, Japonia, China, Hong Kong, Java, India, Nubia şi Egipt. A fost ultima sa operă. Alţii au avut noroc! Radu Tudoran străbate America sponsorizat de Clubul Scriitorilor din New York şi scrie “Frumoasa Adormită”. Pe Mircea Eliade l-a ajutat rajahul din statul indian Kasimbazar, iar cartea tecuceanului Eugen Boureanu, “De la Thule la Taprobana”, se datorează deplasărilor ca ziarist la “Universul”. Uneori în spatele cărţii se ascunde o dramă. “Valahii din Grecia” este scrisă de Alcibiade Diamandi de Samarina, executat în 1948 de comunişti, fără proces. Sub protectoratul României, Diamandi a fondat în  1941 principatul Pind şi Meglen, stat al aromânilor şi megleno-românilor. A fost voievod al aromânilor din Macedonia şi membru al Consiliului de Coroană la Bucureşti. Citim “Papillon”, epopea lui Henri Charriere, ocnaşul evadat din Guyana Franceză, dar n-am dori să fim în locul lui, nici măcar acolo unde i-a fost cel mai bine, printre indiencele despuiate şi nurlii din deşertica  Guajira – Arabia Americii. Raymond de Maufrais a trăit 24 de ani, a luptat în rezistenţa franceză, a călătorit mult, a scris cărţile:”Aventură în Mato Groso”, “În Inima Guyanei”, “Viaţa pură” şi a publicat în “Revista Ştiinţelor şi Călătoriilor” din Paris articole despre: Ciad, Cambogea, insulele Comore, Spitzbergen şi Pondichery, oraş francez din India. În 1950 dispare în jungla Guyanei Olandeze, pe teritoriul tribului de indieni canibali Emerelon. Tatăl, Edgar, l-a căutat, nu i-a găsit trupul, dar a recuperat  jurnalul lui Raymond, pe care l-a editat cu titlul “Călătoria fără întoarcere” şi a scris propria carte, ”În căutarea fiului meu”. Marian Rotaru

Leave a Comment