Google

Leon Ballif, promotor al științei medicale ieșene

Written on:februarie 16, 2022
Comments are closed

Psihiatria românească a cunoscut o etapă de bogate realizări în timpul profesorului Leon Ballif, istoria medicinei românești prezentându-l ca remarcabil clinician, desăvârșit neuropsihiatru, specialist, cercetător de largă formație. Inițiator de servicii medicale, profesor cu merite deosebite în dezvoltarea Școlii de Psihiatrie de la Socola, director al Spitalului Clinic de Psihiatrie din Iași, Leon Ballifa contribuit în mod esențial la ridicarea nivelului profesional și științific, prin aceasta medicina ieșeană căpătând recunoaștere internațională.

Leon Ballif provine dintr-o veche familie alsaciană, strămutată în Moldova prin anii 1880, spre sfârșit de secol XIX, când tatăl Octave Ballif se stabilește în ținuturile Țibăneștilor căpătând funcția de administrator al moșiei lui Petre P. Carp. Venea aici împreună cu soția sa Amelie Catalan și presupunem că vor fi avut în jur de 30 de ani, unul sau mai mulți copii. Nu cunoaștem cu precizie cât de numeroasă a fost familia Ballif, câți prunci se vor fi jucat prin colbul ulițelor din Țibănești, ajungând până la noi informații doar despre Ernest și Leon, primul îmbrăcând haina militară, urmându-și destinul alături de familia regală a României. Pare-se că au fost cel puțin patru frați, căutările mele în noianul de cărți, publicații, site-uri ce ar fi putut oferi mărunte detalii despre prima generație a neamului Ballif pe meleagurile țării noastre, descoperind existența  a două surori, una căsătorită cu Victor Place (consulul francez la Iași, diplomatul străin căruia îi datorăm Unirea Principatelor, retras din cariera diplomatică în Tăngujeii Vasluiului de odinioară), cealaltă numindu-se după căsătorie Eugenia Badăreu. Fetele s-au pierdut în umbra soților, iar băieți de-or fi fost mai mulți au pierit și ei în neguroase uitări. Cert este că la o distanță de două decenii față de Ernest avea să se nască Leon (18 februarie 1892), iar acest interval mare de timp mă face să cred că este mezinul familiei după cum tind să mai cred de asemenea că primele trepte de școlarizare le-a parcurs la școala din Țibănești.

Primele informații scrise despre elevul Leon Ballif apar în anuarul liceului Național din Iași care îl menționează printre bacalaureați în 1910. Anul următor își îndeplinește serviciul militar, unii biografi considerând că a făcut parte din Regimentul 4 Vânători, însă e imposibil, atâta timp cât această unitate de nivel tactic avea să fie constituită abia în 27 august 1916 prin mobilizarea unităților aparținând Batalionului 4 Vânători. Cum batalionul era localizat pe timp de pace la Iași unde Leon abia terminase liceul, devine limpede ca lumina zilei în ce structură militară își va fi satisfăcut stagiul militar. Nu este o eroare care să umbrească meritele ulterioare ale lui Leon Ballif, dar e bine să încercăm a o clarifica, măcar la nivel intuitiv, astfel încât să înțelegem nu doar transformările apărute în organizarea armatei noastre ci și implicarea personajului nostru despre care vag se spune că a participat la „primul război mondial cu gradul de medic căpitan”. Există deci posibilitatea ca Leon Ballif să fi fost înregimentat în cadrul Regimentului 4 Vânători ceea ce înseamnă că tânărul nostru vasluian a fost martor al luptelor extrem de înverșunate ce s-au dat la Parajd în Transilvania, la Uz, Călugăreni sau Odobești. Regimentul din care a făcut parte a participat la acțiunile de pe frontul românesc pe toată perioada războiului, evidențiindu-se prin curaj în lupta de la Oituz, Mărășești, în operațiunea de apărare a Bucureștiului, precum și în acțiunile militare de stabilizare a frontului pe Siret. Găsi-vom poate mărturii ale muncii sale de medic pe front, ale sale cunoștințe salvând viețile luptătorilor patrioți, însă până atunci suficiente trebuie să ne fie repetatele acordări de distincții și medalii militare: Ordinul „Bărbăție și credință” (1913), Ordinul „Steaua României cu Spade” cu grad de cavaler, Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, medalia „Marelui Război pentru civilizație”.

Deducem așadar că în timpul primului război mondial Leon Ballif era student al Facultății de Medicină, împărțindu-și timpul în așa fel încât studiul din sălile universității din Iași să poată fi completate bogat și folositor cu activitatea practică în aproape toate saloanele secțiilor Spitalului Sf. Spiridon, acordând asistență medicală bolnavilor și răniților aflați în spitalele din spatele liniilor frontului.  Absolvă facultatea în 1918, remarcabil fiind faptul că în anul imediat următor își începe cariera universitară, fiind numit asistent la Laboratorul de Fiziologie medicală, ocupând simultan postul de medic secundar al Spitalului Sf. Spiridon dar și al Spitalului Socola. Ca asistent avea activități de seminar, pregătea și supraveghea lucrări practice de laborator, era îndrumător de proiecte de an, coordona lucrările de licență, făcea cercetare științifică! Mă impresionează volumul acesta imens de muncă, la care trebuie adăugată alergătura între cele două spitale, în spațiile cărora vă imaginați că era vorba de consultații, stabilirea unor scheme de tratament dar și urmărirea evoluției bolii a numeroși pacienți! Plus studiul permanent pentru a face față tuturor acestor provocări! Desigur, sistemul medical ce abia se refăcea după război era deficitar în specialiști, dar chiar și așa îmi pare mult pentru un singur om să acopere sarcini de muncă prevăzute în trei posturi diferite. Însă totul era posibil căci voia să înțeleagă fenomenele vieții umane, modul de funcționare a organelor, mecanismele de producere a bolilor, voia și își dorea să ajute pe cei bolnavi. Era pasionat de fiziologie, lucrând sub oblăduirea unor universitari de talia lui Emil Socor și Vasile Rășcanu (bârlădean) și era interesat în egală măsură de psihiatrie și studiul bolilor mintale, fiind discipolul lui C. I. Parhon. În acest climat dominat de mari personalități s-a format Leon Ballif, în acest mediu științific universitar devenind cercetător, profesor, medic, conducător și organizator de instituții medicale.

Nu miră pe nimeni cum în 1921 este deja șef de lucrări la catedra de fiziologie dar și la Clinica de Neuropsihiatrie din Iași (1922), coordonând lucrări de doctorat, avizând lucrări de cercetare la doar 30 de ani. Se subînțelege că își susținuse teza de doctorat! Dovedea la această vârstă calități profesionale excepționale, drept care i se acordă o bursă Rockefeller, primind astfel șansa desăvârșirii pregătirii de specialitate la Oxford și Cambridge. Ce a studiat? A studiat fiziologia nervoasă, a lucrat timp de un an (septembrie 1924 – septembrie 1925) sub îndrumarea lui Sherington (deținător al Premiului Nobel pentru Medicină, 1932) și Langley în laboratoarele amintitelor universități britanice, focalizându-se în mod special asupra modului de organizare a asistenței psihiatrice din Anglia și Scoția.

Imediat după reîntoarcerea în țară preia funcția de medic primar al Spitalului Socola dedicându-se organizării asistenței psihiatrice. La inițiativa și sub stricta sa îndrumare se va înființa prima unitate de malarioterapie din țară, în 1927 Socola fiind renumită pe plan mondial pentru aplicarea de tratamente biologizate prin malarioterapie. Leon Ballif era printre puținii medici din lume care aplica această metodă de vindecare a sifilisului cerebral, tratând o boală prin intermediul altei boli. Malarioterapia presupunea în fapt injectarea dirijată, infectarea asistată cu malarie pentru obținerea stărilor febrile cu efect distrugător asupra agentului cauzal al neurosifilisului. Pacientul era supus unui set de minim opt, nouă episoade de atacuri febrile cu temperaturi de peste 39 grade C, după care i se administra binecunoscuta chinină. Poate părea brutală, inumană o asemenea abordare de tratament, dar cum antibioticele nu fuseseră descoperite și bolnavii rămâneau cu sechele grave pe toată durata vieții (paralizii), e de apreciat nu doar curajul medicului nostru care nu se teme să experimenteze revoluționare metode medicale laureate ale Premiului Nobel ci și preocuparea lui de a fi informat asupra ultimelor cercetări din domeniul medicinei umane. Doctorul Ballif avea să utilizeze malarioterapia și în tratamentul schizofreniei, oligofreniei, psihozei post encefalice și eliptice, prin acestea Spitalul din Iași devenind centru metodologic pentru întreaga Europă, considerat fiind al doilea centru de acest profil din lume (după centrul din Horton din Marea Britanie). Să nu credeți că interesul lui Ballif pentru aflarea, cercetarea altor metode de tratament a bolilor psihice a dispărut odată cu căderea în uz a malarioterapiei (1940)! Noile terapii precum proceduri pe bază de șoc, administrare a insulinei, antibioticelor și neurolepticelor, au fost repede adoptate și utilizate cu succes. Nu pot trece mai departe fără a arăta că Socola a fost nu doar clinică de malarioterapie și centru de cercetare în malarioterapie, centru pilot al Organizației Mondiale a Sănătății. Grație colaborării profesorului, academicianului M. Ciucă a funcționat aici chiarun centru de malariologie (cercetare în combaterea malariei), fiind studiate, individualizate, caracterizate specii de țânțari transmițători de noi tulpini malarice.

Numele lui Leon Ballif este strâns legat de înființarea în 1932 a primei unități spitalicești din țară destinată asistenței bolnavilor cu parkinsonism post encefalic, așezământul din Manta Roșie funcționând și în zilele noastre. Și nu doar atât! A muncit și a luptat din toate puterile sale pentru a întemeia rețeaua de asistența medico-socială a bolnavilor psihici din Moldova, utilizând cu chibzuință fondurile obținute din partea fundației Rockefeller. Așa se face că Ballif s-a dovedit un bun organizator, fiind direct răspunzător de înființarea spitalului regional de ergoterapie la Șipote. Gândit să funcționeze ca o unitate de tip fermă zootehnică în care lucrătorii erau chiar bolnavii psihici, centrul de asistență psihiatrică de la Șipote devenea unicul spital românesc cu ergoterapie (terapie prin muncă) remunerată la acea vreme. Au urmat în timp alte locații medicale, Răducăneni, Bohotin, Galata, în care bolnavii psihici cu evoluție îndelungată erau cooptați în activități manufacturiere ușoare. Toate acestea demonstrează permanenta preocupare în stabilirea unui statut al bolnavului psihic, recunoscut fiind la nivel național că medicul Leon Ballifa acordat o atenție deosebită problemelor de igienă mintală, punând accent pe diferențierea formulelor de asistență psihiatrică. Încă din vremea sa dispăruse din vocabularul specialiștilor noțiunea de „nebun”, încercându-se prin aceasta reabilitarea bolnavului psihic. Era primul pas către abordarea conceptului bio-psiho-social pe care școala de psihiatrie de la Socola avea să-l dezvolte mai târziu. Trebuie precizat că ergoterapia și conceptul bio-psiho-social au făcut primii pași metaforic vorbind sub privirile lui Ballif, cunoscând desăvârșirea științifică și practică sub coordonarea urmașului său, psihiatrul vasluian Petre Brânzei.

Datorită aceluiași Ballif apărea primul serviciu de neurochirurgie din România în capitala Moldovei și nicidecum la București așa cum se afirmă adesea. Interesantă și de netrecut sub tăcere în această dispută a orgoliilor din neurochirurgia românească este constatarea că și la Iași și la București cei ce au pus bazele unui astfel de serviciu sunt vasluieni! În 1933, la spitalul din Socola medicul primar, directorul Leon Ballif punea la dispoziția doctorului Al. Moruzzi 10 paturi într-un pavilion separat, creând, organizând primul serviciu de neurochirurgie de sine stătător, oferind condiții prielnice efectuării a nu mai puțin de 329 de intervenții neurochirurgicale (1933-1941). În centrul ieșean de la Socola, Ballif și Moruzzi au abordat cu îndemânare sistematice capitole importante din patologia sistemului nervos, pentru aceasta istoria medicinei așezându-i în galeria creatorilor neurochirurgiei moderne românești. Arhivele spitalului consemnează prin fișele pacienților reușita operațiilor de tumori cerebrale, fracturi deschise, abcese cerebrale, traumatisme de nervi periferici sau trepanații pentru chirurgia epilepsiei. Iată motive reale, palpabile, pentru care serviciul de neurochirurgie de la Iași era cotat ca fiind al treilea din Europa (clinica profesorului Olivercrona de la Institutul Karolinska din Stockholm, clinica de la Spitalul Militar din Petersburg), înregistrând o activitate profesională excepțională având în vedere numărul mare de intervenții chirurgicale dar și faptul că la numai 18 luni de la înființare echipa de neurochirurgi (Ballif, Moruzzi, Ferdman) publica lucrarea „Treisprezece cazuri de compresie tumorală a măduvei spinării”, descriind cazuri de pacienți operați, redați societății spre bucuria familiilor lor. Abia doi ani mai târziu (1935) hușeanul Dimitrie Bagdasar obținea la București dreptul de înființa în Spitalul de Boli Mintale și Nervoase o secție de neurochirurgie, beneficiind și el tot de 10 paturi dar și de o sală de operații, ceea ce face ca în deceniul următor să efectueze 1.800 de operații ale sistemului nervos. Faima celor doi vasluieni depășise granițele țării, pacienți din întreaga lume ajungând în cele două centre de specialitate!

Anii următori aduc multe alte realizări medicului Leon Ballif, în calitate de director al spitalului Socola (1928 – 1954) asumându-și responsabilități atât de îmbunătățire a serviciilor existente cât și de înființare, constituire de noi spații cu activități și specializări medicale variate. Conștientizăm că pacienții aveau și alte tipuri de afecțiuni ce necesitau evaluare, diagnosticare, ținere sub observare a evoluției, așa încât firesc era să se creeze un serviciu de boli interne cu secții de specialitate ORL, oftalmologie, interne, pneumo-ftiziologie. Apoi, pentru fundamentarea științifică a diagnosticului psihiatric dar și pentru cercetare,  necesară era dotarea Spitalul Socola cu un laborator de biochimie fiziologică. În 1933 a fost amenajată clădirea pentru „stația de malarioterapie”, iar laboratorul de explorări funcționale de la Galata își începea activitatea în 1935. Sub directoratul lui Ballif s-a înființat după 1948 un serviciu de neuropsihiatrie infantilă cu personal calificat în diagnosticarea și tratarea afecțiunilor sistemului nervos specific copiilor și adolescenților. Atent la nevoile membrilor comunităților din care proveneau majoritatea pacienților săi, Ballif avea să înființeze în incinta spitalului o școală de meserii, asaltată de copiii țăranilor din satele și comunele apropiate de Iași, asigurându-le nu doar acces la educație ci oferindu-le pe toată durata studiilor masă și internat. A avut grijă să înființeze și pentru copiii salariaților din spital o creșă și un cămin de zi, iar pentru multe generații de studenți interni sau secundari formați în serviciile spitalului Socola a oferit fără ezitare sprijinul său material și didactic. Spitalul Socola era renumit pentru experiența corpului medical si pentru calitatea actului medical practicat aici, considerat unul din cei mai importanți vectori ai psihiatriei românești.

În acest mod Leon Ballif a dezvoltat „Școala de Psihiatrie de la Socola”, contribuind în mod constant la afirmarea ei pe plan național și internațional, stabilind, menținând contacte și căi de comunicare cu centre științifice, universitare și medicale din întreaga lume. Director și medic, profesor și cercetător, toate aceste manifestări intelectuale ale lui Ballif și-au lăsat amprenta asupra acestui minunat fenomen numit „Școala de psihiatrie de la Socola”. Medicul, psihiatrul, directorul (până în 1955 ) Leon Ballif a fost un diagnostician excelent, nu a greșit niciodată, suficientă fiindu-i o singură privire aruncată asupra bolnavului pentru a-l aprecia medical, neurologic și totodată psihiatric. Mereu prezent în mijlocul pacienților, cerea același lucru echipei sale de specialiști. Exemplul său personal a fost urmat de medici, asistenți, studenți, rezidenți. La spitalul Socola se studia la propriu ziua și noaptea, se trăia într-un colectiv în care munca medicală se baza pe practica directă, pe contactul direct al medicului cu bolnavul, considerându-se că activitatea psihiatrului implică obligatoriu prezența sa printre bolnavi. Tocmai prin impunerea acestui stil de muncă  dominat de conștiinciozitate, rigoare, pasiune, respect, receptivitate și disciplină medicală, Spitalul Socola era socotit adevărată pepinieră  de cadre medicale și continua să fie în aceeași măsură școală, bază de învățământ universitar, centru de cercetare clinică și experimentală.

Leon Ballif nu și-a neglijat cariera universitară, urcând  toate treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar de semiologie medicală (1930), profesor titular al catedrei de boli mintale și nervoase (1930-1962), conducător al Catedrei de Psihiatrie (din 1933) obținută în urma raportului deosebit de elogios întocmit de Parhon, rector al Universității „Al. I. Cuza”din Iași (1946-1948). Emblematic profesor al Facultății de medicină, cursurile sale cu un conținut practic, viabil, bazate pe o orientare fiziologică în patologia bolilor mintale, au constituit pentru studenți și medici un adevărat izvor de cunoștințe în domeniul psihiatriei. Gândirea sa analitică susținută de un amplu orizont de informație au putut fi probate prin prezentările și cursurile sale susținute cu o deosebită măiestrie. Lecțiile lui Ballif erau prezentări de cazuri, profesorul impunându-se astfel ca un mare clinician și formând numeroase generații de specialiști, unii din elevii săi afirmându-se ca valori recunoscute ale psihiatriei române. Să ne reamintim că dintre miile de elevi se remarcă Petre Brânzei, Gheorghe Pendefunda, Mihai Șelaru. Este evident că orele de curs erau continuate în spațiul Spitalului Socola, fiecare evaluare psihiatrică devenind studiu de caz,  metodă de învățare, perfecționare, acumulare de experiență, tinerele cadre medicale trebuind să-și argumenteze variantele de diagnostic.

Cercetarea din toate domeniile cunoașterii umane înseamnă evoluție, progres . Majoritatea cercetărilor lui Ballif stau la baza direcțiilor imprimate psihiatriei românești. Obsesia mea pentru statistică mă determină să fac un calcul simplu (peste 400 de lucrări concepute în aproape patru decenii de activitate), rezultând o capacitate de cercetare și finalizarea minim 10 teme anual (individuale sau în colaborare). Nu este puțin, având în vedere cât de încărcat putea să fie programul său zilnic ce-i solicita prezența în Socola sau centrele exterioare acesteia, în spitalul Sf. Spiridon, în sălile de curs ale facultății sau în laboratoarele ei, în diferite medii administrative căutând resurse financiare utile dezvoltării așezămintelor spitalicești, în birouri de societăți științifice sau redacții de publicații periodice, corespondând cu diverse entități științifice din țară sau străinătate, conferențiind… Și bineînțeles nu e vorba de lucrări ce pot fi elaborate în doar câteva ceasuri! Lucrările sale de psihiatrie se referă la mixedem și imbecilitate, la raporturile acromicriei cu microcefalia, la sindromul Korsakov, la dificultatea de diagnostic între psihoza maniaco-depresivă și schizofrenie, confuzia mintală postmalarică, paralizia generală infantilă și juvenilă. A lăsat numeroase lucrări și în domeniul endocrinologiei, referindu-se la ginecomastie, obezitate familială, tratamentul sindromului basedowian, modificările chimice ale sângelui și țesuturilor, a asociat acromegalia cu diabetul, pelagra cu tetania, gigantismul cu fenomene de feminism și debilitate mintală, raporturile glandei tiroide și ale timusului cu anafilaxia. A abordat și alte domenii de cercetare precum psihologia, neurologia, pedagogia, medicina legală, a clarificat rolul factorului social în etiologia îmbolnăvirilor și a susținut rolul factorului genetic în dezvoltarea individului normal și patologic.

Nimeni nu a stat să răscolească în colecțiile bibliotecilor universitare și să noteze în ce publicații de specialitate au apărut aceste cercetări, dar ca președinte al Societății Medicilor și Naturaliștilor din Iași (1933, 1935, 1937, 1939), secretar general al publicației editate de acest for științific, director al Spitalului Socola unde funcționa redacția, e lesne de presupus! Buletinul Societății (numit mai apoi Revista medico-chirurgicală) a găzduit decenii la rând impresionanta succesiune a materialelor sale de o vastă întindere științifică. Cum „buletinul societății” era trimis în toate țările, sunt pe deplin convinsă că reviste de specialitate din străinătate au preluat și au tipărit studiile și cercetările clinice aparținând medicului Leon Ballif, evidențiind totodată calitatea sa de membru a importante organisme științifice (Societatea de biologie, Societatea de Pediatrie, Societatea de Chimie biologică, Societatea de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie, American Association for the Study of the Feeble-Minded).

Om de știință de talie europeană, Leon Ballif a participat la numeroase congrese și simpozioane științifice, cu intervenții memorabile. În 1930 reprezenta școala medicală de psihiatrie la primul Congres Internațional de Igienă Mentală de la Washington, prezentând raportul intitulat „Igiena mentală în România”, cu intervenții repetate și consemnate în volumul publicat de organizatorii manifestării științifice. De neuitat sunt participările și implicarea sa în dezbaterile congreselor pe aceeași temă ce au avut loc în anii următori în Germania și Franța. În 1933 participala al 12-lea Congres de neurologie, psihiatrie, psihologie, endocrinologie ținut la Sibiu, atrăgând atenția participanților cu un set de cercetări efectuate la Spitalul Socola: „Asupra echilibrului sistemului neurovegetativ la bătrâni”, „Contribuții la studiul chimismului tisular în pelagră și în avitaminoza B”, „Contribuții la studiul histochimic al proteinelor în glanda hipofizară în senilitate”. De-a lungul carierei sale medicale a vorbit  în zeci de congrese la Iași, Sibiu, Cluj, în capitale europene si americane, a organizat conferințe la spitalul Socola, a prezidat ședințele societăților științifice, remarcându-se prin marea sa disponibilitate socială, valoarea științifică a comunicărilor sale cât și prin harul său oratoric.

A trăit frumos, fiind un om activ, calm, amabil, detașat, auster, echilibrat, cordial, ajutând cu discreție pe colegi, un adevărat gentlemen. Cel ce avea să devină o glorie a medicinei românești murea la 18 mai 1967 într-o senină după-amiază în grădina din Sărărie, mirosind un trandafir… Ca și altădată, ziarele rămâneau mute, neincluzând știrea nici măcar la rubrica „decese”. Doar Asia Chipail (doctor, conferențiar, director al spitalului de pediatrie din Iași) publica  în Cronica un articol aparent despre rolul părinților în educarea și formarea copiilor, mascându-și astfel un ultim omagiu adus tatălui său….

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Nicolae Botezatu – Personalități medicale din Țara de Jos a Moldovei (Editura Sfera, Bârlad, 2005); Traian Nicola –Valori spirituale vasluiene: biografii (Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, Vaslui, 2001); Viața medicală (13 decembrie 2011); Gheorghe Iacob – Universitatea din Iași: (1860-2010): Facultăți. Profesori. Școli tehnice (Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2011); Mișcarea medicală română: revistă de medicină generală (nr. 1-2/1934, nr. 7-8/1929); Pagini medicale bârlădene: publicație periodică, independentă de opinie și informație (nr. 37/2001); Cronica (1967).

Sorry, the comment form is closed at this time.