Google

Insule şi Robinsoni (III)

Written on:februarie 7, 2016
Comments
Add One

Costinesti netScriitorii antici greci afirmau că în Egipt, între Alexandria şi Gizeh, se întinde un oraş subteran imens şi sunt ştiri recente că în subsolul Beijingului ar fi ascunsă o urbe străveche. Citând tradiţia, autorul Serge Hutin localizează intrările în Lumea de Jos pe valea râului Meandros din Ionia, la Hieropolis în Frigia, la capul Trezin în Atica, în pădurea Longboel din Normadia şi în munţii Arree din Bretania. Ciobanii cred că în ţinutul Ciucului sunt peşteri care duc în Lumea Subterană şi tot către acolo comunică un lac din zona Jepii Mici, Masivul Bucegi. Lacul avea demult un ostrov unde locuia o vrăjitoare, iniţiată în ştiinţa magilor geţi. Se mai spune că în Valea Cerbului din Ţara Bucegilor sunt tăinuite tezaurul lui Zamolxe şi epava unei nave extraterestre, că în Valea Jepilor şi în Valea Albă sunt porţi de trecre spre alt univers şi mai ales se vorbeşte de Gura de Rai de lângă vârful Omu, loc cu magnetism aparte prin care lumea noastră comunică cu Împărăţia Cerului. Legătura cosmică este simbolizată pe scoarţele moldoveneşti de pomul vieţii care uneşte Cerul cu Pământul. Romulus Vulcănescu arată în “Mitologia românilor” că pe plaiurile carpatine sunt multe Guri de Rai. Pe când locuiau în Carpaţi, sumerienii aveau contact prin aceste “guri” cu cei dintâi regi ai lor: Alulim şi Alalngar, care au domnit în Rai. Este posibil ca tunelurile de sub Bucegi amintite de Vasile Lovinescu in “Dacia Hiperborean㔺i de Radu Cinamar în „Viitor cu cap de mort” să aibă legatură cu Agartha. ori cu lumea subterană a blajinilor. Locaţia terestră pentru Apa Sâmbetei şi insula blajinilor, dacă există, poate fi râul Someş, a cărui hidronim vine din getul samus-agitat, înrudit cu sanscritul soma ce denumeşte băutura nemuririi savurată de zei şi cu românescul suflet, ori în popor, subpământenii blajini sunt confundaţi cu sufletele morţilor. În „Cosmografia poporului român”, Aurel Cosma identifică Apa Sâmbetei cu Oceanul Planetar, legând mitul românesc de mitul slav al insulei Buyan. Pe ostrovul Buyan înconjurat de ocean se înalţă o cetate cu palate şi biserici locuită de oameni credincioşi, dar observăm că în folclorul românilor tema oceanului lipseşte. Scrierile vechi plasau la Gurile Dunării insula Fericiţilor-Macaron şi acei fericiţi erau probabil înţelepţii blajini. Autorul Johan Zedler crede că Macaron ar fi insula Şerpilor, numai că anticii spuneau că Insula Şerpilor aparţinea amazoanelor, la fel ca insula Ares unde aveau un templu. Insula Ares se află în largul regiunii Pont, Asia Mică, lângă oraşul Cerasus, patria cireşilor. Localnicii cred că ruinele templului au puteri tămăduitoare. Cât despre insula Macaron, aceasta a pierit erodată de valuri. Autorul Valentin Coşereanu vede în ostrovul de pe Lacul cu Nuferi din Codrul Albastru de la Ipoteşti, modelul ideatic al insulei lui Euthanasius din nuvela lui Mihai Eminescu, „Cezara”. Poetul a fost un iniţiat, de aceea este posibil ca pământul lui Euthanasius să fi fost una dintre insulele fantomă ale Mării Neagre, iar Ieronim, locuitorul ei, un blajin. Trăsăturile lui Ieronim, specifice blajinilor, răzbat în simbolurile identificate de Mircea Eliade în studiul “Insula lui Euthanasius”. Astfel călugăria lui Ieronim arată credinţa, ostrovul de pe lacul din insula lui Euthanasius ştiinţa tainică, iar casa, florile şi prisaca de pe ostrov, comuniunea cu natura. Eminescu ştia ceea ce geologii vor confirma ulterior, că demult un ţinut de pe litoralul dobrogean a fost înghiţit de mare. Ştiinţa poetului răzbate în „Memento Mori”: ”Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/ Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit”

În opinia lui Adrian Bucurescu, autorul volumelor „Atlanţii din Carpaţi” şi „Enigma Atlanţilor”, pământul înecat de Marea Neagră era patria atlanţilor. Se ştie că în rada cetăţii antice Calatis erau două insule, acum pierite, iar în 1962 s-au găsit ruine în largul Mangaliei. Într-un roman din „colecţia 1,50 lei” inspirat de descoperire, situl era acoperit cu o cupolă. Bulgarii au preluat ideea şi vor să acopere ruinele subacvatice găsite la capul Caliacra, în Cadrilater, pentru a înlesni accesul turiştilor. Ruine submerse sunt şi la ţărmul Bugeacului. În “Dacia preistorica”, Nicolae Densuşianu identifică Insula Şerpilor cu Insula Albă–Leuce, patria zeului Apolo. Diodor, autorul lucrării “Biblioteca”, aşează Insula Albă „lângă ţinutul celţilor, la porţile Oceanului”. Celţii au locuit în Transilvania, dar oceanul este departe şi atunci pe ce se baza Diodor? Autorul Michael Robinson opinează că pe teritoriul României a existat o mare pe care grecii o credeau legată de ocean şi din care se ridica arhipelagul Carpaţilor. Carpaţii sunt leaganul civilizaţiei atlante, spune Robinson, însă în volumul “Ultimul trib alb” afirmă că arienii se trag dintr-un popor alb care locuieşte şi azi pe muntele Speke din regatul Rwenzururu, parte a Ugandei. Carpaţii şi Munţii Dobrogei erau insule în Marea Sarmatică, dar acum două mii de milenii şi erau locuiţi de hominizi primitivi, deci leagănul atlanţilor nu este arhipelagul antediluvian, ci munţii continentali pe care-i vedem. Miturile memorează venirea pelasgilor din Hiperborea când din Marea Sarmatică rămăseseră lacul Getic în Bărăgan şi lacul Panonic în Transilvania şi Panonia. Pelasgii s-au aşezat în Carpaţi şi au alungat sălbaticii. Un descântec bănăţean invocă oamenii păroşi din păduri înfăţişaţi asemenea satirilor din mitologia elină. Aceşti umanoizi trăiau pe Ceahlău în secolul XVIII, arată Silviu N. Dargomir, ultimul fiind văzut în anii 1980, relatează almanahul “Dracula”. Pelasgii au săpat un canal pe Valea Carasu, în Dobrogea, să deverseze Lacul Getic în Marea Neagră, iar la Vârşeţ în Banatul de Vest au avut un port la Lacul Panonic, din care a rămas o culă de piatră. Satul Ada din zonă este aşezat pe un fost ostrov. În limba turcilor care au stăpânit Banatul, ada înseamnă insulă. Legăturile cu Hiperborea nu s–au rupt de vreme ce Pindar scria că Perseu a plecat într-acolo să vâneze un cerb de aur. Insula Leuce din Atlantic confundată de Diodor cu tiza din Marea Neagră jalonează drumul pelasgilor spre Atlantida şi la fel insula Dacia din Canare, scufundată în ocean şi amintită de Charles Berlitz în volumul “Atlantis”. Marea Neagră are o insulă a Şerpilor la Gura Dunării, alta la ţărmul Bulgariei, iar a treia numită în greceşte Ophiusa se afla la Gura Nistrului. O insulă a Şerpilor are Marea Marmara. Aceste toponime şi numele lacului dobrogean Zmeica (Şerpoaicei în graiul lipovenilor) evocă cultul zeului-şarpe din bazinul Mării Negre, răspândit prin migraţia geţilor din Himalaia până la Atlantic. Hinduşii se tem de frumoasele, dar ucigaşele femeii-şarpe (naag kanyas), vedem sanscritul naag înrudit cu românescul năpârcă, iar în provincia portugheză Estremadura se zice că fetele-şarpe oferă comori flăcăilor care le iubesc. Şarpele este simbolul zeului trac Dionisos, fiul Persefonei, regina Lumii de Jos. Motivul şarpelui, frânghia răsucită, apare pe parastase în Moldova de Jos, iar ţăranii tutoveni cred că dacă nu loveşti şarpele ieşit în cale îţi pierzi puterea, că şarpele lovit moare numai la apus de soare şi că şerpii “fac pietre scumpe”, adică păzesc comori. “Orice banalitate ascunde un mister”, crede Vasile Gavrilescu, scriitor din Cadrilater. (Marian Rotaru)

Leave a Comment