Google

Insule şi Robinsoni I

Written on:ianuarie 24, 2016
Comments
Add One

Spre insula Micul Tobago netUn caz tipic de pământ fantomă este insula lui Robinson Crusoe localizată în Antile. Se spune că Daniel Defoe, autorul romanului „Robinson Crusoe” apărut în primă ediţie în 1719, s-a inspirat din păţaniile matelotului scoţian Alexander Selkirk. Ipoteza a fost lansată în 1835 de americanul J.A.Jones în cartea „Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe”. Exegeţii cred că epopea lui Selkirk a inspirat deasemenea şi romanul lui Jonathan Swift, „Călătoriile lui Gulliver”. Într-adevăr, împotriva voinţei lui, Alexander Selkirk a stat patru ani pe insula Mas a Tierra din arhipelagul chilian Juan Fernandez, pe atunci pustie. L-a salvat căpitanul Woodes Rogers care dealtfel a făcut cunoscută aventura lui Selkirk prin volumul „ O croazieră în jurul lumii”, publicat în 1712. Desigur că Defoe a citit cartea lui Rogers, iar lectura l-a indemnat să scrie “Robinson Crusoe”, totuşi Selkirk şi Crusoe sunt persoane diferite care au trăit experienţe similare. Naufragiile pe insule pustii nu sunt rare. Cel mai cutremurător este cazul unui sârb de 12 ani plecat la muncă în Italia. Era în anul 1892. Vaporul în care traversa Adriatica s-a scufundat. Băiatul ajunge înot pe o insulă nelocuită. Deşi insula era la 10 de kilometri de ţărmul Dalmaţiei şi deşi fusese văzut adesea de pescari, nimeni nu a venit să-l salveze timp de 80 de ani. L-au crezut omul sălbatic din basme! Ca să trăiască, robinsonul a domesticit capre, a cules smochine, iar de pe plajă aduna scoici şi ouă de păsări marine.

Dacă Laputa din „Călătoriile lui Gulliver” este vădit o insulă fictivă, nu acelaşi lucru putem spune despre ostrovul lui Robinson Crusoe. Prin urmare se pune problema identificării acestuia! Inclusiv Ion Simionescu, marele geograf român, a încercat să dezlege enigma într-o monografie apărută în colectia “Din lumea larga”. Insula lui Crusoe aşa cum este descrisă, nu seamănă cu Mas a Tierra. Dealtfel Defoe plasează acţiunea romanului în Antile, iar de aici mai toţi cred că autorul a vizat insula Tobago. Întreprinzătorii exploatează ipoteza pentru a atrage turiştii şi tot ca insulă a lui Robinson Crusoe o prezintă Aurel Lecca în “Atlanticul”. Însă nici Tobago nu seamănă cu insula lui Robinson. Tobago şi Mas a Tierra au munţi şi sunt vecine cu alte insule, dar Defoe nu aminteşte nimic din toate acestea. De pe vârful Dillon din Tobago, înalt de 566 de metri, Crusoe putea zări marea insulă vecină Trinidad, iar de pe plajă, insulele apropiate: Micul Tobago, Sfântul Giles şi Goat. Mas a Tierra are piscul Yanque de 915 metri, de pe care se vede departe insula soră Mas a Fuera şi este inconjurată de insulele mărunte Santa Clara, O¢Higgins, Verdugo, Juanango şi de grupul Chamelos, pe care Crusoe nu putea să nu le observe. Eroul lui Defoe a găsit pe insula sa viţă de vie pe rod, ori viei nu-i prieşte climatul tropical. În cartea „Explorări în Mările Sudului”, Otto von Kotzebue scrie că a încercat fără succes să aclimatizeze viţa de vie şi pepenii verzi în insulele Marshall din Pacific, deşi solul nisipos s-ar fi pretat. Nu este exclus să existe struguri tropicali, aşa cum în Pamir creşte vie sălbatică care se coace la minus cinci grade celsius, dar oricum, în flora insulelor Tobago si Mas a Tierra, lipseşte via. În sfârşit, sălbaticul Vineri, însoţitorul lui Crusoe şi neamurile lui erau de negri şi canibali. Antropofagia a fost practicată într-adevăr de indienii din Antile. Cuvântul canibal vine de la indienii caraibi care populau Antilele numite şi Caraibe, toponim care evocă insula mitică Caraiba din poveştile lor. Prezenţa canibalului Vineri arată că Mas a Tierra nu poate fi insula lui Robinson. Carne de om consumă unele triburi din Amazonia, dar nu există antropofagi pe coasta chiliană a Pacificului, iar arhipelagul Juan Fernandez îndepărtat de continent, nu putea fi vizitat de sălbaticii îmbarcaţi în pirogi. Pe de altă parte negrii tribali din zona Antilelor, adică maroonii din Guyane, Santo Domingo, Porto Rico şi Jamaica, nu sunt navigatori. Maroonii, organizaţi în triburi conduse de Marele Bărbat, se trag din sclavii africani fugiţi în junglă. La începutul veacului XVIII comunităţile lor abia se înfiripau. Totuşi se pare că Antilele au avut o populaţie negroidă băştinaşă. Relicva acesteia sunt indienii negri garifuna din insula Saint Vincent. Legat de atrocităţi, Liudmila Şapoşnikova scrie în “Drumurile junglei” despre sacrificiile umane practicate de mudurani, popor din Munţii Gaţii de Est, statul indian Orissa. Ritualul a fost interzis de administraţia Indiei Britanice şi oficial ultima dată avusese loc în 1902, dar se practica pe ascuns în 1956 când Şapoşnikova a vizitat regatul muduranilor. Victimele, băieţi dintr-o anumită castă, erau ţinuţi închişi în ţarcuri de la cinci ani, iar la adolescenţă sacrificaţi pe altarul zeiţei Kali. Rusoaica a văzut băieţii închişi, altarul îngrijit, cleştii cu care era ucis sacrificatul, dar nimeni nu recunoştea că ritualul se practică. Un almanah din anii 1960 relata că într-un sat montan din regiunea italiană Umbria exista un târg unde erau vănduţi ca sclavi copii ciobanilor săraci. Anticul Herodot scrie că pe Nipru trăiau androphagii, canibali vecini sciţilor. Canibal era şi tribul atticoti din Britania, arăta Sfântul Ieronim în secolul IV d. Hr. Japonia antică a avut deasemenea un popor de canibali, spune Liviu Petrina în volumul “Ainii”. James Davidson notează în cartea “Formoza” că aborigenii tsou din Taiwanul anului 1903 vindeau carne de om în pieţe. Tot în 1903, Sir Roger David consemna în “Jurnalul Congo” canibalismul feroce practicat de pigmeii batwas din Congo Belgian. Exploratorul Tim Severin a publicat 24 de volume: “Expediţia Ulyse”, “Pe urmele lui Moby Dick”, “Aventuri africane”, “Călătorie în Insulele Mirodeniilor”, “Antilele de aur” etc., unul dintre acestea fiind “Pe urmele lui Robinson Crusoe”. Severin crede că insula lui Robinson ar fi Tortuga, actuală posesiune venezueleană din Antile, iar prototipul lui Robinson este chirurgul Henry Pitman care a stat singur pe Tortuga 30 de ani. Aventura lui Pitman a fost publicată în 1685 de editorul lui Daniel Defoe. Tortuga este stearpă, unica bogăţie fiind exploatările de sare şi nu seamănă cu luxurianta insulă a lui Defoe. Pitman a servit ca model pentru căpitanul Blood, eroul romanului omonim a lui Rafael Sabatini. Numele Robinson a devenit substantiv comun şi desemnează persoanele care trăiesc solitare pe insule. Aşa a fost familia engleză Bell care în 1830 a colonizat arhipelagul Kermadec din Pacific şi care va rămâne stăpâna insulelor până în 1937, când acestea sunt preluate de Noua Zeelandă. Elsie Morton, una dintre fiice, scrie povestea familiei în cartea „Crusoe din Insula Duminicii”. Insulele Hunter, Three Hummock şi King situate între ţărmurile statelor australiene Tasmania şi Victoria au aparţinut până în 1950 crescătorului de vite Bill Nichols. Viaţa acestui robinson va descrisă de unul dintre salariaţii fermei, Peggy Puckett, în volumul „O plimbare pe ţărm”. De pacea dumnezeiască a insulelor a profitat scriitoarea Eleanor Alliston, oaspetele lui Nichols între anii 1937 şi 1943. Alliston cumpăra de la Nichols cele trei insule de care s-a îndrăgostit şi cărora le va dedica volumele, „Evadare pe insulă” şi „Afacerea din insulă”. Three Hummock a fost vizitată în 1851 de Giuseppe Garibaldi, episod redat în „Autobiografie”. (Marian Rotaru)

Leave a Comment