Google

În căutarea timpului pierdut (XXXVIII)

Written on:ianuarie 26, 2019
Comments
Add One

Iuliu Maniu a fost prim ministru al României chiar în timpul Marii Crize economice. Ca să facă economie la buget a concediat şoferul de pe maşina pusă la dispoziţie de guvern şi l-a reangajat cu acelaşi salariu la una din firmele sale. La fel gândeau şi miniştrii federali elveţieni în ultimul război mondial. Omul de afaceri şi scriitorul Iosif Constantin Drăgan notează în lucrarea “Prin Europa”, unde deapănă amintirile vieţii, că demnitarii elveţieni se deplasau cu trenul la clasa a-II-a, tot ca să facă economie la buget. Maniu a fost membru în Sfatul Naţional Român care la 18 octombrie 1918 a declarat independenţa Transilvaniei faţă de Ungaria, unirea de la 1 decembrie, iar la 2 decembrie 1918 a constituit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei, guvernul local care a gestionat integrarea acestor provincii în Regatul României. Maniu a fost preşedintele Consiliului Dirigent până la dizolvarea acestuia pe 10 aprilie 1920. Unirea Ardealului cu Patria Mamă se va săvârşi pe deplin la 15 octombrie 1922 când Ferdinand I se încoronează la Alba Iulia ca Rege al României Mari. Atunci se instituie titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, purtat de prinţul moştenitor al României. Din păcate prin tratatul de la Trianon din 4 septembrie 1920, intrat în vigoare la 25 iulie 1921, România pierde Crişana de Vest, Banatul de Vest, Maramureşul de Nord şi Pocuţia, în favoarea Ungariei, Serbiei, Cehoslovaciei şi Poloniei. Patriotul Iuliu Maniu a sfârşit în temniţă la Sighet în 1953, unde l-au aruncat comuniştii. Acolo l-a cunoscut bunicul meu din Ciocani Vasile Ivas, deţinut politic la rândul lui. În locul oamenilor ca Iuliu Maniu ce vedem azi? Bănăţeni, cică intelectuali, care-şi arată dispreţul faţă de „miticii” regăţeni! Primarul Aradului care insulta cu neruşinare pe regăţeni, chiar înainte de Centenar şi zicea că oraşul lui îi mai legat de Viena şi Budapesta decât de Bucureşti! Nebuni care semnează petiţii pentru independenţa Maramureşului ori a întregului Ardeal! Toţi aceştia uită că sacrificiul regăţenilor a fost hotărâtor pentru eliberarea Ardealului. Cum zicea bunicul Gheorghe Rotaru din Ghidigeni, ardelenii au stat sub unguri o mie de ani, noroc de moldoveni că i-au eliberat. Elita din care a făcut parte Iuliu Maniu a fost nimicită de comunişti. Ţara are nevoie de elită şi în aprilie 1990 un deputat din CPUN propunea ca eroii Revoluţiei să fie înnobilaţi şi cinstiţi ca elită a României. Eroii merită cinstire, însă nu codoşii şi securiştii cu patalma de revoluţionar la mână! Comuniştii au ajuns la putere sprijiniţi de ţigani şi de derbedei. La 8 noiembrie 1945, de ziua onomastică a Regelui, bucureştenii printre care mii de studenţi participă la un miting antisovietic de sprijinire a suveranului aflat în grevă regală ca să înlăture guvernul Groza. Demonstranţii sunt atacaţi de bătăuşii năimiţi de comunişti. Începe încăierarea. Violenţa dă motiv poliţiei subordonată agentului sovietic Teohari Georgescu, ministru de interne, să intervină. Sunt arestaţi 10.000 de oameni, din care 1.500 de studenţi. La 30 decembrie 1947  Regele nu s-a speriat când Emil Bodnăraş l-a ameninţat cu pistolul. Putea chema garda palatului. A abdicat când Bodnăraş a scos asul din mânecă: viaţa celor 1.500 de tineri arestaţi în 1945 şi ţinuţi în puşcărie fără să fie judecaţi. Vor fi executaţi dacă Regele nu abdică. Bodnăraş era cetăţean şi spion sovietic. Vremelnic comuniştii au învins, dar aparent indestructibila ordine socialistă impusă era măcinată de zvonuri. Cât erau de adevărate, ce miză aveau, nu ştim! Se zicea că incendiul de la Teatrul Mic din Bucureşti fusese provocat înadins de trei studenţi chinezi. Se mai zicea că nenorocirea de la combinatul petrochimic Brazi, Prahova, a fost intenţionată. Cineva, nimeni nu-l cunoştea, a lăsat trei butoaie în faţa unui cuptor. Butoaiele au explodat, hala îi cuprinsă de foc, tavanul din plastic cade topit peste muncitori. Au fost morţi şi răniţi. Ungurii ar fi comis în 1970 un atentat la Autocamioane Braşov. Într-o hală a uzinei s-a produs o deflagraţie când tocmai se înlocuiau schimburile de lucru. Mulţi oameni, multe victime. Mai toţi muncitorii erau moldoveni. După cutremurul din 4 martie 1977 s-ar fi găsit în ruina unui bloc din Bucureşti legitimaţii ale Gărzii de Fier vizate la zi. Legat de acest zvon, în 1980 o ziaristă de la săptămânalul ieşean “Viaţa studenţească” l-a întreabat pe savantul Dumitru Mangeron, o somitate mondială: “Domnule profesor aţi fost legionar?”. “Nu drăguţă, n-am fost legionar, am fost şeful legionarilor din Iaşi”. Francheţea profesorului era celebră. Odată este amendat că a trecut strada prin loc nepermis. Plăteşte miliţianului amenda de două ori: “dragul meu, când mă întorc trec tot pe aici”.

În sufletul lor ţăranii n-au acceptat comunismul. Îşi aminteşte tatăl meu că în februarie 1948 are loc la Ghidigeni o serbare şcolară. Serbarea începea cu imnul de stat, care imediat după instituirea republicii  era ”Internaţionala”. Copiii o învăţaseră la repezeală, dar nu le intrase în suflet. Fuseseră educaţi de părinţi în respect faţă de Rege. Pe săteni nu-i încânta republica şi erau convinşi că Regele va reveni pe tron. Aşa că atunci când învăţătorul, domnul Alexandru, dă tonul la cântec elevii încep cu însufleţire: “Trăiască Regele în pace şi onor…” Dascălul disperat le face semn să tacă. Bietul om înălbise de frică, se şi vedea înhăţat de Securitate. Dă iarăşi tonul şi şopteşte: “Sculaţi voi…”. Elevii încep şovăitori “Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii…”. Eram la Ciocani în vacanţă la bunici şi într-o noapte aud un bărbat care trecea pe uliţă cântând “Trăiască Regele”. Oare ce era în sufletul lui? Dacă îl turna careva la miliţie era jale de el! În comunicatul către ţară din 22 decembrie 1989 al CFSN  s-a propus ca statul să se numească România, fără a specifica forma de guvernământ. În acel moment revoluţia era în toi, propunerile Consiliului Frontului Salvării Naţionale aveau pentru români putere de lege. Propunerea CFSN din seara zilei de 22 decembrie a născut oarecari întrebări privind forma de guvernământ a României. Sâmbătă dimineaţa, pe 23 decembrie, eram la şedinţa operativă de la serviciu. Un maistru întreabă şeful de secţie: “Domnule inginer republica socialistă nu mai este, acum România ce-i: republică sau regat”? Şeful răspunde inginereşte: “Sunt două mari forme de guvernământ: republica şi monarhia, fiecare cu variantele lor. Dacă republica socialistă nu mai există şi nu s-a specificat că rămânem tot republică, dar în altă formă, înseamnă că România se îndreaptă spre monarhie”. Pe 24 decembrie dimineaţa CFSN specifică prin decret că forma de guvernământ a României este republicană. Propunerile din seara zilei de 22 decembrie au avut o scăpare? Sigur nu! Cei ce au luat puterea, foşti activişti PCR, ştiau că instaurarea republicii în România a fost ilegală şi este nulă juridic. Au lăsat un timp să vadă reacţiile. Când au văzut că cetăţenii erau preocupaţi numai de căderea regimului Ceauşescu au statuat iarăşi republica. Între timp încercarea Regelui Mihai de a se întoarce în ţară pe 23 decembrie a fost blocată. În aceeaşi zi nu s-a permis lui Corneliu Coposu, cunoscut monarhist, să se adreseze naţiunii. CFSN nu s-a jucat cu vorbele, cum vor face mai târziu unii politicieni. Un preşedinte al României vizitează aşa zisa Ţară a Secuilor şi zice secuilor că atunci când ei au venit pe acel pământ locuiau daci. Suna bine, dar deşi noi românii ne tragem din geto-daci, nu suntem totuna cu strămoşii noştri, cum nici francezii nu sunt gali. Dacii au supravieţuit până în secolele din urmă. Documentele din sec. XVI ale oraşului Sibiu fac distincţie între satele de valahi şi satele de daci din Munţii Făgăraş. Cu timpul dacii s-au contopit cu valahii, deşi am auzit că în Apuseni se mai ştie graiul geto-dac. “Dacii nu mai sunt, deci noi am rămas stăpâni” or fi zis secuii după afirmaţia prezidenţială. La fel s-au înstăpânit croaţii în Dalmaţia bunăoară. Dalmaţii nu mai sunt! Or fi fost daci în actuala Secuime, alfabetul secuilor provine din alfabetul get pare-se, dar preşedintele trebuia să zică mai departe că noi românii suntem moştenitorii şi consângenii geto-dacilor. Pământul străbunilor de la Bug la Tisa şi din Carpaţii Păduroşi în Balcani este al nostru de drept. Altă gafă parcă desprinsă din opera lui Caragiale. În 1990 organizaţia judeţeană Dâmboviţa a unui partid politic trimite o telegramă la Bucureşti prin care anunţă că va lua deciziile independent de voinţa conducerii centrale. Telegrama a fost greşit redactată şi reieşea din text că judeţul Dâmboviţa îşi declară independenţa. Gafa a făcut deliciul ziarelor vremii. Marian Rotaru

Leave a Comment