Google

În căutarea timpului pierdut (XXXVII)

Written on:ianuarie 20, 2019
Comments
Add One

Sute de mii de români din Basarabia, Herţa şi nordul Bucovinei au fost deportaţi de ruşi în Siberia. Aşa se face că sunt sate de ale noastre tocmai în Iakuţia, dar abia în 1991 când un grup de elevi români din Iakuţia vizitează Bucureştiul s-a aflat de conaţionalii noştri pribegiţi. Condiţiile din Siberia sunt grele pentru românii de acolo. Bârlădeanul Mihai Solomon povestea că a văzut iarna în piaţa unui oraş siberian cum laptele era vândut “la bucată”. Pieţarii lăsau laptele de ren să îngheţe în vase cilindrice. Calupurile de lapte congelat erau puse pe tarabă printre peşti şi hălci de ren. La minus 50 de grade iakuţii pot dormi afară într-un cort micuţ, aproape translucid, făcut din blană de zebelină, foarte bun izolator termic. În cort singurele surse de căldură sunt propriul corp şi o lumânare, suficiente ca aerul dinăuntru să se încingă. Ar trebuit ca România să facă ceva pentru românii din Iakuţia! Bunăoară în Banat locuiesc pemii, urmaşii cehilor veniţi în 1820. Pemii vorbesc un dialect al limbii cehe, iar satele lor din Clisura Dunării alcătuiesc aşa zisul Banat Cehesc. Pemii au rezistat, n-au fost colectivizaţi, de aceea satele lor erau mai bogate decât ale românilor, dar şi mai tâlhărite de ţigani. Pentru că nu erau colectivizaţi miliţia nu intervenea, aşa că trebuiau să se apere singuri de hoţi. Pemii deveniţi reticenţi nu dau voie niciunui străin să se aşeze printre ei. Din 1993 pemii sunt protejaţi de Cehia. Praga investeşte în satele lor, le acordă sprijin cultural, oferă burse de studii tinerilor şi editează cărţi despre Banatului Cehesc. Bucureştiul este mulţumit că cehii contribuie la dezvoltarea ţinutului, mai trebuie să şi înveţe din politica lor!

Sacrificiul românilor în ultimul război mondial a fost enorm. Numai în lupta de la Ţiganca, judeţul Cahul, din iunie 1941, au murit zece mii. La Ţiganca regimentul Bârlad a fost nimicit, prin minune au scăpat un caporal şi doi soldaţi. Scriam mai înainte că în august 1944 s-a dat o luptă grea cu armata roşie la Gara Ghidigeni. Nu departe de gară este satul Gefu din comuna Ghidigeni. Bieţii oameni s-au închinat mai întâi la stejarul bătrân din vatra satului, şase oameni nu-l puteau cuprinde şi în a cărui scorbură apăruse chipul Maicii Domnului. Apoi s-au refugiat pe deal spre lacul Bălăneasa. În august 1944 stejarul sfânt a scăpat nişte nemţi de urmărirea ruşilor. Pur şi simplu au stat lângă stejar şi ruşii nu i-au văzut, au trecut mai departe. După ce au ocupat satul, ruşii au tras în batjocură un glonte în chipul Sfintei Maria. Mai târziu gefenii au pus în altă scorbură a stejarului, o icoană cu ştergare, o candelă, lumânări, se închinau şi puneau bani pentru săraci. Prin anii 2000 stejarul a ars, nu se ştie de ce. A rămas o bucată de trunchi de vreo trei metri. Cine a profitat de stejar a fost pedepsit. Unul a prins un roi de albine, altul a luat crengi din stejarul ars, amândoi mor de cancer. La trunchiul stejarului vin sătenii din Ghidigeni să prânzească de Paşte la iarbă verde. În refugiul din august 1944 ţăranii din Gefu au stat pe câmp şi în prima noapte a plouat torenţial. Povestea un coleg că bunica lui, Maria Chirilă, a făcut atunci pneumonie şi a murit. Mama lui a rămas orfană la 14 ani. Iată doar una din tragediile pricinuite de ruşi! Dar cine erau ruşii? La Ghidigeni în 1944 vreo câţiva dintre ei s-au dus la fabrica de spirt să bea alcool. S-au suit fiecare pe câte un rezervor, au scos spirt cu găleata şi s-au îmbătat criţă. Rând pe rând cad în rezervoare şi mor înecaţi în alcool. Un vecin din Bârlad, Gheorghe Alexandrescu, a căzut prizonier la ruşi. Până în 1953, când a fost eliberat, a muncit la o mină de cărbune din Dombas, în apă rece până la brâu, fără protecţie. A rămas olog. Un om din Ghidigeni, satul Tăplău, Ion Cerbu, căzut în mâna ruşilor, ajunge tot în Dombas. Într-o zi, prin 1950, află că un tren cu cărbune pleacă în Ungaria. Prinde momentul şi se întinde pe banda rulantă care încărca vagonul. Este aruncat înăuntru printre bolovanii de cărbune. A călătorit în marfar zile întregi, fără mâncare, fără apă. La un moment dat trenul opreşte într-o gară. Pe peron aude vorbă românească. Îşi dă seama că era la Iaşi. Cu ultimile puteri bate în peretele vagonului. Un lucrător CFR îl aude şi anunţă şeful de gară. Şeful cere ruşilor să deschidă vagonul că altfel nu dă drumul trenului. Ruşii cedează şi deschid uşa. Cerbu iese ca din puşcă şi ajunge acasă. Lupta împotriva comunismului şi a ruşilor s-a dat mai cu seamă în Carpaţi şi în Munţii Dobrogei. “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, este cartea document al unui erou al rezistenţei, Ion Gavrilă Ogoranu. Deşi acţionau independent, grupurile de partizani se autointitulau Armata Regală Română. La o cabană din Munţii Făgăraş, camarazii lui Ogoranu îndemnau turiştii să “zică celor din ţară că în munţi a rămas liber o parte din Regatul României”. În cartea “Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României”, Cicerone Ioniţoiu redă epopeea ofiţerului aviator Constantin Diamandi. Diamandi a contestat legitimitatea regimului bolşevic instaurat în România şi ajunge pe mâna securităţii. Împreună cu un alt ofiţer arestat evadează din sediul securităţii de la Turda şi se ascund pe Valea Ierei din Apuseni, în Ţara Mocanilor, la poalele Muntelui Mare. Cei doi intrau în sate şi pedepseau pe activiştii de partid, pe miliţieni şi pe codoşii securităţii. În vara lui 1951 au ajuns la Băişoara, sat din judeţul Alba. Iau ostatici pe toţi comuniştii şi-i pun să roadă carnetele de partid, la primărie dau foc la tablorurile membrilor comitetului central al partidului muncitoresc (comunist) puse pe perete şi la registrul cu cotele agricole. Taie firele de telefon şi proclamă Băişoara sat liber, parte a Regatului României. A doua zi vin securiştii. Ţăranii opun rezistenţă, lupta a fost crâncenă. Diamandi şi camaradul lui mor în luptă. Zeci de ţărani din Băişoara au fost aruncaţi în temniţă. Până la urmă rezistenţa din munţi a fost înfrântă. Oficial ultimul partizan din Carpaţi este ucis de securitate în 1967, totuşi în 1970, copil fiind, auzeam pe cei din jur zicând că un post de miliţie din judeţul Braşov a fost atacat de partizani. După ce grupurile au fost anihilate, partizanii scăpaţi s-au ascuns cum au putut. Am auzit de un luptător, condamnat la moarte în contumacie, care a reuşit să ajungă acasă la Galaţi. A stat într-un beci. Intrarea în beci era prin sufrageria casei. Peste chepeng mama eroului a pus un covor, iar pe covor o masă. Partizanul ieşea numai noaptea. După 20 de ani se predă. Pedeapsa era prescrisă i-au zis securiştii şi era liber, dar trebuia să spună cum a luptat şi cum de s-a ascuns atâta timp. Omul a povestit, însă anchetatorii se făceau că nu-l cred şi-l băteau crunt ca “să spună adevărul”. În final este liber, dar din cauza bătăilor moare peste câteva luni. Îi interesa tare pe securişti cum de reuşeau oamenii să se ascundă. În iulie 1950 securiştii au venit cu duba în Ciocani să-l aresteze pe bunicul meu Vasile Ivas şi pe încă un gospodar. Bunicul era în salopetă, repara maşina de treier, aşa l-au ridicat. Celălalt gospodar a avut timp să fugă. A stat doi ani ascuns în pădure, apoi s-a predat. Multe cărţi ar trebui scrise ca să consemneze faptele celor ce au luptat contra comunismului. Bunăoară am auzit că la Bosancea, judeţul Suceava, doi ani s-au “muncit” politrucii să facă colhoz şi până la urmă doar tunurile îndreptate spre sat i-au făcut pe ţărani să se înscrie la colectiv. Politrucii îi ameninţau pe ţărani că dacă nu intră în colectiv le dau copiii afară din şcoli ori din serviciu. Aşa a cedat după şapte ani bunicul din Ghidiigeni, Gheorghe Rotaru. S-a înscris la CAP în 1964, deşi satul fusese colectivizat din 1957! O colegă a povestit de tatăl ei, gospodar din satul Fundătura, ţinutul Fălciului. Cu nici un chip nu voia să dea averea la colectiv. Într-o zi intră în curte nişte indivizi care cică voiau să-l lămurească. Cât era ţinut de vorbă unul din nepoftiţi agaţă o armă la streaşina casei. Ceilalţi o văd ca “din întâmplare”. Tatăl colegei este arestat pentru uneltire contra orânduirii socialiste. Locuitorii unui sat vasluian au rezistat colectivizării în mod original. Au intrat în CAP, dar fiecare lucra bucata de pământ adusă la colectiv. Dădeau cotă parte cooperativei. Din păcate nu reţin numele acelui sat brav, pe care doctorul Aurel Ionescu Moţet, lider marcant al politicii bârlădene din anii 1990, îl categorisea ca un “un fel de republică”. La polul opus este primarul altui sat vasluian, intrat în atenţia presei din 1990 când a pus la primărie drapelul republicii socialiste. A scris atunci regretata ziaristă Marcela Donciu. Lumea vocifera, primarul apăra steagul cu puşca de vânătoare. Până la urmă jandarmii l-au dus la ospiciu. Individul a cerut azil politic în Coreea de Nord. Marian Rotaru

Leave a Comment