Google

În căutarea timpului pierdut (XXXVI)

Written on:ianuarie 13, 2019
Comments
Add One

Azi mulţi români reneagă patriotismul, deşi, cum zicea Napoleon Bonaparte, ar trebui să fie “religia dintâi a omului civilizat”. Tolerăm articolele de pe internet care ne denigrează istoria şi cultura ori care susţin secesiunea Ardealului. În 1991 Parlamentul Romaniei declara nulă de drept apartenenţa la Ucraina a Bucovinei şi Maramureşului de Nord, Pocuţiei, Herţei, Bugeacului şi Transnistriei. Cu toate acestea printr-un un act de înaltă trădare, tratatul cu Ucraina din 1997, aceste provincii sunt abandonate şi nimeni nu a protestat! Tratatul este reînoit în 2007. Preşedintele doritor să servească interesele străinilor nici nu a luat în seamă petiţia românilor din Herţa care-l rugau să denunţe tratatul. Dacă conducătorii de dinainte făceau la fel, n-ar fi existat România Mare! Ostaşii români rămaşi în Basarabia după 2 iulie 1940 au fost dezarmaţi şi dezbrăcaţi de ruşi. Au trecut Prutul în indispensabili şi în cămaşă, dar s-au revanşat. După un an trec Prutul înapoi şi eliberează Basarabia. Nu mai avem tăria bunicilor şi de aceea am irosit după 1990 ocaziile de a reîntregi ţara. Ne preocupă corupţia, dar nu vedem că acest cancer s-a născut în comunism. Se zicea atunci că PCR-partidul comunist român, înseamnă “pile, cunoştinţe, relaţii”. În comunism nevoia ne-a învăţat cu “mica învârteală”, altminteri civilizaţia noastră tradiţională a fost ţărănească ori ţăranul este fundamental cinstit. Acum vreo trei secole Montesqieu nota în “Caiete” că oraşul Danzig, port la Baltica, nu avea perceptori. Cetăţeanii puneau impozitul într-o urnă, în faţa Senatului. Danzigul, republică liberă până la 2 septembrie 1939 când s-a unit cu Germania, avea cetăţeni model. Aşa ar trebui să fim cu toţii, dar şi contribuabilul trebuie să simtă că nu plăteşte degeaba. Bunăoară în statele americane Kansas, Oklahoma, Nebraska, Iowa, fermierii cultivă pământul şase ani, al şaptelea îl lasă pârloagă să se refacă. În anul de repaos fermierii primesc de la stat o idemnizaţie egală cu media veniturilor impoziate în anii lucraţi.

În volumul “Olanda” Mihail Sadoveanu lăuda curăţenia olandezilor. Până şi la grajd puneau perdele. Radu D. Rosetti admira cinstea şi chibzuinţa norvegienilor în volumul “Spre capătul Pământului”, rodul excursiei făcută de autor prin Norvegia anului 1909. Excursioniştii navigau noaptea cu un vapor de lux. Dimineaţa vasul acosta la ţărm, iar turiştii vizitau împrejurimile. Iată câteva “minuni” văzute de Rosetti! Fermierii din munţi lăsau bidoanele cu lapte jos în vale la marginea drumului. Pe fiecare bidon scria numele fermierului şi cantitatea predată. Zilnic camionul fabricii de lapte ridica bidoanele, iar fermierul primea plata prin bancă. Nici vorbă să fure cineva laptele ori să înşele la cantitate! Într-o zi colegul de cuşetă nu putea participa la excursia de pe ţărm şi îi dă lui Rosetti un colet cu rugămintea să-l lase unei cunoştinţe care locuia într-un sat cocoţat sus în munţi. “Satul nu apare pe traseul nostru” spune românul. “Nu-i nimic. Veţi trece peste un pod. Lăsaţi coletul pe capra podului ”, răspunde celălalt. “Bine, dar dacă îl ia altcineva?”, întreabă Rosetti. “Cum să-l ia? Am scris pe colet numele destinatarului!”. Fără comentarii! Rosetti intră în sala unui cămin cultural dintr-un sat unde urmau să fie alegeri pentru primar. În încăpere erau ambii candidaţi, fiecare cu adepţii lui. O simplă cortină separa cele două tabere. De o parte şi de alta a cortinei rivalii prezentau progamul electoral în şoaptă, pentru proprii susţinători, fără chiţcăielile ori tropăielile obişnuite la noi în 1990 când vorbea adversarul politic. Într-o sală de ceremonii din alt sat, Rosetti vede o masă lungă cu oameni care mâncau aşezaţi pe ambele părţi. Pe o parte a mesei se înveselau, pe cealaltă parte erau trişti. Pe jumătatea veselă a mesei se ospătau nuntaşi, iar în faţa lor cei trişti jeleau un mort. Nuntă şi pomană la aceeaşi masă. Mirii şi rudele mortului plăteau chiria sălii şi a mobilierului pe din două, făceau economie! Pescarii cedau săptămânal statului câte un kilogram de batog-peşte uscat. Cu banii din vânzarea batogului se finanţa serviciul regal de meteorologie. În Norvegia anului 1909 trenul nu întârzia iarna datorită zăpezii. În faţa locomotivei era pusă o freză care se învârtea cu o mie de rotaţii pe minut. Freza arunca zăpada în lături şi trenul înainta prin nămeţi ca o cârtiţă. Nu-i unica inovaţie văzută de Rosetti. La Hamburg se vindea un praf care pus în apă dădea reacţie exotermă. Încălzea apa şi o făcea numai bună de spălat. Să comparăm cele de mai sus cu ce-i în România de azi! Herodot scria în sec. V î.Hr. că “geţii care se cred nemuritori sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Geţii credeau în viaţa veşnică. Nu le păsa că mor în luptă, la îmormântare se bucurau că defunctul a scăpat de greul vieţii pământeşti. Mortul era solia lor la zei, aşa cum sfinţii creştini se roagă pentru noi în Cer, la Dumnezeu. Ţăranul român moşteneşte cinstea geţilor, obiceiul de a glumi la priveghi şi la pomeni. Urmele geţilor le vedem peste tot. Spuneam că etimologia judeţului Tutova nu-i slavonul tut-mure, ci getul tut-loc de unde iese fum, loc cu multe case şi într-adevăr, până-n sec. XVIII impozitul de case se chema fumărit. În vechime oamenii se adunau în jurul focului, de aceea substantivul tut este înrudit din alt termen get, tuta-popor, oameni. De aici vine românescul tată. La geţi Hestia, zeiţa scrisului care a consemnat legile Belagine, legile geţilor, era totodată zeiţa vetrei, a casei. Pentru a scrie trebuie un loc tihnit, în casă, lângă foc. De la Hestia, numită şi Vesta-Vatra, a primit Zamolxe legile Belagine şi cărţile iniţiatice. Zamolxe a fost la rându-i divinizat. Numele lui înseamnă Zeul Bătrân, de la cuvintele getice zal- zeu şi mox-moş. Oraşul Bârlad s-a născut pe vatră getică şi spiritul de libertate al geţilor a fost moştenit de localnici. Până în anii 1930 mandatul primarilor bârlădeni era de numai un an, ca alesul să nu tândălească aşteptând anul electoral. Puterea primarilor bârladeni era îngrădită de comisarii care, spune “Marele Dicţionar Geografic al României” din 1895, erau în fruntea cartierelor mărginaşe: Podeni, Munteni, Rai, Cotu Negru şi Gară–Cazărmi. Tribunii poporului din Roma antică aveau mandat de un an, iar în vremurile mai noi Republica Ragusa, oraş-stat de pe ţărmul Adriaticii, era condusă de un cneaz ales dintre patricienii (nobilii) urbei pentru numai o lună. Locuitorii Ragusei erau cotarii, un popor îndeaproape înrudit cu românii şi dalmaţii. Congresul de la Viena desfiinţează statul ragusan în 1815. Ragusa este unită cu Regatul Dalmaţiei, parte a imperiului austriac, pentru ca în 1918 oraşul redenumit Dubrovnk să fie alipit Croaţiei. Republica Ragusa a renăscut în 1994 pentru scurt timp. Cotarii aproape au pierit ca naţie. Doar vreo sută mai sunt pe insula muntenegreană San Stefano. Pentru un bun control social Republica San Marino are doi şefi de stat, căpitanii regenţi, aleşi la fiecare şase luni, Regatul Samoa din Pacific are doi regi, iar Croaţia şi insulele Galapagos au parlamente tricamerale: o cameră reprezentă poporul-Camera Deputaţilor, alta comunităţile-Senatul, a treia asociaţiile profesionale. Arhipelagul Galapagos din Pacific a fost făcut celebru de Charles Darwin prin cartea “Călătoria unui naturalist în jurul lumii”. Fauna locală a inspirat teoria evoluţionistă a lui Darwin. Din anul 1832 insulele Galapagos aparţin Ecuadorului. În 1920 Ecuadorul a permis norvegienilor şi germanilor să se aşeze în Galapagos, dar aceştia s-au lovit de ostilitatea coloniştilor ecuadorieni înciudaţi pe noii veniţi că păstrau cetăţenia de origine, nu plăteau impozit şi că puteau vâna fără taxă pe insulele nelocuite. Până să se îndrepte lucrurile, mulţi dintre nemţi şi norvegieni au fost asasinaţi. Insularii cresc vaci, oi, capre, găini şi măgari, cultivă trestie de zahăr, cafea, porumb, fasole, mazăre, cartofi, legume şi zarzavaturi, fructe: zmeură, portocale, clementine, papaya, guava, ananas, avocado, pepeni, roşii de copac, banane pentru gătit, cherimoya. Produc pentru vânzare sucuri şi gem de fructe, precum şi o varietate de rom. În cartea de călătorie „Dincolo de Ecuator” Mark Twain aprecia cherimoya ca fiind cel mai delicios fruct. Sunt celebre cherimoya produse în satul Jete de pe Coasta Tropicală, ţinut litoral din Andalusia, Spania. Fermele de maricultură din Galapagos produc moluştele comestibile numite castraveţi de mare. Se vând uscate, aşa zisul trepang. În anii 1990-2010 insularii s-au înfruntat cu poliţia ecuadoriană, revoltaţi că le-a fost limitat dreptul de a vâna broaşte ţestoase şi de a aduna oualele acestora din care scot ulei. Fresca vieţii din Galapagos o face Johanna Angermeyer în romanul “Insula tatălui meu”  Marian Rotaru

Leave a Comment