Google

În căutarea timpului pierdut (XXXV)

Written on:ianuarie 5, 2019
Comments
Add One

Valea Tutovei este eminamente rurală. Singurul embrion de viaţă citadină era pe vremuri Puieştiul, târg cu multe prăvălii ţinute de evrei. La Ciocani unde locuiau bunicii mei, părea că totul îi încremenit de la începutul Lumii. Chiar şi via nobilă din spatele casei pe care o aveau era plantată prin 1880 şi este pe rod şi acum. Secretul longevităţii viei stă în tăiatul de primăvară. “Foarfeca face vinul” zicea bunicul. Valea s-ar fi dezvoltat bine dacă se înfăptuia proiectul din 1912 al căii ferate care să lege Bârladul de Bacău, via Tutova şi să străpungă prin tunel dealul de la Fundu Tutovei. La scurt timp a venit primul război mondial, au urmat apoi alte priorităţi şi linia ferată nu s-a mai construit. Într-o zi, la jumătatea lui septembrie 1939, un zumzăit sinistru striveşte liniştea dumnezeiască care învăluia Valea Tutovei. Bunicii munceau în vie şi speriaţi caută cu ochii să vadă de unde atâta larmă nefirească. Imediat cerul se întunecă de mulţimea avioanelor militare. Erau o mie de aparate poloneze care se refugiau din ţara lor ocupată de nemţi şi de ruşi, eveniment uitat azi, amintit doar în memoriile prinţesei Martha Bibescu. Avioanele duceau cu ele tezaurul Poloniei. Au făcut escală la Bucureşti, apoi au plecat mai departe în Sahara Franceză. Începuse războiul mondial! Pentru tutovenii rămaşi acasă, războiul a fost până spre sfârşitul lui ceva îndepărtat, petrecut undeva în stepa Donului. Acolo le mureau fii în luptă cu bolşevicii. Simţeau direct războiul doar prin bombardamentele americane asupra Gării Bârlad şi prin prezenţa ostaşilor germani. La Ciocani erau încartiruiţi şi voluntari suedezi şi spanioli aliaţi cu nemţii. La bunici stătea în gazdă un colonel german. Omul tânjea după familie. Adesea plângea privind fotografia soţiei şi a celor doi copii. De dorul lor o îndrăgise pe mama, o copiliţă pe atunci. O sălta în braţe şi-i zicea stâlcit în româneşte: “Lucreţia, tu academia în Germania!” Dealtfel şi ceilalţi nemţi dădeau copiilor ciocolată şi zaharină, îi plimbau cu motocicleta. Spre deosebire, ruşii erau răi şi sadici. Un coleg născut într-un sat din Botoşani povestea ce a păţit cu ei. Era în vara lui 1954, avea cinci ani şi umbla într-un cămeşoi de cânepă. Acasă era numai mama. Intră în curte nişte militari ruşi şi cer mâncare. Nu plăteau, dar femeia trebuia să le dea, că atât îi mai trebuia. Ruşii văd băieţelul care se juca prin curte, îl prind şi-l agaţă de cămeşoi într-un cui. Copilul ţipa şi se zbătea, ruşii mureau de râs. Într-un târziu abia lasă mama să-l dea jos! Întorsătura a venit la Ciocani într-o dimineaţă din august 1944. Bunicul Vasile Ivas vede de sus de pe deal, din capătul viei, tancurile ruseşti. Erau pe dealul din faţă, peste lunca Tutovei, staţionate în dreptul satului Perieni, pe şoseaua ce leagă Bacăul de Bârlad şi care culmea, o modernizaseră nemţii! Bunicul duce pe colonel sus în vie şi-i arată tancurile sovietice. “Ruşii. Plecaţi cât mai puteţi!”, spune bunicul. Ofiţerul se uită la tancuri cu binoclul şi zice “Nein, Hitler mână de fier”. A doua zi Bârladul era ocupat de ruşi, nemţii fug pe direcţia satului Coroieşti, dar la Bâcleşti, pe valea Pereschivului, ruşii îi prind noaptea şi-i nimicesc. Doar sacul cu zaharină lăsat de colonel, mai amintea bunicului de trecerea lor! Despre voluntarii spanioli, toţi bărbaţi înalţi, cum povestea bunica, nu se mai ştie nimic, dar am cunoscut la Ghidigeni pe cineva care a întâlnit prizonieri suedezi şi învăţase câteva cuvinte din limba lor. Unii dintre prizonierii suedezi vor fi rămas în România. Aşa se amestecă naţiile şi iată o curiozitate, rodul altui context istoric: comunitatea de luxemburghezi din Cisnădie, judeţul Sibiu. Luxemburghezii au venit aici în sec.XIII, au păstrat limba, obiceiurile şi au adus cu ei ştiinţa ţesătoriei. Postavurile negre de Luxemburg şi de Flandra sunt celebre. În 1873 un luxemburghez, Heinrich Sturm, înfiinţează la Cisnădie fabrica de covoare, devenită marcă a industriei româneşti şi deschide în 1888 o şcoală profesională de textilişti. Personajul din Ghidigeni care rupea suedeza nu era din sat, fusese ofiţer de securitate. În 1949 a primit misiunea să nimicească un grup de partizani anticomunişti care luptau în munţii Rodnei. Reuşeşte. Decapitează pe şeful partizanilor şi pune capul în servietă. Întors la Bucureşti  raportează comandantului îndeplinirea misiunii şi ca să fie convingător, pune capul partizanului pe birou. Comandantul leşină, individul este trecut în rezervă şi trimis la Ghidigeni să lucreze la Fabrica de Spirt ca şef la serviciul administrativ. Pe atunci erau mulţi luptători anticomunişti. Un regretat profesor bârlădean povestea că în tinereţe când lucra ca geolog, i-a întâlnit. A vorbit cu ei şi le-a oferit ţigări. La Ghidigeni, poate datorită industriei, au ajuns fel de fel de personaje. Unul spunea că a fost şofer la Palatul Regal, dar oamenii din sat ziceau că a lucrat ca şofer la o bancă din Bucureşti şi că a comis o tâlhărie. Primise sarcina să ducă cu maşina blindată a băncii o mare sumă de bani în judeţul Câmpulung din Bucovina. Era însoţit de un agent de pază înarmat. Ce s-a întâmplat exact nu se ştie, dar pe o şosea, departe în creierul munţilor, este găsită maşina abandonată, cu blindajul deschis, sacii cu bani nu mai erau, iar agentul zăcea mort în cabină. Şoferul dispăruse. Fostul şofer apare la Ghidigeni în 1943. Se căsătoreşte, casa în care locuia era la strada principală, aşa că deschide băcănie şi restaurant. Era singurul care vindea căpăţâni de zahăr, sortiment popular cândva. Căpăţânile erau cilindrice şi aveau o gaură pe mijloc ca să fie agăţate. Copii erau ahtiaţi după ele, însă gospodinele ca să folosească zahărul le pisau în pive. Sătenii care beau la cârciuma şoferului erau şi ei mulţumiţi pentru că primeau pe gratis un covrig şi o măslină. După ce magazinele particulare n-au mai fost acceptate de comunişti, închide băcănia şi rămâne mandatar la restaurant. Aşa l-am apucat. Când dispar şi mandatarii, închiriază spaţiul unei frizerii de-a cooperaţiei mesteşugăreşti. Povestea poate fi subiect de roman poliţist, dar mă întreb ce rol a avut şoferul? De banii băncii nu s-a folosit. La Ghidigeni a venit cu o sumă modestă, cât să deschidă o mică afacere la ţară. Este posibil ca mai toţi banii să-i fi luat bolşevicii, jaful fiind executat în complicitate cu şoferul de agenţii spionului sovietic Emil Botnăraş, bucovinean de loc. De aceea şoferul a trăit liniştit, fără a fi deranjat de procuratura comunistă. Era omul lor. Securitatea şi bolşevicii foloseau adesea agenţi. În 1946, înainte de alegeri, ţiganii din Ghidigeni umblau în cete prin sat şi strigau lozinci comuniste. Nimeni nu se lega de ei, ştiindu-se apăraţi de ruşi săreau la bătaie. Când bunicul din Ciocani era deţinut politic, intră într-o zi în curte la bunica un bărbat, desculţ, cu pantalonii suflecaţi. S-a aşezat pe prispă. Zicea că a scăpat de la puşcărie şi că îl ştie pe bunicul. Se căina că oamenii fricoşi nu se răscoală contra comuniştilor. Bunica a observat că tipul avea la mâini şi la picioare pielea fină, fără bătături. Nu muncise în viaţa lui. A realizat că-i un securist venit să o iscodească, aşa că l-a „expediat”. În aproape opt ani de detenţie, bunica l-a văzut pe bunicul numai de două ori. Odată la Poarta Albă în Dobrogea, altă dată la Oradea. În tot oraşul se vindeau mere mari, roşii şi a fost fericită că a putut duce bunicului cinci kilograme. Apropo de agenţi. Autorul Ninel Peia scria pe blog despre atentatul de la Clubul Colectiv care a ucis zeci de tineri. Pe fond emoţional urmează tulburări violente în Bucureşti, la care participă şi cetăţeni germani apăruţi ca din senin! Se voia război civil şi chiar am auzit a doua zi un post de radio care instiga la revoltă. Deja la Cluj complotiştii pregăteau proclamarea republicii federale Transilvania, sub protectorat maghiaro-german. La Iaşi aşteptau să proclame republica Moldova, protectorat rusesc, care urma să formeze cu Basarabia, Moldova Mare, ruptă de România, visul unor politicieni basarabeni rusofili. Cât despre Ardeal, un coleg văzuse la Cluj încă din 1994 manifeste secesioniste. Scenariul dorit la noi în 2015 se aplicase în Iranul anului 1978. Acolo, în oraşul Abadan, s-a dat foc unui cinematograf în timpul filmului. Au ars oameni. Lumea s-a ridicat contra patronului, apoi a primarului, a guvernatorului provinciei Kuzestan de care ţine oraşul şi în final contra împăratului. Pe fondul revoltei, la 11 februarie 1979 suveranul pleacă în exil şi la 1 aprilie se instaurează republica islamică. Zugrăvesc evenimentele romanul lui James Clavell, “Vârtejul”  şi memoriile publicate în exil la Paris de Shapour Bakhtiar, hanul (principele) poporului bakhtiar şi expremier al Iranului. Bakhtiar şi secretarul său sunt asasinaţi pe 6 august 1991. Împăratul iradiat de ruşi, moare în Egipt la 27 iulie 1980. Marian Rotaru

Leave a Comment