Google

În căutarea timpului pierdut (XXXIX)

Written on:februarie 3, 2019
Comments
Add One

“Guvernarea nu este elocinţă. Este forţă şi ca focul este un servitor periculos şi un stăpân înfricoşător” scria George Washington. Guvernarea este forţă şi de aceea discursul unui politician trebuie bine gândit. Barach Obama a depus la primul mandat de două ori jurământul ca preşedinte al Statelor Unite. De ce? Prima dată nu a intonat o virgulă din text ori pentru că nu a redat întocmai jurământul, poziţia sa de preşedinte era contestabilă! În ianuarie 2000 alt preşedinte american, Bill Clinton, începe Mesajul despre Starea Uniunii spunând: “Să mulţumim lui Dumnezeu că trăim aceste clipe”. Propoziţia de început nu a avut absolut nicio legatură cu discursul care a urmat. Mesajul despre Starea Uniunii este o moştenire britanică şi corespunde cu Mesajului Tronului rostit de suveranul Marii Britanii. Americanii respectă regalitatea britanică şi iniţial formula de adresare către primul lor preşedinte, George Washington, a fost Majestatea Voastră. Din capul locului Clinton a mulţumit lui Dumnezeu că suntem în viaţă. Un pericol cumplit legat de Apocalipsă ameninţase omenirea şi sunt indicii că aşa au stat lucrurile. În 1999 Papa Ioan Paul al II-lea a săvârşit 12 slujbe speciale, unice în toată istoria Vaticanului, pentru ca lumea să păşească cu bine în anul 2000. Spre sfârşitul anului 1999 se zvonea că sistemul informatic mondial se va bloca la 1 ianuarie 2000, ora 0. Din ce cauză nu s-a zis, dar sigur ceva, de undeva, ne ameninţa! Un şef de stat nu poate fi atoateştiutor, dar trebuie să aibă consilieri buni. În 1945 un ofiţer olandez, frizon de naţie, trimite un memoriu preşedintelui american Harry Truman, prin care cerea ca SUA să sprijine independenţa Frizonelor Olandeze. Frizonele sunt un arhipelag costier de insule nisipoase, împărţit între Olanda, Germania şi Danemarca. Pe ele locuiesc frizonii, un popor germanic foarte sărac pe vremuri. În “Istoria Naturală” Pliniu zugrăveşte viaţa mizeră a frizonilor de acum două milenii: “împletesc frânghii din rogoz şi fac cu ele plase pentru a prinde peşte, scot turba din mlaştini cu mâinile, o usucă mai mult în vânt decât în soare şi cu acest sol combustibil încălzesc mâncarea şi propriile corpuri îngheţate în vântul de nord. Ca singură băutură au apă de ploaie”. Azi frizonii sunt pescari, cresc vite, cultivă grâu, cartofi, sfeclă, afine, legume. Siropul şi dulceaţa de afine, brânza şi untul ca produse de fermă ale frizonilor au căutare. Câteva ateliere de unelte agricole şi pescăreşti înseamnă cam toată industria insulelor. Olanda va construi în largul Frizonelor, pe Marea Nordului, o uriaşă fermă energetică eoliană şi o insulă artificială cu locuinţe pentru muncitori, magazii etc. Turismul aduce venit insulelor. Pe insula Sylt din Frizonele Germane s-a organizat în 1920 prima plajă de nudism din lume. Truman a vrut să dea curs memoriului, nici nu auzise de insule, dar consilierii l-au sfătuit contrariul. Frizonele n-au avut niciodată statalitate, secesiunea nu făcea bine relaţiilor americano-olandeze! Mişcarea de emancipare încă supravieţuieşte anemic în Frizonele Olandeze.

Nu numai consilierii prezidenţiali, ci şi funcţionarii ministerului de externe trebuie să fie competenţi, altminteri pun în pericol siguranţa naţională. Iată câte ceva din gafele funcţionarilor dâmboviţeni de la începutul anilor 1990. În Statele Unite există o asociaţie a veteranilor de război care înmânează membrilor un paşaport onorific de “cetăţean al Lumii” lipsit de valoare juridică. Cu toate acestea, cu un astfel de paşaport, un american primeşte viză de intrare în România de la funcţionarii ambasadei din Paris. Într-adevăr sunt organizaţii internaţionale care se bucură de extrateritorialitate şi care emit pentru funcţionarii lor paşapoarte valabile: Organizaţia Maritimă Internaţională de la Londra, Tribunalul Mării de la Hamburg şi Copenhaga, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, Oficiul European de Brevete cu sedii la Munchen, Haga şi Berlin, toate acestea imposibil de confundat cu o biată asociaţie de veterani! Tot prin 1990 cineva se prezintă la Ministerul de Externe cu o scrisoare diplomatică plăsmuită, prin care solicita deschiderea consulatului onorific al Insulelor Belize. Consulatul s-a deschis, primeşte sediu, atâta doar că nu există un stat numit Insulele Belize. Funcţionarii au făcut confuzie cu statul Belize din America Centrală, fostul Honduras Britanic. Dominionul britanic Belize are într-adevăr sute de insule grupate în Bariera de Recife Belize, dar insulele respective alcătuiesc o regiune geografică, nicidecum un stat de sine stătător. Falsul consul profitând de inviolabilitatea sediului, în faţa căruia pusese un drapel inventat, deschide la negru un magazin de pescărie. Poliţia intervine după ce ziarele dau în vileag coţcăria. Comisia de Ajutor Economic Reciproc-CAER, organizaţie economică a statelor comuniste cu sediul la Moscova, s-a dizolvat în 1991, dar abia guvernul Radu Vasile, în 1998, a închis reprezentanţa României la CAER. CAER înfiinţase două bănci la care statul român este acţionar. Deşi băncile funcţionează în Rusia, România n-a mai primit din 1990 dividendele cuvenite. Bucureştiul n-a fost în stare să obţină dividendele, dar a fost în stare să plătească degeaba şapte ani funcţionarii de la reprezenţa CAER, chirie pentru sediu şi utilităţi ruşilor. În 1962 Uniunea Sovietică a primit în Bucureşti 11 clădiri fiecare cu teren împrejur şi 22 de hectare pe malul lacului Snagov, unde ruşii au făcut un complex de vile. Toate proprietăţile aveau extrateritorialitate, ruşii nu plăteau impozit statului român. În 1998 guvernul Vasile a expropriat enclavele ruseşti şi le-a trecut în patrimoniul statului român, dar Moscova le cere înapoi. Litigiul nu-i încheiat. Pe de altă parte ruşii au restituit în 1994 Germaniei oraşul Wunsdorf  din Saxonia Inferioară fără niciun moft. Wunsdorf a fost construit în 1953 să adăpostească comandamentul armatei sovietice din Germania Răsăriteană. Oraşul, înconjurat de ziduri, era legat de Moscova prin cale ferată directă. Avea magazine, fabrică de pâine, restaurante, piscină, şcoală, bibliotecă, casă de cultură, cazino. Nemţii nu aveau voie să intre în Wunsdorf.  În 1990 s-a publicat în Hong-Kong o carte despre Transilvania. Scria că Transilvania este principat independent, nici vorbă că ar fi parte a României. Portretul era halucinant: munţi sălbatici populaţi de vânători barbari, castele bântuite de strigoi, văi întunecate unde sălăşuiesc vrăjitori sihaştri, oraşe medievale sumbre, sate cu ţărani superstiţioşi, stepe cutreierate de nomazii pecenegi şi bălţi nesfârşite. Ministerul român de externe nu a reacţionat în niciun chip la aşa minciuni. Putea sponsoriza un scriitor din Hong-Kong să facă o călătorie în Transilvania şi să o descrie cum este în realitate. Apusenii văd Transilvania ca o ţară a tenebrelor datorită romanului Dracula scris de Bran Stocker. Autorul care l-a imaginat pe vampirul Dracula s-a inspirit din nuvela “Vampirul” scrisă de Lordul Byron, celebrul poet englez şi din cărţile publicate de scoţianca Emily Gerard de Laszowska: “Superstiţii din Transilvania” şi “ Ţara de dincolo de pădure”. Transilvania înseamnă ţara de dincolo de pădure sau de dincolo de Silvania. Ţara Silvaniei situată între Munţii Meseş şi Gutâi ocupă în parte judeţul Sălaj. Credinţa în vampiri este răspândită în spaţiul românesc. Sunt morţii în trupurile cărora sufletul revine şi ies noaptea din mormânt ca să sugă sângele celor vii. Teama de vampiri a născut în Moldova de Jos blestemul “de n-ai mai putrezi”. Dezgroparea mortului după şapte ani nu-i cerută de Biblie, dimpotrivă, la îngropare preotul pecetluieşte mormântul până “la a doua venire a lui Cristos”, iar noi zicem la mort: “să se odihnească în pace”. Iniţial dezgroparea la şapte ani se făcea pentru a verifica dacă cadavrul este întreg. Dacă da, respectivul a avut păcate grele în viaţă şi de aici teama că mortul poate fi vampir. În unele sate din Oltenia persistă obiceiul ca la aceste cadavre să se înfigă o ţepuşă în inimă, numai aşa sufletul eliberat se ridică la Cer. Credinţa în vampiri apare la istroromâni şi dalmaţi. Până în sec. XVIII dalmaţii din insula Lagosta de pe Adriatica înfigeau o ţepuşă în inima mortului înainte de a fi îngropat. Scriitorul croat Boris Perici crede că prototipul vampirului Dracula ar fi fermierul Jure Grando care a trăit în sec. XVII în satul Krista din Istria. Despre cazul vampirului Grando se ştie din cartea geografului sloven Janez von Valvasor: “Călătorie în Carniola, Karstia, Istria şi Marchia”. Nu Transilvania, ci Istria este patria vampirismului spune Perici, sperând la profitul unui aflux de turişti în ţinuturile din interiorul Istriei. Marian Rotaru

Leave a Comment