Google

În căutarea timpului pierdut (XLVIII)

Written on:aprilie 7, 2019
Comments
Add One

Satul tutovean Movileni îşi trage numele de la o movilă de lut ridicată la porunca lui Ştefan cel Mare de prizonierii turci. Pe acel loc domnitorul s-a bătut cu turcii, i-a înfrânt şi a pus prizonierii să care pământul cu fesul, povestea bunicul din Ciocani, Vasile Ivas. Lângă movilă voievodul a plantat un stejar în cinstea victoriei. În anii 1930 un proprietar din Movileni, Mihai Dimopol, a amenajat o cramă în interiorul movilei. Lucrarea a fost inspirată şi nu a afectat movila. Dimopol era om cultivat. La conac găzduia adesea şedinţele Academiei Bârlădene. Un preşedinte de CAP a pus să se taie stejarul lui Ştefan cel Mare. Copacul fusese enorm. Pe tăietură încăpea o masă de patru persoane. După ce comuniştii au confiscat proprietatea lui Dimopol, crama a fost dezafectată şi sătenii au folosit movila ca lutărie. Când am văzut-o, era săpată pe jumătate. Am auzit că la Movileni după o ploaie torenţială s-a surpat un mal de pământ şi a ieşit la iveală o conductă de piatră prin care curgea apă. Izvorul a fost cândva la margine de drum. Jos în vale pe lunca Tutovei este cătunul Podul Pietriş. Cum apa Tutovei nu duce prundiş, înseamnă că locul s-a chemat iniţial Podul de Piatră şi o fi fost un pod construit cu mare efort, piatra de construcţie trebuind adusă de departe. Ne putem imagina că pe acel pod trecea drumul dinspre Movileni de care spuneam, important de vreme ce a necesitat asemenea amenajări. De unde venea şi unde ducea drumul, cine şi când l-a construit, nu ştim. Din păcate vestigiile locale, fie ele legende, toponime ori urme materiale nu trezesc interes. Lângă Bârlad, la marginea şoselei care duce la Bacău, într-o lizieră de salcâm, bunicul mi-a arătat o fundaţie roasă de timp. Acolo a fost o mănăstire de maici căreia tătarii i-au dat foc, zicea bunicul. Într-adevăr, în anul 1758 tătarii din Bugeac au pârjolit Bârladul. A fost ultima lor invazie în Moldova de Jos. Călugărul Chesarie Daponte scria în cronica lui despre “prădăciunile şi batjocurile făcute de tătari în urma cărora Bârladul a fost ars cu desăvârşire”. Ruina mănăstirii a rămas uitată. Geţii îngropau căpeteniile sub movile de pământ numite gorgane. Este meritul profesorului bârlădean Gheorghe Gherghe de a cerceta gorganele care împânzesc Podişul Bârladului şi de a dedica zeci de monografii satelor din zonă. Multe au rămas neexplorate. O movilă vădit artificială, un gorgan necercetat, am văzut pe dealul care străjuieşte satul Copăceana din ţinutul Fălciului.

Pe când eram copil, un ţigan din Ghidigeni care săpa într-o lutărie a găsit un mormânt vechi. Pe oase se ghiceau urme de veşminte. Ţiganul a îngropat rămăşiţele, dar a luat podoabele de bronz şi le-a arătat prin sat. Din păcate primăria nu a anunţat muzeul din Tecuci să facă cercetări arheologice. În cazul altor descoperiri întâmplătoare s-au făcut cercetări şi iată un caz tragi-comic. Un bârlădean din cartierul Ţuguieta sapă ca să construiască un garaj. Dă peste un mormânt. Îngust la minte şi fără frică de Dumnezeu, aruncă oasele la containerul de gunoi. Un vecin vede şi-l reclamă. Vin criminaliştii. Medicul legist constată că oasele aveau ceva secole. Se anunţă Muzeul Vasile Pârvan şi de data asta arheologii continuă săpăturile. Găsesc alături alt mormânt, identic cu primul. Odihniseră acolo doi cavaleri khazari. Khazarii, popor de neam turcesc şi religie iudaică, au controlat cândva spaţiul de la Marea Caspică  până în Moldova de Jos. Imperiul lor a fost distrus de tătari. În sec. XII khazarii au migrat în Galiţia, provincie poloneză, au preluat limba germană şi în timp au creat propria lor limbă germanică, numită idiş. Ei sunt strămoşii evreilor din răsăritul Europei. Dealul Ţuguieta străjuie strada Epureanu, marginită pe vremuri de vilele şi casele protipendadei bârlădene, frumoase, de bun gust, construite în stil tradiţional, înconjurate de vii şi livezi. Printre proprietăţi se numără casa şi grădina poetului George Tutoveanu. Strada ajungea la liceul industrial de fete şi la Grădina Publică a cărei intrare era străjuită de un ceas monumental, locul de întâlnire al îndrăgostiţilor. Vechile clădiri de pe Epureanu au fost mai toate demolate de comunişti. Casa şi grădina lui Tutoveanu nu mai sunt. Din grădina poetului a supravieţuit o tufă de liliac pitită printre blocuri. Soclul ceasului, acoperit cu mozaic, a fost dărâmat, iar ceasul a dispărut pur şi simplu. Grădina Publică datează din 1834. Pe locul ei era o pădure a familiei Sturdza. În 1834 Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, venea de la Constantinopol şi în drum spre Iaşi, face popas la Bârlad. La o petrecere dată de fruntaşii urbei, Sturdza o cunoaşte pe tânăra Marghioliţa Iamandi, pentru care încearcă o pasiune trecătoare. De dragul Marghioliţei aduce un grădinar german, transformă pădurea de la marginea târgului în parc şi-l dăruieşte fetei. Ea va dona parcul urbei. Una din colinele Bârladului se cheamă Dealul Morilor, pentru că sus pe coamă erau pe vremuri mori de vânt. Pe versantul estic al colinei s-a construit în 1932 Cartierul Deal. Jos la poala Dealului Morilor, înspre fabrica de confecţii construită în 1938 este o lutărie, prinsă azi pe proprietatea fabricii. În primul război mondial aici au fost executaţi trădătorii care făcuseră spionaj pentru nemţi. Găsim mărturia în romanul lui Mihail Sadoveanu, “Omul din Lună”. Creasta Dealului Morilor a fost donată în sec. XIX de familia Sturdza obştii din cartierul Cotu Negru. Cotenii păşteau oile pe deal, dar în 1949 terenul este confiscat. În 1992 un profesor de istorie, candidat la primărie, avea în program două obiective: “autonomia totală a Bârladului”, desigur un recurs exagerat la istorie şi reînfiinţarea obştii Cotul Negru cu restituirea proprietăţilor. Profesorul nu a reuşit în alegeri, obştea nu s-a reînfiinţat. Din cauza demolărilor Bârladul a pierdut multe clădiri remarcabile. Lângă Liceul Roşca Codreanu a fost dărâmată casa postelnicului Constantin Malaxa, tatăl lui Nicolae Malaxa, fondatorul industriei româneşti moderne. În 1935 Uzinele Malaxa din Bucureşti aveau 8.000 de muncitori şi erau cele mai productive din Europa. Clădirile uzinelor Malaxa şi Malaxa Tub, moderne şi luminoase, sunt opera arhitectului Creangă Ion, nepotul scriitorului Ion Creangă. Tatăl lui Malaxa era huşean, dar avea casă în Bârlad. În acea casă a locuit Nicolae Malaxa, absolvent al liceului Roşca Codreanu. Nu departe era liceul de fete Iorgu Radu. Peste drum de Iorgu Radu era o cofetărie, frecventată şi de mama mea când era elevă. Proprietarul cofetăriei nu era altul decât tatăl sculptorului Marcel Guguianu. Cofetăria nu mai există, aşa cum nu mai există nici prăvăliile lui Tache, Ianche şi Cadâr, eroii piesei de teatru omonime scrisă de Victor Ioan Popa. Prăvăliile se aflau în cartierul Podeni, lângă podul Pescăriei. Este meritul doamnei profesor doctor Elena Monu, preşedintele Academiei Bârlădene, de a încerca să salveze clădirile istorice. A scris cărţi despre marile familii tutovene şi aştept  de la domnia sa o lucrare unde să consemneze cunoştinţele enciclopedice, căpătate în anii de cercetare a personalităţilor, clădirilor şi locurilor istorice din Bârlad şi ţinutul Tutovei. Lângă Bârlad este Bălăbăneştiul, sat de răzeşti cu nume getic. Balaban însemna uriaş, cuvânt înrudit cu balaur, alt termen get şi cu sanscritul bala-putere. Satul a dat pe savanţii Ştefan Procopiu, Gheorghe Taşcă, Aristide Peride, Alexandru Balaban, Ioan Burghelea, Ioan Munteanu, pe geograful Nicolae Pământ, pe scriitorii Silvia Adamek şi Lică Rugină etc., dar nu are nicio o casă memorială. De urmat exemplul Fălticeniului, capitala fostului judeţ Baia. Când am fost acolo, localnicii se mândreau cu cel mai nordic castan comestibil din lume, plantat în inima urbei, mai la nord decât castanii comestibili din depresiunea Baia Mare, dar mai ales cu marii oameni a căror viaţă este cumva legată de oraşul lor: Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Eugen Lovinescu, Constantin Ciopraga, Dimitrie Leonida, etnograful Artur Gorovei, ezoteristul Vasile Lovinescu, sculptorul Ion Irimescu etc. Fălticeniul le-a dedicat Muzeul Oamenilor de Seamă. Aş vrea să văd aşa ceva şi la Bârlad! Lângă Fălticeni sunt două locuri legate de opera sadoveniană: Dumbrava Minunată unde hoinărea Lizuca cu Patrocle, eroii unei poveşti pentru copii şi Împărăţia Apelor. Balta Împărăţia Apelor de pe lunca râului Moldova, vecină satului Şoldăneşti, este evocată de Sadoveanu în ciclul de nuvele omonim şi în romanul Nada Florilor. Nada Florilor era un plaur, o insulă plutitoare de pe baltă, unde vieţuia o comunitate de pescari frecventată de adolescentul Mihail Sadoveanu şi de la care a deprins arta pescuitului. Marian Rotaru

Leave a Comment