Google

În căutarea timpului pierdut (XLV)

Written on:martie 17, 2019
Comments
Add One

În 1881 statul înfiinţează Băile Govora, iar în 1894 cumpără pe litoral staţiunile Techirghiol şi Băile Movilă de la Ioan Movilă, întreprinzătorul care le înfiinţase în 1880. Techirghiolul era foarte căutat în anii interbelici. Au avut aici vile de vacanţă scriitorii Cezar Petrescu şi Ionel Theodoreanu, poetul Tudor Arghezi. Băile Movilă, actuala Eforie Sud, au fost redenumite în 1894 Carmen Sylva după pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, poetă şi scriitoare. Staţiunea Eforie Nord se chema până în 1948 Eforie şi aparţinea regiei Eforia (Administraţia) Spitalelor Civile. Regia finanţa spitalele statului şi avea în patrimoniu sanatorii, exploataţii agricole şi forestiere. Veniturile regiei asigurau internarea gratuită a bolnavilor. Băile Episcopale, numite azi 1Mai şi Băile Felix, ambele cu ape termale, au fost până în 1948 proprietatea Episcopiei Bihorului şi respectiv a Mănăstirii Sânmartin. Staţiunile ţin de Oradea, mare centru economic interbelic. Oraşul trimitea la export carne prin abatorul Frigoriferele de Vest, avea o fabrică pentru pânză de fierăstrău, una de aparate de radio, două de maşini agricole, una de cântare, şase de produse chimice etc. Oradei i se mai zicea Mărul Roşu fiind mare piaţă de mere Jonathan. Ape termale izvorăsc şi în Crişana de Vest, la Debreţin, comitatul Bihor şi la Turchevia, comitatul Solnoca. După ce Crişana s-a unit cu România în 1918, vestul regiunii redevine în 1921 teritoriu maghiar prin voia Occidentului! În regiune ungurii practică genocidul etnic şi acel Consiliu al românilor din Crişana de Vest şi Banatul zis Unguresc înfiinţat de Budapesta în 1994 este praf aruncat în ochii opiniei publice. Românii din vestul Crişanei au început în 2018 lupta pentru neatârnarea faţă de unguri, dar Bucureştiul nu-i sprijină, cum nu sprijină nici alţi români sub stăpânire străină. În 1711 după înfrângerea de la Stănileşti, Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei, pleacă în Rusia însoţit de boieri şi de ţărani. Ţarul oferă lui Cantemir un domeniu, denumit Mica Moldovă, în regiunea Sloboda din estul Ucrainei. Domeniul primeşte rang de principat sub sceptrul familiei Cantemir. Cantemireştii pierd principatul după venirea bolşevicilor, dar în Moldova Mică au rămas 60 de sate locuite de români. Aceştia vor şcoli şi biblioteci româneşti şi în 1992 au cerut ajutor Bucureştiului. Tot pentru aşa ceva au cerut sprijin după 1990 românii din Transnistria, Podolia, Hotin şi Bugeac. Doar organizaţiile private i-au ajutat atât cât au putut.

Statul era deasemeni proprietarul staţiunilor de pe Cosa, cum se cheamă litoralul Basarabiei: Burnas, Alibei, Budachi, Şabolat, Budur, Tuzla, Balabana Mare, Aschembet, Jibrieni şi Volcioc. Particularii luau în concesiune diverse servicii în staţiunile statului: hoteluri, vile, pensiuni, restaurante. Astfel căpitanul Gheorghe Ieremia (Eliade), tatăl savantului şi scriitorului Mircea Eliade, a avut la Techirghiol o vilă pe care o închiria turiştilor. Inspirat de vacanţele la Techirghiol liceanul Mircea Eliade va publica în Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor prima sa lucrare, o monografie a staţiunii. Cosa cu frumuseţea ei sălbatică era căutată de nemţi, baltici, polonezi şi suedezi. Turiştii francezi preferau staţiunile maritime luxoase: Mamaia şi mai ales Cavarna, Ecrene şi Balcic de pe Coasta de Argint a Cadrilaterului. Principalele obiective turistice ale Cadrilaterului erau capul Caliacra, Coasta de Argint, ruinele cetăţii antice Dionysopolis, Pădurea Ceatalar cu floră subtropicală, luxurianta Batova-Valea Fără Iarnă cu climă subtropicală, pitoreştile cartiere denumite pe turceşte Vlah Mahle din Cavarna şi Balcic. În Vlah Mahle-Mahalalele Valahe locuiau mocanii din Carpaţi stabiliţi în Cadrilater. La Capul Caliacra era singurul loc din România unde se vânau foci. În Valea Batova s-a plantat trestie de zahăr. Prin anii 1950 stuparii norddobrogeni puneau pe lângă casă straturi cu trestie de zahăr provenită din Batova, acoperite iarna cu paie. Cu sucul de trestie hrăneau albinele. În Batova se află satul Teke unde veneau pelerinii la mausoleul sfântului musulman Hasuf, venerat de turci şi de creştini deopotrivă pentru că a fost binefăcătorul celor nevoiaşi, protectorul familiilor tinere şi a fetelor. Se păstra hogeacul din piatră (locul de popas) unde sfântul punea să se frigă doi boi şi 60 de miei în fiecare zi ca să ospăteze drumeţii. Lângă mausoleu creştea un ulm, răsărit se zice din coada unei linguri aruncată de Hasuf. Fetele rupeau o bucăţică din rochie şi o legau de o ramură a ulmului sfânt ca să se mărite cu cel drag. Coasta de Argint are climă subtropicală şi faleze albe de calcar care i-au dat şi numele. Falezele erau acoperite de vii plantate în vale şi întinse sus pe stâncă. Din piatra falezelor ieşeau izvoare atât de puternice că puneau în mişcare morile de apă. Pe Coasta de Argint erau staţiunile Ecrene, cu cea mai frumoasă plajă din România, Balcic şi Cavarna. Cavarna sau Cărvuna, a fost capitala Ţării Cărvunei, fost voievodat românesc, mare exportator de mangal (cărbune din lemn). Genovezii cumpărau mangalul din portul Calatis redenumit datorită acestui comerţ, Mangalia. Lemnul pentru mangal venea din ţinutul împădurit al Cadrilaterului, numit de turci Deliorman-Pădurea Nebună. Acelaşi înţeles are toponimul judeţului Teleorman din Muntenia. Balcicul, numele vine din getul balas-alb, oraşul fiind străjuit de faleze albe de calcar, era cea mai căutată staţiune românească. A funcţionat aici Universitatea Coastei de Argint. La Balcic Nicolae Malaxa a construit o vilă pentru filosoful Nae Ionescu, cunoscut ca mentor a lui Mircea Eliade, iar pe un teren donat de industriaşul Nicolae Chrissoveloni s-a ridicat castelul Reginei Maria. Regina a iubit mult Cadrilaterul şi în 1938, după moarte, inima sa a fost depusă la catedrala din Silistra, capitala Cadrilaterului. În 1916 Chrissoveloni a organizat la Bârlad cu banii săi primul regiment de transporturi auto al Armatei Române şi l-a numit din respect pentru suverană regimentul Regina Maria. Ca să deservească regimentul de transporturi Nicolae Malaxa a înfiinţat primul atelier de reparaţii auto din Bârlad şi într-adevăr bunicul din Ciocani, Vasile Ivas, ucenic la atelierele Malaxa în 1917, a văzut că erau aduse la reparat mai ales camioane. În afară de reparaţiile auto, Malaxa avea o turnătorie de fontă, o alta pentru clopote din bronz, ateliere de strungărie şi lăcătuşărie, aşezate pe amplasamentul fabricii de ulei înfiinţată tot de el. Malaxa asigura ucenicilor masă şi cazare gratuită, asistenţă medicală şi şcolarizare la Gimnaziul Tehnic din Bârlad. Fabrica de ulei a fost ridicată pe un teren din cartierul Gară, proprietatea editorului şi librarului Barbu Popov. Iniţial pe terenul lui Popov, unde era o fântână cu uluc pentru adăpat vitele, poposeau ţăranii veniţi cu cereale de vânzare. Depozitele de cereale se înşirau pe strada Cereale care mărginea proprietatea librarului. În 1909 Malaxa a amplasat pe terenul lui Popov o presă de ulei, iar în 1910 începe construcţia fabricii de ulei, dată în funcţiune în 1912. Presa lui Malaxa, dezafectată, a rămas în fabrică până în 1973. A ajuns la fier vechi şi păcat, era prima presă de ulei tutoveană. Astfel Marele Dicţionar Geografic al României, publicat în 1895 cu finanţarea lui Carol I, nu enumera industria uleiului vegetal în economia judeţului Tutova.​ Străbunii lui Nicolae Malaxa erau aromâni din Epirul Grecesc. Latinescul malissare devenit malaxa în graiul aromânilor epirioţi, înseamnă “a amesteca lutul”, deci înaintaşii lui au fost olari ori cărămidari. Malaxa a sprijinit inventatorii români, a finanţat Uniunea Scriitorilor şi pe mulţi scriitori debutanţi, a finanţat Enciclopedia Română ediţia 1938 coordonată de sociologul Dimitrie Gusti, a ajutat şcoli, biblioteci şi biserici, la Bucureşti a construit un bloc cu apartamente pentru salariaţii uzinelor Malaxa si Malaxa Tub, spitalul care-i poartă numele şi a fondat Asociaţia Generală a Inginerilor din România. Salariaţii lui Malaxa primeau masă gratuită la cantina fabricii, îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de igienă. Bunicul meu Vasile Ivas avea grădină cu iaz în satul Râpa Mâţului, lângă Ciocani. Trimitea la cantinele uzinelor Malaxa din Bucureşti vagoane cu varză. La fel ca Malaxa procedau mulţi patroni. Dumitru Gâlcă, patronul fabricii de ulei din Bârlad în anii 1938-1948, asigura masă la cantina firmei, alimente pentru familiile salariaţilor, asistenţă medicală la Dispensarul Prevederilor Sociale. Fabrica de spirt din Ghidigeni, proprietatea familiei Chrissoveloni, avea pentru salariaţi cantină, incendiată de mâini criminale în 1970, club cu bibliotecă, iar într-un bloc cu apartamente şi în trei case, locuinţe de serviciu. (Marian Rotaru)

Leave a Comment