Google

În căutarea timpului pierdut (XLIX)

Written on:aprilie 14, 2019
Comments
Add One

Legat de sculptorii Irimescu şi Guguianu, amintiţi mai înainte, redau o întâmplare cu valoare de pildă. La vârsta de 100 de ani, în 2003, Ion Irimescu a primit titlul de cetăţean de onoare al Bârladului. La ceremonie a participat Marcel Guguianu, pe atunci avea 81 de ani. Maestrul Irimescu mergea cu primarul urbei, din urmă venea maestrul Guguianu însoţit de doctorul Aurel Ionescu Moţet, consilier municipal. La un moment dat Irimescu se întoarce spre Guguianu şi-i zice: “flăcău, ia vin-o încoace”. Avea dreptate poetul şi eseistul american Samuel Ullman când scria: “Tinereţea nu este o etapă a vieţii, ci este o stare de spirit. Tinereţea nu ţine de obraji îmbujoraţi, buze roşii şi genunchi supli. Ea este o chestiune de voinţă, o vigoare a emoţiilor, prospeţimea celor mai profunde izvoare ale vieţii”. Cu operele maestrului Guguianu s-a înfiinţat la Bârlad Pavilionul Guguianu, reper turistic de talie mondială. Printre personalităţile notabile care l-au vizitat se numără exploratorul, savantul şi scriitorul Theodor Negoiţă, însoţit de distinsul profesor bârlădean Vasile Cârcotă, preşedintele filialei Bârlad a Societăţii de Geografie. Societatea a fost înfiinţată în 1875 sub patronajul lui Carol I. În curtea pavilionul Guguianu este o statuie, Pieta, iar lângă statuie, într-o nişă din zidul ce mărgineşte complexul este depusă inima sculptorului. Executor testamentar a fost Aurel Ionescu Moţet, prietenul artistului. La Târgu Jiu am vizitat cu ani în urmă celebrele sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. Sunt aşezate într-un parc, dar la o sută de metri era o cale ferată pe care trecea un marfar. Halal protecţie pentru nişte capodopere! În anii 1950 comuniştii au vrut să demoleze sculpturile. Le considerau tributare ideologiei “burgheze”. Noroc că s-a auzit. Un american a vrut să le cumpere şi a oferit bani mulţi. În sfârşit comuniştii au priceput valoarea lor, au refuzat oferta şi nu le-au mai demolat. La Paris Brâncuşi a avut casă cu grădină, întocmai ca la Hobiţa, satul natal din Oltenia. Acolo era şi atelierul lui. După moartea sculptorului în 1957, statul francez a vrut să ofere imobilul României, cu statut de extrateritorialitate. În atelier se păstrau 200 de lucrări ale lui Brâncuşi. Atunci guvernul comunist a refuzat darul. Mai târziu, în 1994, Bucureştiul va cere Bulgariei să restituie domeniului Reginei Maria de la Balcic, castelul şi parcul, care să intre în patrimoniul Academiei Române. Bulgarii nici n-au luat în seamă cererea. Sunt în lume multe cazuri de extrateritorializate. Exemplu este cimitirul aflat sub suveranitatea Ecuadorului, din satul peruvian Tiwintza. În cimitir odihnesc ostaşii ecuadorieni căzuţi în războiul din 1995 purtat între Ecuador şi Peru pentru ţinuturile de junglă Cenepa şi Paquisha, aflate în litigiu din 1942. Niciuna din părţi nu controla ţinuturile şi nici după război apartenenţa lor n-a fost statuată. Extrateritorialitate are centrul spaţial chinez din Patagonia sau Biserica Preasfântul Mântuitor din Bucureşti, proprietate a Italiei, ctitorită pe un teren donat de statul român în 1914.

Istoriile vechi atrag turiştii, cu atât mai mult cu cât în timp legenda capătă dimensiuni şi percepţii noi. Totul este să crezi, să te laşi prins în mreaja mitului. În curtea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Sinai este o tufă de trandafir din specia numită ştiinţific rubus sanctus, de vârstă venerabilă, măsurabilă în milenii. Este unica tufă de rubus sanctus din Sinai şi niciun butaş de la această tufă nu s-a prins. Nimeni nu a reuşit să o înmulţească. Ţinutul din Sinai unde creşte tufa minunată este ţara biblică Madian, patria preotului Ietro, socrul lui Moise, iar tufa de trandafir este Rugul Aprins care nu se mistuia şi din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Moise păştea caprele socrului. A văzut Rugul, s-a apropiat cu toiagul de păstor în mână. Dumnezeu ca să arate lui Moise puterea Sa, i-a zis să arunce toiagul l-a pământ şi toiagul s-a prefăcut în şarpe. Când eram copil o femeie din Ciocani a vizitat Ţara Sfântă şi Sinaiul, mare lucru pe vremea aceea pentru o ţărancă de pe Valea Tutovei. Povestea bunicii mele că la Mănăstirea Sf. Ecaterina a văzut cu ochii ei tufa verde şi bogată a Rugului Aprins. Un călugăr care-i însoţea a vârât în tufă un toiag, care închipuia toiagul lui Moise şi atunci s-au auzit înăuntrul tufei voci multe în toate limbile Pământului. Tanti Romiţa nu minţea. Pentru ea totul s-a petrecut aievea. Cu puterea credinţei ea a retrăit revelaţia lui Moise. Sf. Ecaterina din Sinai este singura mănăstire care nu-i condusă de un stareţ, ci de un patriarh. Mănăstirea este unul din vestigiile Imperiului Bizantin. Limba oficială a mănăstirii a rămas greaca bizantină, deşi limba oficială a Sinaiului, ţară supusă Egiptului, este araba. Mănăstirea are arborat şi astăzi drapelul Imperiului Bizantin, spre furia unor oficiali egipteni care din acest motiv vor să o demoleze. Un călugăr de la Schitul Sf. Maria de la gura peşterii Ialomicioarei din Bucegi spunea că a intrat în adâncul peşterii şi a văzut ielele, fete frumoase care dansau cu trupul gol acoperit cu voal străveziu. Zânele, ielele sunt zâne, l-au prins în dans, apoi l-au suit într-un car tras de cai de foc şi l-au purtat deasupra munţilor. Carul tras de cai de foc a fost un OZN am zice, dar cine ştie, o fi aşa? Sigur acel călugăr nu trăia aventura dacă nu credea în zâne, asemenea geţilor. Lângă Câmpulung Moldovenesc, în Munţii Stânişoarei, se organiza o tabără de iniţiere în ştiinţe ezoterice. Nu departe era o grotă în care se zicea că stau la sfat înţelepţii preoţi daci, nemuritori ca stăpânul lor Zalmoxe. Instructorul a zis cursanţilor că cei care cred legenda vor vedea preoţii cu plete cărunte şi straie albe stând în jurul unei mese de piatră. Un prieten i-a văzut! “Credinţa face  minuni. Cobori în pământ, convins că urci la Cer”, zice într-un aforism Valeriu Buţulescu. În Bârlad se înalţă o colină, Dealul Spânzurătorii, încununată pe vârf de biserica Sfinţii Voievozi. Pe un loc viran, lângă colină, era în sec. XVI vornicia Moldovei de Jos. Numai domnitorul şi vornicul pronunţau pedeapsa capitală. Cei condamnaţi la vornicie erau duşi în curtea bisericii pe colină. Acolo preotul îi împărtăşea şi apoi erau spânzuraţi. Peste drum de Dealul Spânzurătorii era până nu demult clădirea hanului Cerbul de Aur, datat 1830, unul din cele 37 de hanuri ale Bârladului. Deasupra uşii hanului era un basorelief auriu ce închipuia un cerb. Desigur la acel han se adunau membrii unei societăţi oculte. Cerbul de Aur simbolizează drumul spre Hiperboreea. Poetul Hesiod spune că eroul Perseu din legendele Greciei antice, tot urmărind un cerb de aur ca să-l vâneze, a ajuns în Hiperboreea. Hiperboreea este o insulă mitică din Oceanul Îngheţat, dar care avea clima blândă. În Hiperboreea mergea şase luni pe an Apolo, zeul înţelepciunii şi magiei, născut la Gurile Dunării. Geţii venerau Hiperboreea, ca patrie a strămoşilor. Clădirea hanului a fost declarată monument istoric, era unul din simbolurile Bârladului, dar apoi a fost declasată şi demolată. Se zicea că sub han este un tunel, parte din reţeaua de tuneluri care împânzeşte subsolul Bârladului şi care la rândul ei este parte a uriaşei încrengături de tuneluri de sub pământul românesc, construită cine ştie când şi de cine ştie cine. După tradiţie Dealul Spânzurătorii este înălţat cu pământul scos din tunel şi chiar pare artificial. Despre tunelurile din România are o carte generalul Emil Străinu. Descoperirea tunelului de sub Bucegi în 2001 a făcut vâlvă şi a inspirat romanele lui Radu Cinamar. Radu Cinamar nu s-a înfăţisat niciodată publicului. Alt autor, Pavel Coruţ, afirma că a fost ofiţer de securitate în Departamentul Zero, menit să cerceteze descoperirile insolite. Iniţiaţii ştiau de mult ce ascunde Ţara Bucegilor. Vasile Lovinescu scria în cartea “Dacia Hiperboreeană” publicată în 1935 că: ”sub Bucegi sunt tuneluri care au fost cercetate pe 20 de kilometri”. Cine le-a descoperit, cine şi când le-a cercetat, de ce exploratorii s-au oprit după 20 de kilometri, nu zice! Şi zilele noastre nasc legende. Eram copil şi auzeam povestindu-se la Ciocani că într-un sat vecin oamenii n-au mai răbdat să muncească pe nimica la CAP, în timp ce preşedintele şi brigadierii se îmbogăţeau. S-au răsculat, s-a ajuns la violenţă. Toţi momenclaturiştii din sat au fost decapitaţi cu coasa. A venit securitatea, ba chiar şi Ceauşescu într-un elicopter. Nicolae Ceauşescu a cerut să nu se recurgă la represalii, de teamă ca răscoala să nu se extindă. Mai târziu, după Revoluţie, am citit într-o carte scrisă de Cicerone Ioniţiu că cele povestite la Ciocani chiar s-au petrecut, dar fără implicarea lui Ceauşescu şi departe într-un sat sucevean, în anii 1950. Marian Rotaru

Leave a Comment