Google

În căutarea timpului pierdut (XLI)

Written on:februarie 16, 2019
Comments
Add One

Nicolae Chrissoveloni, de care scriam în articolul anterior, era dedicat pentru comunitate. În faţa vechii primării din Ghidigeni vedem Monumentul Eroilor ridicat de Chissoveloni în memoria celor 98 de ostaşi din comună căzuţi în primul război mondial. Este opera sculptorului Gheorghe Leonida pe care Chrissoveloni l-a cunoscut în 1918 când sora artistului a făcut nunta la Ghidigeni. Monumentul închipuie o stâncă. Un basorelief de bronz înfăţişează sala de operaţie dintr-un spital militar, iar pe culmea stâncii sunt sculptaţi un soldat rănit, un medic care-l operează şi o soră medicală la căpătâiul ostaşului. Sora nu-i alta decât Regina Maria, apreciată pentru munca de voluntar în spitalele militare. Regina şi Chrissoveloni erau prieteni. Comuniştii nu s-au prins că femeia sculptată este regina, altminteri dărâmau monumentul! Pe comuniştii ajunşi la putere îi preocupa doar lupta de clasă, distrugerea economiei şi culturii “burgheze” şi mai ales plata tributului la ruşi. Poporul sărăcise. În anii 1950 mărfurile se vindeau “pe puncte” alocate lunar. Se cumpăra o batistă, se tăiau trei puncte şi tot aşa. Cine termina punctele nu mai putea cumpăra până în luna următoare decât mărfurile vândute la liber. Punctele se mai aplicaseră în Germania lui Hitler. Povestea un unchi al meu, Gheorghe Mardare, elev militar la Munchen în anii 1940-1943, că numai berea, cartofii prăjiţi şi bordelurile erau la liber. De pe piaţa noastră dispăruseră mărfurile de lux, printre care ciocolata. Mama mea, pe atunci foarte tânără, lucra la fabrica de spirt din Ghidigeni şi făcea parte din echipa de dansuri a întreprinderii. Într-o zi echipa însoţită de directorul fabricii Iacov Elman merge la Focşani pentru un spectacol. Pe drum fac popas la un local. Fetele beau un sirop cu sifon, băieţii o bere, apoi urcă în autobuz şi aşteaptă directorul. Elman apare cu câteva pachete de ciocolată. “Fetelor n-aţi văzut că se vinde ciocolată?”. Fetele îl privesc mirate, uitaseră că pe lume există ciocolata. “Cumpăraţi-vă, că aveţi ocazia”, le îndeamnă directorul. Elman, evreu de naţie, era om luminat, mai degrabă manager capitalist decât funcţionar comunist. Încuraja salariaţii să facă inovaţii şi raţionalizări şi pentru asta îi răsplătea. El însuşi sugera idei tehnice valoroase. A diversificat producţia, se fabrica bunăoară vinars exportat în URSS. Marea sa idee a fost ca borhotul rămas deşeu la fabricarea spirtului să fie folosit pentru obţinerea drojdiei furajere, produs superior cu 80% proteină, folosit la hrana porcinelor. S-au construit fabrici de drojdie furajeră la Ghidigeni, Corabia şi Arad. Fabricile dotate cu utilaje din Austria erau automatizate. Cum afacerea era rentabilă au venit la fabrica de drojdie furajeră din Ghidigeni delegaţi din Polonia şi Albania în schimb de experienţă. Reuşita întreprinzătorului Elman şi relaţiile sale cu străinii nu erau bine văzute de securitate. A făcut ce a făcut securitatea şi Elman a fost destituit. Oricum se apropia de pensie. Face cerere să emigreze cu familia în Israel şi primeşte aprobarea. Urmau să plece cu vaporul din Constanţa. Pe chei lui nu i s-a dat voie să urce pe vas. Au plecat numai soţia şi fiica. Elman s-a întors la Tecuci, unde locuia şi a lucrat doi ani la serviciul aprovizionare a Fabrici de Conserve, marcă a industriei româneşti. Într-un final Iacov Elman reuşeşte să plece în Israel. Ajunge la Haifa unde-l aşteptau soţia şi fiica. A doua zi dimineaţa iese în oraş şi o maşină îl accidentează mortal. Securitatea l-a executat. Povestea seamănă cu tragedia altui om din Ghidigeni, satul Tăplău. Lucra la un trust de construcţii. Firma contractează o lucrare în Germania de Vest şi are norocul să fie printre cei trimişi.  Alege să rămână în Germania, se căsătoreşte acolo şi capătă cetăţenia. Într-o primăvară scrie părinţilor că va veni de Paşte cu soţia şi copii. Cu o zi înainte să plece spre Ghidigeni o maşină îl accidentează mortal. Pe fondul lipsurilor criminalitatea luase avânt în anii 1950. Reapăruseră tâlharii ca-n evul mediu. În Valea Ţărnii care desparte Bârladul de satul Crâng se vedea până nu demult o cruce mutilată de derbedei. Acolo într-o dimineaţă de Paşte a fost ucis şi tâlhărit preotul din Crâng. Preotul ieşit de la slujba de Înviere mergea pe jos la Bârlad. Nişte golani îl opresc, îi iau banii şi-i toarnă ţărnă în gură până îl sufocă. Făptaşii se ştiau, dar miliţia nu i-a arestat. Nana mea de botez, Natalia Constantinescu, lucra la Bucureşti şi mi-a povestit o întâmplare demnă de un roman thriller, petrecută prin 1950. Era vestit pe atunci în Bucureşti mezelul preparat la o măcelărie de la periferie. Într-o duminică două fete mergeau la iarbă verde. În drumul lor ajung la măcelăria cu pricina şi una intră să cumpere de mâncare. Cealaltă rămâne pe trotuar. A aşteptat mult şi bine, prietena nu mai ieşea. Plictisită păşeşte pe pragul măcelăriei. Sala era goală, vânzătorul stătea la tejghea. “Unde-i domnişoara care a intrat?”, întreabă. “N-a intrat nimeni duduie”, răspunde bărbatul. Fata cheamă miliţia. Prietena ei nu mai trăia. Dacă cineva intra în măcelărie când nu era nimeni înăuntru şi ajungea la tejghea, vânzătorul apăsa un buton. Se deschidea o trapă, respectivul cădea în beciul de dedesupt, era tranşat şi făcut salam.

Regatul României era interesat de propăşirea economică. Legile din 1887, 1912 şi 1929 pentru încurajarea industriei naţionale sunt un exemplu pentru legiutorul de azi, mai ales că eficacitatea lor a fost dovedită. În ultimul deceniu al sec. XIX bunăoară economia creştea anual cu 17 întreprinderi industriale mari. Avantajaţi erau întreprinzătorii români care angajau măcar 25 de muncitori calificaţi, minim 75% din salariaţi trebuind să fie cetăţeni români. Întreprinzătorul primea de la stat cinci hectare de teren. Pentru teren nu plătea chirie primii 15 ani, după care îl putea cumpăra la preţ modic. Întreprinzătorii străini puteau numai să concesioneze terenul pentru 50 de ani. Dacă pe teren erau căderi de apă utilizabile energetic, industriaşii români le foloseau gratuit. Pentru utilajele şi materia primă care trebuiau neapărat importate nu se plăteau taxe vamale. Firmele aveau 50% reducere la transportul feroviar pentru utilaje, materii prime şi produse. Exportul materiilor prime care prisoseau în ţară era scutit de taxe vamale. Întreprinderile româneşti aveau prioritate la contractarea comenzilor de stat, chiar dacă depăşeau cu până la 50%, preţul ofertat de firmele străine. Fabricile cu profit de până la 4,5% nu erau impozitate. Peste acest prag impozitul era de 3-5% la fabricile care foloseau materie primă indigenă şi 4-6% pentru cele care foloseau materie primă de import. Acum impozitul pe profit este de 16%. De scutiri şi reduceri la impozit beneficiau 30 de ani fabricile care foloseau materie primă indigenă şi 21 de ani cele care prelucrau materie primă importată. Pentru utilajele agricole cumpărate de ţărani statul rambursa jumătate din preţ şi suporta transportul feroviar. Dacă erau din import nu aplica taxe vamale. Dintre utilajele agricole se cumpărau mai ales maşini de treier (batoze) şi tractoare marca Albion, Anglia. Tractoarele nu aveau cauciucuri la roţi, ci ghiare care le permiteau să lucreze pe orice pantă. Maşinile de treier aveau motor cu abur, de aceea erau numite “vapoare”. Foloseau drept combustibul paiele de la treierat, ieftin şi ecologic. Cei care verificau calitatea produselor şi a proceselor tehnologice nu erau salariaţii firmei, aflaţi la mâna patronului, ci agenţii de control ai Ministerului Finanţelor. Aveau locuinţe de serviciu date de întrepridere în incintă, numite casa controlorului, cu dormitor, bucătărie, birou şi arhivă. Agentul supraveghea fabrica 24 de ore din 24. Firma îl dota cu instrumente de măsură, riglă de calcul, cărţi tehnice, rechizite. Agenţii verificau calitatea produselor, corecta exploatare a utilajelor şi gestiune a stocurilor de produse, materii prime, materiale, deşeuri valorificabile etc. Urmăreau ca pierderile tehnologice să nu treacă de 1% din materia primă procesată, cum cerea Ministerul Finanţelor şi deasemeni verificau măsurile de securitate luate de întreprindere contra furturilor şi distrugerilor. Ministerul Economiei împărţea ţara în regiuni industriale. Bârladul aparţimea regiunii industriale Galaţi. Patronii trimiteau în luna ianuarie prin regiunea industrială la Departamentul Industriei Mari din Ministerului Economiei şi la Institutul Naţional de Statistică raportul activităţii din anul anterior Raportul făcea referire inclusiv la salarizare, la protecţia socială şi asistența medicală a muncitorilor, la alimentele distribuite de firmă către familiile salariaţilor, la cantina întreprinderii şi la  propunerile patronului pentru dezvoltarea viitoare a firmei.  Marian Rotaru

Leave a Comment