Google

În căutarea timpului pierdut (XIV)

Written on:iulie 28, 2018
Comments
Add One

Landscape of Mani region in Laconia Peloponnese,Greece

Pe la 1890, inspirat de teoria Lemuriei la modă în epocă, naţionalistul tamil Suryanarayana Sastri scrie cartea “Istoria limbii tamil”. Sastri susţine că lemurienii sunt strămoşii tamililor. Graiul tamil vorbit în Lemuria este izvorul limbilor ariene, inclusiv a sanscritei. Teoria lui Sastri este dezvoltată de alt naţionalist tamil, Devaneya Pavanar, în volumul “Limba primară a lumii”, de ceyloneza Sumathi Ramaswamy în cartea “ Ţara pierdută a Lemuriei” şi de englezul Graham Hancock în “Originile misterioase ale civilizaţiei”. Lemuria a existat, dar s-a scufundat demult, arată autorii menţionaţi şi zic ei, nu-i unicul uscat înghiţit de Oceanul Indian. În Kanda Purana, text antic ceylonez, Sastri a dat de urma altui tărâm înecat: Kumari Kandan-Continentul Kumari. Înainte insulele mari erau numite continente. Numele l-a dat prima regină a insulei, Kumari, fiica unui monarh lemurian. Pe Kumari Kandan erau 49 de principate locuite de tamili. Teritoriul unora era câmpie deşertică, altele erau deluroase şi împădurite, iar altele erau bogate în cocotieri, palmieri de ulei ori mangotieri, arbori fructiferi tropicali. În Kumari Kandan domnea matriarhatul. Femeile alegeau soţii, conduceau societatea, inclusiv suveranii principatelor aparţineau sexului frumos. Numele Kumari este înrudit cu numele lui Kali, zeiţa dragostei la indieni, cu grecul kalo-frumos şi cu termenul kamuy-zeu din limba ainu. Graiul ainilor conservă o realitate istorică: la început lumea a trăit în matriarhat, divinităţile primordiale au fost feminine, gen Mama Pământ ori principalul atribut al femeilor este frumuseţea. Nakkeerar, autor clasic tamil, aminteşte insula Pandyan, pierită demult în ocean. Pe insulă a domnit o dinastie tamilă. Regii din Pandyan au finanţat timp de zece milenii trei academii de literatură la care au studiat sute de poeţi. Printre ei s-a numărat zeul Shiva. În scrierile Indiei antice sunt notate şi alte uscaturi scufundate, precum cele şapte pagode budiste de la Mahabalipuram, statul Madras, acoperite de mare în urma unui tsunami. De la mitul Lemuriei, o specie de maimuţe inferioare din Madagascar au fost numite lemurieni. Adepţii evoluţionismului consideră pe lemurieni ca fiind cele mai îndepărtate rude ale omului.

Unii contestă existenţa Lemuriei fie şi în vremurile vechi, cred că-i doar un mit, în timp ce alţii, remarcă Dan Farcaş în cartea “De ce tac civilizaţiile extraterestre”, spun că Lemuria este un pământ fantomă care se arată din când în când. În articolele anterioare am abordat tema pământurilor fantomă. Revin cu un exemplu. Thor Heyerdhal scrie în cartea “Expediţia Kon Tiki” că în 1947, când a efectuat expediţia, guvernul Perului l-a rugat să caute în largul coastei o insulă pe care pescarii o vizitau, dar care nu era pe hartă, iar marina militară peruviană nu o găsise. Heyerdhal a zis insulei misterioase Kon Tiki. A căutat-o zadarnic unde pescarii spuneau că ar fi. Insula a rămas o enigmă geografică. Elena Blavatski care a dat de urma Lemuriei în textele antice Dyzan, nu a susţinut că pe acel pământ s-ar fi vorbit limba tamil, cum credea Sastri, ci graiul maru din care se trag limbile indoeuropene şi semito-hamitice. Teoria Elenei Blavatski e greu de susţinut, dar încercăm totuşi să dăm de urma graiului maru! Locuitorii regiunii indiene Marwar din statul Rajastan, îşi zic maru. Marwar este foarte aridă, dar celebră pentru caii crescuţi acolo. Maru se cheamă limba poporul Lhao Vo din statul Kachin, Burma, dar graiul lor nu-i arian. Maru este numele pe care-l poartă, la maorii din Noua Zeelandă, zeul războiului. Zeul Maru este fiul eroului legendar Maui. Maui venit de cine ştie unde a populat Noua Zeelandă cu străbunii maorilor de azi. Oare Maui venise din Lemuria? Termenul maru este înrudit cu numele muntelui Meru, situat într-o locaţie misterioasă din Tibet. Pe vârful muntelui Meru, zic indienii, s-ar afla tronul zeului Brahma. Cu evlavie indienii spun muntelui Meru, Sumeru-Sublimul Meru, variantă ce aminteşte de sumerieni, creatorii primei civilizaţii mesopotamieme, originari din Carpaţi la fel ca şi zeul Brahma dealtfel. În sudul Peloponezului este un ţinut izolat numit Mani. Ca înfăţisare este o peninsulă muntoasă şi stâncoasă, izolată de restul Greciei atât geografic, cât şi etnic, Mani învecinându-se la nord, înspre continent, cu ţinutul Vardounia locuit de albanezi. Manioţii sunt dorieni, ramură a grecilor de obârşie carpatină. Blonzii dorieni, deosebiţi de ceilalţi greci, bruni, au rămas puţini. În afara manioţilor mai sunt câţiva ciobani dorieni în munţii Tesaliei, întâlniţi de Romulus Rusan, autorul cărţii “Călătorie la Marea Interioară”. De la dorieni au rămas numele regiunii Doris din Asia Mică şi femininul Dorina. Ciobanii manioţi şi-au păstrat cu îndărătnicie independenţa. Mani este unica regiune a Greciei care nu a fost ocupată de străini şi nu a plătit tribut altora, spune Virgil Brădăţeanu în cartea “Sub soarele sudului”. Trăind izolaţi şi reticenţi la influenţele din afară, manioţii sunt ultimii greci creştinaţi. Au fost păgâni până în sec.IX, arată Sir Patrick Fermor în volumul “Călătorie în Peloponezul de sud”. Manioţii au fost războinici temuţi, de curaj nebun, ciudată potrivire cu Maru, zeul războiului la maori. În limba arienilor mani înseamnă gât, în sanscrită, colier, colierul stă la gât, în graiul tamil înseamnă bijuterie, colierul fiind o bijuterie. Din arianul mani-gât, grecii au derivat mania-nebunie, cuvânt înrudit cu românescul mânie. Etimologie este explicabilă deoarece nebunii “sar la gât”. Cuvintele mani şi maru au rădăcina comună într-un grai mai vechi decât limba ariană. Drept dovadă limba etruscilor are cuvântul maru, de felul lui intraductibil, dar care din context se vede că priveşte activitatea preoţească ori preoţii cântă, iar coardele vocale sunt în gât. În pali, limba scripturilor hinduse, maru înseamnă zeu, potrivire cu acel înţeles dat în graiul etruscilor, legat de serviciul religios. Cuvântul maru era folosit de vechii locuitori ai spaţiului nostru, deoarece sub forma maron apare şi în graiul umbrilor, altă populaţie italică, originară din Carpaţi la fel ca etruscii. O regiune italiană se cheamă şi azi Umbria. Japonezii spun maru la obiectele mici şi rotunde. Noi zicem la banii mici mărunţiş. Potrivirea este explicabilă. Japonezii au luat cuvântul maru de la concetăţenii lor aini veniţi din munţii buzoieni Siriu ori ainii spun maru la gâtlej, parte anatomică mică şi rotundă prin care ies sunetele, înţeles din familia noţională a arianului mani-gât. Fără coardele vocale din gât nu putem vorbi, deci cred că în acel grai străvechi, poate lemurian, maru a însemnat vorbire. Chiar şi în cadrul regatului grec modern, independent faţă de Turcia din 1828, ţinutul Mani rămâne liber. A avut propriul principe până în 1878 şi a păstrat autonomia până în 1975. Mani este celebru prin mărcile de regiune: mierea de Mani şi uleiul de măsline cel mai bun din lume. Uleiul este extras prin presare la rece, lăsat la maturare ca să dispară gustul iute de la început, decantat şi filtrat pentru îndepărtarea zaţului. Mani exportă cârnaţi şi carne de porc afumate cu cimbru, oregano şi mentă, puse în untură de porc amestecată cu coajă de portocală. O specialitate apreciată de turişti sunt mieii şi iezii gătiţi de manioţi. Meii şi iezii sunt evisceraţi, dar lăsaţi în blană, acoperiţi cu lut, şi puşi la copt astupaţi cu pământ într-o groapă încinsă dinainte. Aduce cu mielul haiducesc preparat în Muntenia, descris de Nicolae Filimon în romanul “Ciocoii vechi şi noi”. Acum economia ţinutului Mani este orientată spre turism. Sunt celebre printre vizitatori cafenelele şi magazinele cu artizanat ale manioţilor, deschise pe malul mării. A treia temă asupra căreia am zis în articolul trecut că voi insista sunt toponimii care ascund realităţi de mult apuse. Păstorii uiguri numesc ţinutul Tarâm din nordul Tibetului, “Cele Opt Oraşe de Oase”. Etimologia curiosului toponim ne scapă, spuneam atunci. Putem face o presupunere inspiraţi de “Istoria Naturală”, lucrarea savantului roman Pliniu cel Bătrân (sec.I). Pe vremea lui Pliniu se vedeau în Deşertul de Est al Egiptului ruinele unor oraşe atât de vechi, încât numeni nu ştia nimic de ele, nici ca legendă măcar. Acum, după alte două milenii au dispărut şi ruinele! Desigur cu un mileniu în urmă uigurii au văzut în Tarâm ruinele a opt oraşe străvechi. În acele cetăţi nu mai trăia nimeni, peste tot erau doar scheletele locuitorilor. Cine au fost localnicii şi cum au murit toţi odată, de au rămas neîngropaţi, nu ştim! Marian Rotaru

Leave a Comment