Google

În căutarea timpului pierdut (XIII)

Written on:iulie 22, 2018
Comments
Add One

La aini, femeile şi bărbaţii  îşi vopsesc buzele cu roşu. Pun un strat gros de colorant, încât buzele par mai mari decât în realitate. Omul cu buze mari este vorbăreţ, deci buzele ainilor transmit un mesaj ori acel mesaj destăinuie obârşia lor getică. În Geţia s-a născut Marte, zeul războiului. Lui Marte i se asociază roşul, culoarea sângelui, a luptei. Geţii aveau ca stindard de luptă şarpele cu cap de lup, simbol aducător de moarte. De altfel etnonimul dacilor vine de la grecul daoi-lup, iar daoi se trage din arianul dhau-a sugruma, etimologie explicabilă prin obiceiul lupului de a ataca beregata. Şarpele cu cap de lup al ostaşilor pământeni avea un model ceresc purtat printre nori de Cavalerii Gemeni, îmbrăcaţi în straie roşii. Perechea lup-şarpe, simbol al morţii, o vedem şi la etruscii din Italia, rudele geţilor. Zeul morţii la etrusci, Tuchulcha, avea urechi de lup, iar la mâini şerpi, în loc de degete. Lupul şi şarpele înseamnă  bine şi rău deopotrivă. Coabitarea între om şi lup apare în multe legende. O lupoaică l-a alăptat pe Romulus, întemeietorul Romei şi pe fratele său Remus. Prinţul Liejiaomi, conducătorul usinilor (ausonilor) care au populat cândva provincia chineză Gansu vecină Mongoliei Interioare, a fost crescut de lupoaica Asena. Asena l-a hrănit pe micul Liejiaomi abandonat de părinţi, cu carne de corb. Prinţul şi Asena au zămislit copii, băieţi cu cap de câine, numiţi chinocefali. Urmaşii de azi ai usinilor sunt chinezii albi, cu ochi albaştri, din satul Liqian, Mongolia Interioară. În sec. XX presa scrisă a consemnat copiii-lup, adică acei copii abandonaţi în pădure şi crescuţi de lupi. În Kamceatka, la o sărbătoare, se confecţionează un lup din paie. Fetele din sat sunt “miresele” lui. Nu ştim semnificaţia obiceiului din Kamceatka, dar samoiezii, popor din Siberia, bănuiesc pe unele femeii de-a lor că trăiesc şi procrează în peşteri cu lupii. În mitologia chineză lupul albastru ceresc, totemul împăraţilor, stă pe steaua Sirius şi păzeşte palatul zeilor. Diodor scria că Osiris, zeul egiptean al morţii, lua uneori chip de lup. În mitologia grecilor Hades, regele Lumii de Jos, lumea morţilor, purta o blană de lup. Când Zeus, divinitatea supremă a grecilor antici, lua înfaţişare de lup, era numit Lykaios. Ca Lykaios să aducă ploia, grecii săvârşeau sacrificii umane. Nu numai zeii, ci şi oamenii pot deveni lupi. Fenomenul este numit licantropie. Poetul latin Virgiliu scria că oamenii transformaţi în lup rătăcesc noaptea prin păduri. Ucid cu ferocitate, întâlnirea cu ei poate fi fatală. Dimineaţa revin la înfăţişarea omenească şi nu ştiu nimic din ce au făcut peste noapte. Românii numesc aceste fiinţe vârcolaci. Cred că vârcolacii umblă  să mănânce Soarele şi Luna, perechea celestă, soţ şi soţie, care vegheză asupra lumii. Se vede că folclorul nostru moşteneşte credinţa geţilor în ala, balaurii văzduhului, care întunecă cerul, “mănâncă” Soarele şi Luna, aduc furtună şi grindină. În ”Dicţionarul infernal”, Collin de Plancy scrie cã într-o noapte a anului 1542, vreo 150 de vârcolaci au invadat o piaţã din Constantinopol. Licantropia era o boală, zic unii. Oribasius, medicul împăratului roman Iulian Apostatul (sec.IV), prezintă simptomele şi tratamentul în lucrarea “Sinagoga Medicală”. Şarpele, întruchiparea diavolului, a îndemnat-o pe Eva să dea lui Adam mărul, fructul cunoaşterii. Odată ce au căpătat cunoaşterea, protostrămoşii vor fi alungaţi din Rai. Şarpele înseamnă moartea şi renaşterea deopotrivă, semnifică deci reîncarnarea. Universul piere şi renaşte ciclic din propriile rămăşiţe. Realitatea ştiută de cei vechi din surse obscure era simbolizată la grecii antici prin Uroboros, şarpele care-şi înghite coada, scrie Elena Blavatski în “Isis dezvăluită”. Şarpele este semnul răului şi al înşelăciunii, al legăturii dintre Cer şi Pământ şi mai ales al damnaţilor extratereştri reptilieni ascunşi sub pământ. Asclepios, un mare medic a antichităţii, a aflat de la un şarpe elixirul nemuririi. Ca să nu trădeze taina, Zeus l-a ucis pe Asclepios cu un fulger. Probabil pământeanul Asclepios a aflat secretul reanimării unui om în moarte clinică de la un reptilian. Cum nu trebuia să ştie asta, un şef al reptilienilor l-a împuşcat. Când au avut a face străbunii noştri cu reptilienii, numiţi în foclor zmei, nu ştim. Egiptenii antici asociau roşul, culoarea morţii, cu şarpele Apep, vrăjmaşul lumii, întruchiparea reptilienilor. Găsim pe reptilieni în mitologia sumeriană. Sumerienii care au creat în Mesopotamia una din primele civilizaţii, au obârşia în Carpaţi. În mitologia lor apar Anunnakii-“Cei de sânge regal”, personaje care trăiesc în subteran şi judecă morţii. Anunnakii se trag din soţii Anu şi Ki, soră şi frate, zei cereşti şi regi pământeni, amintiţi în tăbliţele de la Tărtăria, Transilvania. Zeii din Cer numiţi Igigi au slujit pe Anunnaki sub pământ, dar s-au răzvrătit şi au scăpat de robie. Atunci Anunnakii ca să aibă slugi, au creat oamenii pământeni. Iată un mit tulburător despre dominaţia unei rase cosmice asupra alteia, despre manipulările genetice făcute de extratereştri pe pământeni. Din textele antice, Zecharia Sitchin trage concluzia că Anunnakii veniseră de pe planeta Nibiru, numită de sumerieni Steaua Morţii, pentru că era obârşia reptilienilor. Nibiru aparţine sistemului nostru solar, dar are o traiectorie foarte alungită şi la câteva milenii odată se apropie mult de Pământ. Atunci vin Anunnakii în lumea noastră şi aduc răul. Sitchin a dedicat temei volumul “A 12-a planetă”.

“Trebuie să cunoşti trecutul ca să înţelegi prezentul” spune Carl Sagan în cartea “Umbre ale strămoşilor uitaţi” şi-i dau dreptate. De acea mă opresc asupra a trei teme, atinse, dar insuficient abordate în articolele trecute. Spune Biblia că Dumnezeu a primit mai bine jertfa păstorului Abel, decât jertfa agricultorului Cain. Oare de ce? Biblia transmite adevăruri profunde, dar ca să fie înţelese teologia trebuie să colaboreze cu alte ştiinţe. Unele popoare au legenda că cei dintâi oameni au fost vegetali. Zuluşii din Africa de Sud vorbesc de oamenii trestie, ashanti din Coasta de Aur îi             numeau oameni palmier, pentru vikingi primii au fost oamenii frasin, aztecii le ziceu oamenii porumb, iar indienii Payute din Nevada, oamenii de lemn. În mitologia chineză apar oamenii ciupercă, ieşiţi din copaci. Oamenii vegetali erau frumoşi, dar răi, de aceea Dumnezeu i-a nimicit. În anii 1970 s-au încrucişat celule de om şi de tutun, deci s-au obţinut celule de om vegetal. Oamenii din Cer, cum le zice Biblia, au făcut manipulări genetice pe pământeni, faptă urâtă de Dumnezeu. Dumnezeu nu a voit pe oamenii vegetali creaţi de îngerii damnaţi, adică de reptilieni. Refuzând  jertfa lui Cain, Dumnezeu a dat totodată o învăţătură: omul a devenit inteligent consumând proteine şi grăsimi. Însăşi creierul este alcătuit din lecitină, care-i grăsime şi vedem că animalele carnivore sunt mai deştepte decât ierbivorele. Sursa principală de grăsime şi proteină este carnea. A doua temă este Lemuria, pământ din Oceanul Indian considerat de Elena Blavatski ca locul primei civilizaţii. Lemuria nu a lăsat urme. Doar nişte scrieri antice atestă vag existenţa ei. Rămâne un mit, dar un mit materializat de vreme ce Londra a instituit formal tutela asupra Lemuriei în 1895, act valabil şi azi. Tutela instituită avea scop propagandistic şi viza poporul tamil ce reprezenta o bună parte a populaţiei Preşedenţiei Madras din India Britanică şi a Ceylonului, deasemeni britanic. Tamilii se cred originari din Lemuria. Comisarul onorific pentru Lemuria este guvernatorul arhipelagurilor atolice Chagos, Aldabra, Farquer şi Desroches din Oceanul Indian, care împreună alcătuiesc o colonie a Marii Britanii. Atolii Chagos au fost vizitaţi în 1965 de Eugen Pora, autorul cărţii “Cinci luni în Oceanul Indian”. Pe atunci atolii erau acoperiţi cu păduri de cocotieri şi locuiţi de negri vorbitori ai creolei morisiene, variantă a limbii franceze specifică insulei vecine Mauritius. Localnicii preparau copra, miez de nucă de cocos uscat din care se scoate ulei, vânau broaşte ţestoase şi pescuiau mai ales ton şi rechin. Din pielea rechinilor se fac pantofi, din ficatul lor se extrage vitamina C, înotătoarele sunt delicatese culinare, cartilajele sunt anticancerigene, din carne şi oase se face făină furajeră. Negri din Chagos adunau moluştele numite castraveţi de mare, le uscau şi obţineau trepangul, un aliment apreciat. Azi britanicii acordă sudafricanilor licenţe de pescuit în apele arhipelagului. Stema insulelor Chagos are scrisă mândra deviză “Lemuria este sub tutela noastră”. Marian Rotaru

Leave a Comment