Google

În căutarea timpului pierdut (XII)

Written on:iulie 16, 2018
Comments
Add One

Cândva ainii populau întreaga Japonie, au fost cei mai importanţi băştinaşi ai acestei ţări, deşi, scrie Liviu Petrina în monografia “Ainii. Aborigenii Japoniei”, nu sunt primii oameni din arhipelagul nipon. Înaintea lor au trăit pe insulele Japoniei şi alte seminţii: un neam de uriaşi, un trib de canibali şi un popor de pitici numiţi sugerativ “oamenii din brusturi”. În treacăt fie zis, japonezii apreciază brusturele. Pe vremuri ţăranii japonezi plăteau lorzilor daymio dări înrobitoare pentru tot ce cultivau. De foame au început să mănânce rădăcini de brusture sălbatic, apoi l-au cultivat ca legumă. Pentru brusture nu plăteau dijmă. Acum agricultura Japoniei produce 15 varietăţi de brusture. Rădăcina se mănâncă crudă, se găteşte fiartă ca înlocuitor a cartofului, dacă-i prăjită este surogat de cafea. Măcinată devine făina pentru panificaţie şi patiserie. La noi s-a mâncat brusture, dar obiceiul s-a pierdut. Doar călugării la mănăstiri, scrie revista “Lumea Credinţei”, îl recoltează şi-l consumă. Frunzele, rădăcina şi seminţele de brusture sunt bune de leac. Ainii au populat Japonia cu o sută de milenii înainte de a veni Copiii Soarelui, zice o legendă. Copiii Soarelui sunt oamenii Jomon. Aceştia au ajuns în arhipelagul nipon cu 14 milenii înaintea erei creştine şi au pierit ca naţie cu patru secole î. Hr. Li s-au zis ”mâncătorii de castane”. Astăzi în Japonia specia locală de castan este intens cultivată. Ca să le prăjească, japonezii pun castanele într-un bol printre pietre fierbinţi. Vânzătorii de castane prăjite sunt obişnuiţi pe străzile oraşelor japoneze. Castanele se gătesc în multe reţete. Din castane se obţine industrial făină de panificaţie, compot, ulei, medicamente ori sunt confiate (fierte în sirop de zahăr şi uscate). Jomon erau reprezentanţii decăzuţi ai unei rase cosmice. De la ei au rămas nu numai obiceiul de a mânca castane, ci şi statuietele dogu remarcate de rusul Matei Agrest. Agrest, matematician, membru al Academiei de Ştiinţe a URSS, susţinea la începutul anilor 1960 că au existat contacte străvechi între pământeni şi extratereştri. Statuietele dogu bunăoară înfăţişează personaje în costume spaţiale remarcă în cartea “Cosmonauţii din antichitate”. Agrest, Harold Wilkins şi Peter Kolosimo sunt fondatorii paleoastronauticii ca ştiinţă. Opera lor va influenţa alţi autori ai genului: Eric von Daniken şi Zecharia Sitchin.

Sunt două stele perechi: Sirius A, vizibilă cu ochiul liber şi Sirius B, mică, invizibilă fără telescop şi care gravitează în jurul primei stele. Daniken a observat că negrii Dogon din Sahara, păstori primitivi, ştiu din surse obscure de existenţa stelei Sirius B şi mai mult, chiar îi desenează traiectoria corect. Sirius A şi B sunt considerate sfinte de negrii Dogon şi zic ei că din acele stele au coborât zeii. Asemănarea dintre numele tribului Dogon şi a statuietelor dogu din Japonia este bizară şi greu de presupus că ar fi doar rodul întâmplării. Autorul Noah Boch zice că numele stelei Sirius vine de la zeul egiptean Osiris, regele Lumii de Jos, lumea morţilor. Fapt interesant, indienii nordamericani Cherokee din statul Georgia spun despre steaua Sirius că este câinele ce păzeşte Calea Sufletelor spre Cer, potrivire cu mitologia egipteană care vede în Sirius steaua lui Osiris, stăpânul morţilor. În mitologia grecilor, lumea morţilor este păzită tot de un câine, Cerber. Altă potrivire: pe 25 aprilie, când Sirius apare pe cer, romanii sacrificau un câine! Vechii greci numeau primele zile de după apariţia lui Sirius pe firmament, zilele câinelui. Negrii Serer din Senegal şi Gambia divinizează steaua Sirius A. Pe de o parte se pare că tribul poartă numele stelei, pe de alta, pentru negrii Serer, Sirius este zeiţa agriculturii şi a ploii. La geţi Kotys era regina Lumii de Jos, ceea ce aminteşte de Osiris şi totodată zeiţa agriculturii la fel ca la negrii Serer. Cum spuneam romanii cinsteau steaua Sirius ori ei luaseră obiceiurile fie de la strămoşii lor ausonii, fie de la vecinii lor etruscii, originari din Carpaţi la fel ca ausonii. La rândul lor grecii slăveau steaua Sirius ori dorienii, una din ramurile grecilor, veneau din Carpaţi. Toate acestea duc la concluzia că strămoşii noştri sunt cei dintâi care au slăvit steaua Sirius. În Buzău sunt Munţii Siriu. Siriul este vecin cu Ţara Luanei, ţinutul care în vremurile de demult a fost scena unui război purtat de extratereştri, după cum spune textul săpat pe placa de piatră numită Poarta lui Dumnezeu. Acolo la curbura Carpaţilor, cândva o fată numită Luana a coborât din Cer într-un car de foc. S-a îndrăgostit de un pământean, a rămas pe Pământ, a ajuns regina acelui ţinut şi a înălţat Cetatea de Smarald cu ziduri “până la cer”. Deasupra cetăţii strălucea “un soare” tot timpul, era probabil lumină electrică. Smaraldul este verde, culoarea speranţei potrivită cu apele tămăduitoare din Valea Izvoarelor aflată în Ţara Luanei. Într-o zi duşmanii veniţi din Cer în care de foc atacă şi nimicesc Cetatea de Smarald. Ce aveau cu Luana? La negrii din insula australiană Fraser este legenda că o fată din cer, Kgali, s-a îndrăgostit de un pământean şi a vrut să rămână cu el. Camarazii ei extratereştri nu acceptă şi o ucid. S-au temut poate că nepotrivirea genetică dintre ea şi pământean putea naşte monştri. Într-adevăr iubirea dintre oamenii din cer şi pământence a născut uriaşii, zice Biblia. Pe acei uriaşi răi i-a ucis Dumnezeu la Potop, dar gena lor a rămas. Secole mai târziu regele David, autorul Psalmilor din Biblie şi străbun al Sfintei Maria, va lupta cu uriaşul Goliat. Poarta lui Dumnezeu descrie un război atomic, confirmat de oasele de uriaşi iradiate găsite în satul buzoian Nucet. Ainii zic că au venit dintr-o ţară numită Sireta-ku, aflată la Soare Apune. După nume patria lor de obârşie pare a fi valea Siretului ori munţii Siriu. În graiul get sireta înseamnă râu şi totodată, lung. Moştenim în română cuvântul şiret (de pantofi), obiect lung prin natura lui. În limba ainu sireta înseamnă răsucit ori Siretul este răsucit, are meandre. La aini, ku înseamnă luminos, iar în limba geţilor, noroi. Antagonismul nu poate fi ignorat! Pentru Siretul noroios, cu aluviuni, înţelesul dat de geţi atributului ku este potrivit! Ca urmare Sireta-ku, obârşia ainilor, nu-i Valea Siretului, ci Munţii Siriu. Toponimul Siriu este înrudit cu grecul sireous-strălucitor. În imaginarul popular Munţii Siriu erau strălucitori deoarece acolo aterizase Luana. Motivele geometrice de pe straiele ainilor le vedem pe cojoacele ciobanilor din Carpaţi. Totemul ainilor este ursul, care este totodată simbolul lui Zamolxe, zeul suprem al geţilor, scrie Romulus Vulcănescu. Ainii spun la sat, katun. Românii spun cătun, iar albanezii, rudele noastre, katun. Cătunul este un sat mic ori ainii locuiesc în sate mici. În graiul ainilor utar înseamnă prieten, termenul aminteşte de numeralul unu, ceea ce este corect: cu prietenul suntem una în simţire. La fel ca geţii, ainii zic la vultur oaş. De la oaş vin numele Ţării Oaşului, satului vasluian Oşeşti, muntelui Oaşa din Făgăraş. Yukar, poveştile ainilor, vorbesc de insule fabuloase ce plutesc pe Oceanul Pacific şi de tărâmul ceresc Kamuy Mosir-Ţara Zeilor. Într-adevăr Pacificul are insule plutitoare din piatră ponce, înverzite de cocotieri. Un zid de fier cu o singură poartă înconjură Kamuy Mosir. Astfel descrisă pare o staţie cosmică. Din Kamuy Mosir a venit Aioina, civilizatorul ainilor. Nu ştim dacă Aioina vine de la auson, dar mosir-ţară seamănă clar cu românescul moşie. Moşie, derivat din getul moş, este sinonim cu ţară. Bunicii noştri nu ziceau teritoriul satului, ci moşia satului. Un erou din poveştile yukar a prins Vidra de Aur care trăia înconjurată de comori într-o peşteră sub mare. Pe uscat vidra leapădă blana şi ia chip de fată. Povestea ainilor aduce cu legenda scoţiană a selkilor. În mare selkii, oameni amfibie, sunt acoperiţi cu piele de focă. Pe uscat scot pielea şi arată trupul omenesc. Uneori selkii se însurau pe uscat. Vidrele ainilor seamănă cu vidrele din folclorul dobrogean, femei amfibie, un fel de sirene ce trăiau în Marea Neagră. Regina lor avea sub mare un palat plin de comori. Cuvântul get vidra vine din arianul wed-apă moartă ori apa cu hidrogen sulfurat de pe fundul Mării Negre este moartă, nu permite viaţa pluricelulară. De la wed englezii zic la apă water, ruşii voda. La apa vie arienii ziceau ap, de unde sanscritul apah-apă. Donald Philippi, Chiri Yukie şi Benjamin Peterson au adunat legendele ainu în volumele: “Cântecul lui Dumnezeu”,  “Poveştile ainu” şi “Tradiţia epică ainu”. Marian Rotaru

Leave a Comment