Google

În căutarea timpului pierdut (XCVII)

Written on:martie 14, 2020
Comments
Add One

Pe 19 februarie 2020 am aflat o veste tristă. Cu o zi înainte, Constatin Dimoftache, marele bârlădean şi tutovean, a plecat din lumea asta. Am vrut să împărtăşesc durerea unor colegi de serviciu. Nu auziseră de Constatin Dimostache, dar erau la curent cu pornografia de la televizor. Constantin Dimoftache, cunoscut ca C.D. Zeletin, s-a născut în satul Burdusaci şi, de altfel, pseudonimul pe care l-a folosit provine de la râul Zeletin care trece prin satul său. La Burdusaci, colţ de pământ tutovean, au văzut deopotrivă lumina zilei savanţii Ştefan Zeletin, Puiu Filipescu, Miltiade Filipescu şi Constantin Filipescu. Bunicii paterni ai lui George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină şi căruia C.D. Zeletin i-a fost nepot, locuiau în satul tecucean Văratici, peste deal de Burdusaci. Constantin Dimoftache s-a impus ca o personalitate uriaşă a spiritului românesc. S-a dedicat ştiinţei, literaturii şi vieţii culturale, înstrăinat de cele lumeşti. A dus viaţă de sfânt. Întâi de toate a fost savant. Doctor în medicină, profesor universitar, cercetător cu contribuţii originale în medicina mondială, autor a peste 70 de lucrări de specialitate, a cinci tratate universitare, a unei lucrări de istorie a medicinii şi redactor şef al “Revistei Române de Biofizică”, C.D. Zeletin a fost membru al Uniunii Scriitorilor din 1967 şi într-adevăr este autorul a 40 de volume de beletristică. A abordat în proza sa eseistica, memorialistica, filosofia şi istoriografia. C.D. Zelntin a scris cu talent poezii, poate cel mai greu gen literar şi a tradus din franceză poeziile lui Charles Baudelaire. În 1990 a fondat Societatea Scriitorilor Medici din România. În 1948 comuniştii au ştrangulat activitatea Academiei Bârlădene, instituţie burgheză, ziceau ei. Activitatea a continuat totuşi pe ascuns sub preşedenţia poetului George Tutoveanu, până la moartea acestuia în 1957. Constantin Dimoftache este primit în Academie în 1950, avea 15 ani, a fost cel mai tânăr membru din istoria instituţiei. Participa la întâlnirile clandestine ale Academiei alături de bătrânul poet şi mai venea câte cineva, aproape de fiecare dată altă persoană, dar niciodată nu reuşeau să fie mai mulţi de trei şi asta de teama securităţii. Întâlnirile lor erau un act de curaj, riscau enorm şi după fiecare şedinţă George Tutoveanu căuta să insufle celorlalţi mândria de a fi mucenic al culturii: “Nu uitaţi, noi suntem Academia Bârlădeană”. Prin sârguinţa doamnei profesor doctor Elena Monu, Academia Bârlădeană a renăscut în 1991. C.D. Zeletin este ales preşedinte de onoare. Pentru prestigioasa societate literar-culturală va fi mentor, dar şi eminenţa cenuşie a revistei “Academia Bârlădeană”. Iubea enorm cartea. “Cartea este altarul la care ne închinăm”, zicea şi în bună parte volumele din biblioteca Academiei au fost donate de dânsul. Din opera zămislită, cea mai dragă Profesorului a fost monografia “Prinţesa Elena Bibescu. Marea pianistă”. Legată de această carte este confesiunea tulburătoare făcută într-o şedinţa a Academiei. C.D. Zeletin a urmat cursurile gimnaziale şi secundare la Colegiul Naţional Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad. Stătea cu gazdă la cineva în cartierul Rai. Am mai spus că numele cartierului nu se datora vecinătăţii cu cimitirul Eternitatea, ci frumuseţii locului. Cartierul întins pe o coastă de deal, avea gospodării arătoase cu vii, nuci, cireşi şi salcâmi, străzi umbrite, pavate cu piatră de râu. Era un spaţiu al tihniei, reflexia pământeană a Paradisului ceresc. Viitorul savant a fost un copil studios. I-a plăcut mult să citească şi adesea mergea cu o carte în cimitir. Acolo găsea liniştea. Tot solitudinea în care putea citi, cugeta şi visa în voie o căuta adolescentul Mihai Eminescu. A găsit-o pe mica insulă a Lacului cu Nuferi din Pădurea de Argint a Ipoteştilor. Constantin Dimoftache citea lângă un mormânt care, străjuit de o piramidă, l-a atras. Era mormântul lui Manolache Costache Epureanu Boldur, paşoptist, prim ministru al Moldovei, apoi singurul moldovean prim ministru al Ţării Românesti, de două ori prim ministru al Principatelor Unite Române, autorul unor lucrări de ştiinţe economice, proprietarul celei mai mari biblioteci particulare din Moldova. Costache Epureanu Boldur făcea parte din familia Costache, cea mai veche spiţă de boieri moldoveni, scria paharnicul Constandin Sion în “Arhondologia Moldovei”, coborâtă din Boldur, cneaz al Ţării Bârladului în sec. XIV şi socru al voievodului Dragoş, întemeietorul Moldovei. Strămoş i-a fost şi hatmanul Boldur din vremea lui Ştefan cel Mare, acel Boldur Fiara Paloşului, cum i-a zis Barbu Ştefănescu Delavrancea în piesa de teatru “Apus de Soare”. Boldur este nume getic, înrudit cu vikingul baldr-brav şi cu numele englez Baldwin- îndrăzneţ. Baldur a fost numele unui zeu viking. Lângă mormântul omului politic era un altul, pe care scria Prinţesa Elena Bibescu. Privea lespedea de piatră şi se întreba cine-i misterioasa prinţesă care odihnea acolo. Taina i se va dezvălui curând printr-o întâmplare pe care doar voia lui Dumnezeu a făcut-o posibilă. După războiul mondial, băieţii purtau cu plăcere bocanci cu ţinte de oţel, inspiraţi de defilările cazone. Constantin Dimoftache nu făcea execepţie. Când el şi colegii veneau de la şcoală, băteau pasul pe lespezile de piatră de răsuna strada şi hărăţeau câinii. Într-o zi, era în mai 1946, iese la poartă un gospodar trezit din toropeala amiezii de ceata de ştrengari. Omul aruncă ochii la Constantin Dimoftache. Îl cheamă şi-l întreabă ”nu vrei nişte cărţi vechi”? “Ba da” zice băiatul bucuros. A primit un teanc între care o carte de istorie a muzicii, editată la începutul sec. XX. O pagină din carte, ilustrată cu o poză, era dedicată prinţesei Elena Bibescu, considerată atunci şi rămasă până azi, cea mai mare pianistă româncă. Poza arăta o femeie frumoasă în floarea vârstei. Aşa a aflat tânărul Constantin Dimoftache cine-i personajul care odihnea alături de Costache Epureanu. Era fiica lui, descendenta Costăcheştilor după tată si a principilor Moldovei din familia Sturdza după mamă. Elena s-a căsătorit cu Alexandru Bibescu, fiul domnitorului Ţării Românesti Gheorghe Bibescu şi totodată urmaşul unei dinastii de bani ai Olteniei. Fiul celor doi a fost prinţul Anton Bibescu. Prinţul a fost mare viticultor. La Corcova pe valea Motrului, în Mehedinţi, avea moşie, cramă şi 2.000 de hectare cu vie din speciile Cabernet, Merlot, Pinot Noir, Fetească, Shiraz, Muscat Ottonel, Chardonay, Sauvignon Alb. Se produceau două vinuri cupajate, Corcovin şi Corcovel. Vinul cupajat de Corcova se obţinea prin amestecul în anume proporţii a mai multor soiuri individuale de vin maturat, înfrăţite apoi un an în butoaie de stejar. Corcovinul şi Corcovelul erau exportate în Franţa şi servite în restaurantele de lux ale Parisului. Asemenea succes comercial viticol mai avuseseră doi viticultori români. Unul a fost marele duce Nicolae, fratele Regelui Carol al II-lea, cu vinul din stafide, unicul din România, produs la Tohani, Prahova. Domeniul Tohani avea cramă şi 365 hectare de vie. Al doilea a fost Nicolae Bazilescu cu vinurile de la Urlaţi, Prahova. Domeniul Urlaţi furniza vin restaurantului Capşa din Bucureşti şi companiei franceze Maison de Champagne St. Marceaux. Nicolae Bazilescu a fost decan al Facultăţii de Drept din Bucuresti, a scris lucrări de ştiinţe juridice şi a înfiinţat compania Zarea, producătoare de vin spumant şi şampanie. A ctitorit în Bucureşti două biserici, cartierul Bucureştii Noi în 1898 şi parcul Bazilescu. Parcul a salvat o rămăsiţă din Codrii Vlăsiei. Anton Bibescu nu a rămas în istorie ca viticultor, ci ca un mare binefăcător al literaturii române, el însuşi scriior şi căsătorit cu o scriitoare, englezoaica Elizabeth Asquith. Anton Bibescu a sprijinit financiar scriitori şi poeţi români şi a sponsorizat traducerea operei lui Eminescu în franceză. Lui Mihail Sebastian, romancier, publicist şi dramaturg, Anton Bibescu i-a oferit casă şi masă la Corcova, ca să-l ferească de grijile materiale. La Corcova a scris Mihail Sebastian piesa de teatru “Steaua fără nume”. Pe Constantin Dimoftache, Elena Bibescu l-a fascinat. O va purta în suflet din adolescenţă, pentru tot restul vieţii şi îndrăznesc să cred că a fost o iubire peste timp, ca să parafrazez titlul unui roman de Nora Roberts, o iubire de dincolo de lumea noastră, o iubire imposibilă, dar cu atât mai mult dumnezeiască. În 2008 va publica volumul “Prinţesa Elena Bibescu. Marea pianistă”, lucrare amplă, enciclopedică, rodul a mai mult de patru decenii de muncă, căutare şi laborioasă documentare. Atât îmi rămâne, să citez pe Albert Camus: “o iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea, nu-i iubire. Dar în acest caz neputinţa de a iubi este privilegiul inimilor nobile”.  Marian Rotaru

Leave a Comment