Google

În căutarea timpului pierdut (XCIX)

Written on:martie 30, 2020
Comments
Add One

Amazoanele ştiau arta navigaţiei. Bunăoară au prădat Libia, ori acolo au ajuns pe mare, drumul pe uscat fiind prea anevois. Tot pe mare au ajuns în Atica şi au atacat Atena pe vremea regelui Tezeu, eroul care a ucis minotaurul din Creta. Lângă Atena se arată turiştilor Câmpia Amazoanelor, locul unde femeile războinic îşi aşezaseră tabăra. Chiar şi locul sacru al amazoanelor era pe o insulă, insula Aretias din Marea Neagră. Veneau pe insulă la templul zeului Ares, din care azi au rămas ruinele. Insula are patru hectare, aparţine Turciei şi se află în largul oraşului Giresun, regiunea Pont. Cândva oraşul era grecesc, se chema Cerasus şi era considerat patria cireşilor. Localnicii cred că ruinele de pe insula Aretias au energie pozitivă ce poate tămădui boli. Amazoanele s-au dedat pirateriei. Unii dintre marinarii prinşi erau ucişi, iar alţii erau legaţi şi ţinuţi flămânzi până erau daţi androfagilor, un popor de canibali despre care Herodot scria că locuiau pe malul Donului. Ruşii au păstrat în folclorul lor amintirea amazoanelor şi androfagilor prin acele baba yaga, femeii canibal care trăiau prin codri şi furau copii ca să-i mănânce. Este interesant că în copilăria mea la Ghidigeni se spunea copiilor urâţi mamaiana, ceea ce aminteşte, fie şi denaturat, de babayaga, mâncătoarea de copii. Din câte se zvonea cu ani în urmă, ultimile victime ale canibalimului în spaţiul nostru au fost fetele vândute de Securitate împăratului Bokassa din Africa Centrală. Au sfârşit ca delicatesă la masa imperială. Se ştie că Bokassa a fost canibal şi prieten cu Ceauşescu şi se mai ştie că pentru valută forte comuniştii făceau orice. Scriam mai înainte despre zvonurile din anii 1970, cum că în împrejurimile Bârladului s-au găsit cadavrele unor copii exangvinaţi. Se spunea atunci că sângele luat de la copii era vândut în străinătate. În anii 1930 exista în satul Tălăşmani, lângă Bârlad, o colonie de vară pentru copii bolnavi de tuberculoză, înfiinţată de stat. Tabăra valorifica aerul ozonat al pădurii din preajma Tălăşmanilor. După 1950 la Tălăşmani erau aduşi copii orfani, aparent nimic rău, numai că despre ce păţeau acolo s-au zis lucruri groaznice. Copiii erau supuşi unui regim de exterminare şi cadavrele unora zac îngropate prin pădure. Ce au ascuns torţionarii? Experimente medicale, prelevări de organe pentru export, cine ştie. Nu sunt dovezi, doar vorbe. La Ghidigeni în palatul Chrissoveloni s-a înfiinţat în 1970 o şcoală specială pentru copii retardaţi mintal. Aveau condiţii bune de trai, erau învătaţi o meserie simplă şi până la 18 ani trebuiau să înveţe clasele primare. Unii nu reuşeau. Cei irecuperabili erau internaţi în spitale anume şi supuşi la experimenţe medicale, a destăinuit un fost director al şcolii. Cât valora pe vremea aceea viaţa unui om? Un profesor din Ghidigeni povestea că în seara zilei de 21 decembrie 1989 s-a făcut şedinţă la primărie. Un activist susţinea ideea rezistenţei armate dacă în comună se va isca o revoltă anticomunistă. Cerea ca membrii de partid să fie înarmaţi şi la nevoie să tragă în consăteni. “Fugi domnule şi te ascunde”, îi zice oripilat profesorul şi toţi ceilalti au fost de acord. “Amintirile bune durează mult timp, cele rele şi mai mult”, scria matematicianul Alexandru Gh. Radu, numai că în timp impactul emoţional scade! Îşi mai aminteşte cineva dezvăluirile privind tainele Revoluţiei publicate în revista “Zig-zag” prin 1990? Cine mai discută despre inundaţiile catastrofale din martie 1970, bunăoară? Ce le-a cauzat nu se ştie nici în ziua de azi. Nu se ştie de unde a iesit atâta apă într-o singură noapte. Pe unele râuri din Ardeal viitura venită din neant a semănat cu un tsunami înalt de 12 metri. Apa a iesit prin nişte tunele din munţi care comunicau cu o mare subterană, ziceau unii atunci. Mai încoace inundaţiile au avut cauze mult mai omeneşti. După anul 2000 s-au înmulţit pe văile Carpaţilor Orientali fierăstraiele de tăiat lemne. Rumeguşul era aruncat în albia râurilor. Albiile s-au înfundat şi, la nişte ploi mai serioase, s-a produs inundaţia din 2005 care a nenorocit valea Siretului. Mai înainte se făceau din rumeguş plăci aglomerate de lemn tip PAL şi brichete combustibile. Încă din 1947 statul român a dat în funcţiune combinatul de la Dobreta Turnu Severin care prelucra rumeguş de lemn. Nu numai rumeguşul, bidoanele de plastic, cutiile de aluminiu şi hârtiile aruncate au contribuit la nenorocire. Normal, toate acestea sunt deşeuri valorificabile. Suedia este cel mai mare producător de hârtie, dar 50% din producţie este hârtie reciclată. În Suedia sau Finlanda buştenii sunt transportaţi la fabrici, ieftin şi ecologic, cu pluta pe râuri, nu cu camionul pe şosea. În Germania, 12% din necesarul de metale neferoase este asigurat de reciclări. Din deşeurile de plastic se fac alte mase plastice. În Japonia deşeurile inerte se brichetează şi se aruncă în mare lângă ţărm ca să se mărească suprafaţa uscatului. Aşa sunt unii, gospodari! În România fabricile din industria mecanică se confruntă cu eliminarea uleiului emulsionabil uzat. Plătesc unor firme căpuşă ca să-l preia. Pe altă parte la spălatul halelor se foloseşte pentru uscare rumeguş de lemn, care, îmbibat cu petrol, se aruncă la gunoi. La întreprinderea bârladeană IRB uleiul emulsionabil uzat se amestecă cu rumeguşul folosit, se usucă şi se obţine un praf bun de aprins focul în sobă. Praful este distribuit gratuit muncitorilor. Unde este minte şi bunăvoinţă se fac lucruri bune! Un unchi al meu din Ciocani a făcut şcoala de ofiţeri în Germania pe timpul războiului mondial. Când s-a întors în 1944 a adus acasă un dispozitiv ingenios, fabricat de nemţi. Era un tub pe care se montaseră elemente bimetal înseriate. Dispozitivul se aşeza deasupra lămpii cu gaz care ilumina camera. Aerul cald din lampă urca prin tub, îl încălzea şi căldura era transmisă la bimetale. În fiecare bimetal apărea o tensiune electromotoare. Tensiunile se însumau şi rezulta un curent electric suficient să alimenteze un aparat de radio cu lămpi şi un bec. Tot ca să alimenteze un bec de iluminat şi un radio bunicul din Ciocani avea pe atunci un grup electrogen care funcţionana cu motorină, mai costisitor decât invenţia nemţească. Principiul acelui dispozitiv ar putea fi util în industrie. Bimetalele dispuse pe recipientele calde ar da electricitate. “Să iroseşti resursele, va rezulta în subminarea prosperităţii copiilor noştri”, spunea Theodore Roosevelt, preşedinte american şi cunoscut scriitor. Dar cine să-l ia în seamă? Anumite bacterii introduse în reactoare cu dioxid de carbon şi apă, transformă dioxidul de carbon în celuloză, din care apoi se face hârtie, celofan sau ţesături. O altă specie de bacterii transformă în aceleaşi condiţii celuloza în glucoză din care apoi se obţine etanol folosit drept combustibil ieftin şi nepoluant la automobile. Aceste biotehnologii sunt brevetate în 1965, dar nu sunt folosite. Pentru a obţine ieftin celuloză şi glucoză din dioxid de carbon s-ar putea construi în România fabrici la Covasna în Transilvania şi la Buziaş în Banat, unde acest gaz iese liber din pământ. În 1965 japonezii au descopert bacterii care consumă reziduurile de petrol din apele industriale uzate de la rafinării. Bacteriile se hrănesc cu petrolul rezidual şi produc proteine bune pentru hrana porcilor. Într-un manual pentru maiştrii din industria uleiurilor vegetale publicat în 1963, autorul D. Puzdea dădea soluţia de utilizare a dioxidului de carbon, rezultat la centralele termice industriale. Dioxidul de carbon ieşit prin coş este dirijat într-o incintă unde se află un strat de jar din cărbune. În incintă molecula de dioxid de carbon cedează un atom de oxigen care reacţionează cu carbonul din jar. Rezultă două molecule de monoxid de carbon, gaz combustibil. Monoxidul de carbon este dirijat la arzătoarele centralei. Poluarea scade, randamentul termocentralei creşte. S-a brevetat şi un dispozitiv care pus la ţeava de eşapament a automobilelor recirculă parţial în carburator gazele de eşapament pentru a fi iarăşi arse. Gazele conţin monoxid de carbon şi sulf. Consumul de combustibil scade cu 15%, iar poluarea se reduce. Jaful pădurilor din Carpaţii Orientali a continuat. Munţii sunt goi, nici tufişuri nu se mai văd. Autorul crimei este o companie austriacă în cârdăşie cu securişti români. UE este acum îngrijorată cică de dispariţia pădurilor din Carpaţi. Cât cinism! Uite aşa dau dreptate primarului comunei Goştinari din Vlaşca care a pus pe clădirea primăriei un baner cu sloganuri antiUE şi în spirit de frondă anunţa că fumatul este permis în instituţie, deşi legea europeană îl interzice. Apropo, înainte vreme restaurantele colectau scrumul de ţigară. Era achiziţionat cu bani buni şi folosit ca agent de lustruire pentru metalele preţioase. Marian Rotaru

Leave a Comment