Google

În căutarea timpului pierdut (XCIV)

Written on:februarie 23, 2020
Comments
Add One

Cu sau fără sirene Marea Neagră rămâne un spaţiu bogat, dar pe care noi românii nu-l exploatăm. În 1990 a existat iniţiativa constiturii unei societăţi pe acţiuni la care cetăţenii să investească şi care să pună în valoare bogăţiile Mării Negre. Firma urma să exploateze ferme de maricultură pentru peşte şi scoici, insule plutitoare cu panouri fotovoltaice pentru electricitate şi algele marine. Algele sunt comestibile, din ele se fabrică produse cosmetice, se extrage potasiu, se obţine biogaz şi bioîngrăşământ agricol. Anual ajung pe plajele României 15.000 tone de alge. Valurile aduc la ţărm bucăţi de piatră ponce. Pe vremuri localnicii le adunau şi şlefuiau din ele pietre de baie ori alte obiecte utile. Marea aruncă pe plajă cochilii de scoică. O parte le adună localnicii ca să confecţioneze suvenire sau scrumiere, dar cochiliile măcinate pot fi sursă de calciu la furajarea păsărilor sau pot fi folosite pentru fabricarea varului. Din păcate iniţiativa acelei societăţi nu a avut ecou. De ce? Teama de vreo excrocherie. Totuşi marea rămâne un atu imens pentru economia noastră. Cu ceva timp în urmă la intrarea în bazarul din Neptun era o salcie uriaşă. Între crengile salciei un întreprinzător isteţ amenajase o terasă cu balustradă la care se urca pe o scară de lemn. Pe terasă erau cinci mese cu patru scaune. Se serveau mumai guvizi şi hamsii prăjite. Peştii erau proapaspeţi şi gustoşi, iar ambientul localului era de milioane. S-a trezit o jună politician, culmea de la un partid cică de dreapta, să zică că pe vremea lui Ceauşescu se găseau de toate, dar românii erau mofturoşi. Respectiva era pe vremea aceea la grădiniţă, iar dacă taică-său a fost om de rând, să-l întrebe cum stătea la coadă de la două dimineaţa ca să-i cumpere lapte! În 1980 erau 10.000 de şomeri în Bârlad, 800 în Fălticeni. În ţară o mie de fabrici erau nerentabile şi ca urmare finanţate de stat  din motive politice. Greutăţile au ascuţit spiritul întreprinzător al românilor, chiar trăind în comunism. Din păcate spiritul gospodăresc s-a tocit azi. Înainte de 1990 oamenii cultivau în spaţiile dintre blocuri ori la margine de drum, legume şi cartofi. Pomii fructiferi se înşirau de-a lungul şoselelor, iar aleile dintre blocuri erau boltite cu vie. Mulţi amenajaseră în subsolurile de bloc ciupercării, iar la mansardă hulubării. Unii amenajaseră minigrădini în balcon. În case nu lipseau ghivecele cu aloe ori cu lămâii, la ferestre erau jardiniere cu pătrunjel şi ardei bulgăreşti mici şi iuţi. Mai toate gospodinele aveau cuiburi de kefir ori de cristale japoneze care produceau un fel de bragă. Imediat după Revoluţie un electrician de la Casa Poporului planta pe acoperişul clădirii roşii şi ardei. Omul folosea ca jardinere literele de la lozincile comuniste date jos. Toate instituţiile care aveau cantine, aveau şi ferme de porci şi multe crescătorii de animale aveau staţii de biogaz. În şcoli se creşteau viermi de mătase. Astăzi ţara este plină de gunoaie, dar înainte se colecta şi se valorifica totul: deşeuri, plante medicinale, plante alimentare sălbatice, ciuperci, castanele din parcuri, fructele de pădure. Este celebră ideea domnului Petru Plăcintă, specialist în zootehnie, de a folosi un deşeu de abator, pielea de pe scurmacul de curcan, pentru confecţionarea de genţi şi pantofi. Un inginer avusese ideea să pună un dinam la axul principal al strungurilor. Se obţinea curent electric pentru becul maşinii. Azi bunăoară se face caz de poluarea pricinuită de uleiul alimentar ars, aruncat la canal. Înainte uleiul ars era colectat şi rafinat. După rafinare, se chema ulei vehiculat, era util în industrie ca inhibitor de coroziune. La Bârlad, pe Strâmba, îmi amintesc, era un centru pentru achiziţia penelor. Mai există aşa ceva în ziua de azi? Frizeriile vindeau părul, acum îl aruncă. Din păr se făcea pâslă. Erau în anii 1980 gospodării ţărăneşti cu staţii de biogaz, centrale electrice eoliene şi panouri solare pentru încălzit apa, confecţionate artizanal. Un bârlădean a construit din piese reciclate un automobil şi l-a înmatriculat şi tot pe vremea aceea un electrician de la FEPA Bârlad, a construit la ţară, acasă la părinţi, o microhidrocentrală. Valorifica energia unui pârâu care curgea prin curte. Politica de valorificare a oricărei resurse nu era meritul comuniştilor. Aceeşi politică era dusă în Occident şi se pot citi exemple pilduitoare din cartea “Povestea celor 3R”, autor Virgil Prodea, publicată în 1985. Economia comunistă nu avea eficacitatea economiei libere. Multe treburi erau făcute de mântuială, fără simţul răspunderii. Prin 1980 un profesor din Bârlad îşi construia casa. Într-o dimineaţă aduce cărămidă, o aşează provizoriu pe trotuar în faţa curţii şi pleacă la liceul Mihai Eminescu, unde avea ore. Când se întoarce acasă, îl ia cu leşin. Cărămizile dispăruseră! Un vecin îi spune că au venit o mulţime de copii, au luat fiecare o cărămidă şi le-au dus în curtea şcolii generale de alături. Într-adevăr cărămizile erau în curtea şcolii. Ce se întâmplase? La şcoală s-a cerut elevilor să adune cărămizi aruncate şi să aducă fiecare câte una. Copiii au văzut cărămizile pe trotuar şi pur şi simplu le-au luat şi le-au predat la şcoală. Profesorul a explicat directorului şcolii situaţia. A luat cărămizile înapoi, dar oare niciun profesor de la şcoala generală nu s-a întrebat de unde aduc elevii cărămizi noi, aşa de multe şi atât de repede? Eram student la Iaşi. Într-o zi şeful de an ne cere să aducem câte 12 lei. Doi lei erau pentru a ajuta teatrul din Iaşi. Pentru ceilalţi 10 lei ar fi trebuit ca fiecare să aducem sticle şi borcane, dar asta năştea complicaţii administrative, aşa că “indicaţia” era să plătim contravaloarea sticlelor, bani care urmau să intre în fondul Institutului Politehnic. Nu mi s-a părut corect să dăm bani din buzunar, ci efectiv să colectam deşeuri. De fapt aceasta era ideea! Mă duc la şeful de an şi-i zic: “Mitică îţi dau doi lei pentru teatru, dar nu-ţi dau bani pentru sticle. Le adun, le spăl şi ţi le aduc, să-mi spui unde. Nu are rost să pierdem timpul cu toţii ca să mergem la centrul de colectare. După ce se adună sticlăraia, organizezi un singur transport la centrul de achiziţie. Este mai economic!” Eu voiam să fie treaba corectă, dar individul a zis că-mi bat joc de el. Mă reclamă la secretarul de partid al facultăţii de mecanică. Secretarul era un valoros cadru universitar, preda tehnologia presării la rece, era autorul unor lucrări şi cercetări în domeniu. Totuşi pe cât de mare specialist era, pe atât de mic era ca om. Imediat m-a interpelat, cam ca la “colţul străzii”. I-am explicat ce am vrut şi ca să nu fie discuţii, am dat banii. Lucrurile nu s-au oprit aici. Grupa mea a predat proiectele de an, profesorul le-a corectat şi a venit vremea ca să fie anunţate notele. Profesorul pune la toţi nota acordată, numai mie nu. Întreb de ce nu am şi eu o notă. Răspunde iritat că nu am predat proiectul, aşa că nu voi intra în examen. “Domnule profesor, l-am predat în cabinetul Dvs”. Uimit de  îndrăzneală, acceptă să verifice împreună cu mine. Intrăm în cabinet. “Uite domnule, unde vezi proiectul dumitale” şi tot căuta cu ochii pe sus, prin rafturile bibliotecii ticsită de cărţi. “Uitaţi-l, domnule profesor, este pe biroul Dvs., la vedere!”. A înghiţit în sec. Evident că a corectat proiectul cu mare severitate şi a pus nota cât de mică a putut. La examen a vrut să mă pice. Nu a reuşit. S-a uitat în carnet. Aveam note maxime la exemene date cu nume grele ale făcultăţii: Vitalie Belous, Mihai Gafiţanu, somităţi ale ştiinţei româneşti. “Uite domnule, tipul a luat zece la decan şi la rector!”, zice. “Îţi pun nota şase şi te aştept la mărire în toamnă”. “Nu mă aşteptaţi, nota nu mă interesează”, îi răspund. În perioada comunistă apăreau la editura Albatros sumedenie de cărţi ieftine despre cum să creştem animalele cu blană preţioasă, iepurii de casă, ori viermii de mătase, cum să cultivăm citrice în apartament, cum să confecţionăm lucruri utile din deşeuri ori cum bunăoară să cultivăm buretele vegetal. Apropo, buretele vegetal este o plantă valoroasă. Din pulpă se obţine material buretos, din seminţe ulei comestibil, din coajă fibre textile, iar ce rămâne este hrană pentru porci. Buretele vegetal creşte pe suporţi verticali şi pune în valoare locurile marginale, pe lângă garduri. Până în 1947 ziarul “Universul” a scos o altă colecţie de cărţi practice, “Cunoştinţe folositoare” cu titluri sugestive: “Săpunul de casă” , “Împletituri din răchită” etc. Agricultura de apartament este la modă în lume. Pentru interioare o firmă din Ungaria vinde ghivece cu arbori pitici pe rod: cireşi, meri, peri, smochini, pruni, caişi etc.. Îmi zicea un amic că în Germania a văzut în apartamentul cuiva ghivece pe a căror pereţi erau date găuri prin care creşteau căpşuni. Producţia valora 60 de euro. Marian Rotaru

Leave a Comment