Google

În căutarea timpului pierdut (XCII)

Written on:februarie 8, 2020
Comments
Add One

Gurile de Rai din Carpaţi, de care scriam, sunt elementele unei geografii aparte conectată la alt univers, o geografie firească pentru oamenii vechi, la fel ca spaţiul euclidian în care trăim. “În antichitate se ştia că există două lumi corespondente, cea vizibilă: a sufletelor în trup, şi cea invizibilă sau Lumea de Dincolo”, scria Oreste Teodorescu. La băştinaşii din Pacific bunăoară, patria strămoşilor este întotdeauna conectată la tărâmul zeilor. Este ca şi cum semenii cosmici, confundaţi cu zeii, monitorizau tinerele comunităţi pământene apte de civilizaţie pe care le creaseră. Astfel maorii, băştinaşii Noii Zeelande, spun că au fost creaţi pe insula Taranga-Ola, legată de insula Hau, insula zeilor. Nici Taranga Ola şi nici insula Hau nu sunt localizate geografic. Cam la fel sunt tradiţiile indigenilor din insula Tahiti şi din arhipelagul Tuamotu. Străbunii tahitienilor au trăit pe insula Rohutu, care comunica cu insula Vai-Tane, sălăşul zeiilor. Rohutu este muntoasă şi împădurită, dar inabordabilă, deşi poate fi zărită de pe o insulă ce aparţine geografiei reale, Raiatea din arhipelagul Societăţii. Obârşia indigenilor din Tuamotu este insula Hoahoamaitu, de unde se pot vedea insulele pe care stau zeii, Hekeua şi Nuku. Ostrovul Hoahoamaitu nu a fost găsit de nimeni, cu toate că ar ţine, zice-se, de lumea noastră şi că s-ar afla la nord de Tuamotu. Tema pământului fantomă, interzis omului de rând, este obişnuită în mitologia polineziană. Indigenii din Tuamotu zăresc pe mare insulele Hawaiki şi Uporu. Spun că pe ele locuiesc rude de ale lor şi cu toate acestea nu pot ajunge la acele insule. Hawaiki şi Uporu se tot depărtează de cel ce navighează spre ele, până dispar. La fel cum spuneam că se întâmplă în Făgăraş, ciobanii din Munţii Buzăului văd în depărtare două piscuri la care nu poţi ajunge şi către care nici nu-i bine să mergi pentru că drumul e fără întoarcere. În 1985 doi ofiţeri au avut misiunea să rezolve enigma munţilor fantomă din Buzău. Au plecat către acolo şi nu s-au mai întors! Locuitorii arhipelagului Marchize din Pacific numără 800 de atoli, dar care oficial nu există şi evident nu apar pe hartă. Francezii care stăpânesc Marchizele nu i-au trecut pe hartă pentru că nu au reuşit să pună piciorul pe niciuna din aceste insule coraligene, deşi de pe munţii din Marchize se văd uneori şi poate să le vadă oricine, dar de ajuns la ele nu pot ajunge decât unii marchizani. Cei care debarcă pe atolii fantomă aduc nuci de cocos, fructe de pandanus şi taro (un fel de cartof). Ţăranii francezi cred că undeva în Atlantic s-ar afla Insulele Binecuvântate, descrise de ei cam la fel cum au descris Homer şi Platon insulele Fortunate. Pe insulele Fortunate, credeau vechii greci, primăvara e veşnică, pământul roditor, izvoarele reci, pădurile pline de flori şi fructe. Locuitorii Fortunatelor nu munceau, natura le dădea singură hrana, trăiau goi, dormeau la umbra pădurii pe pat de muşchi şi îşi dedicau timpul poeziei, filosofiei şi dansului. Nu exista proprietate şi nici ranguri sociale, întocmai ca în Arcadia, ţara mitică unde, spune Hesiod în poemul “Munci şi zile”, omenirea a trăit vârsta de aur, cea fără suferinţă şi fără împilare. Paradisul celţilor, unde merg sufletele după moarte, este Insula Verde, plasată undeva în Atlantic. Tot celţii ziceau că în nordul îndepărtat sunt patru insule unde s-au aşezat magii tuath a danan. Pe acele insule pot ajunge doar cei care poartă un talisman anume confecţionat de magi. Tuath a danan-poporul dac în limba celtă, denumeşte pe geţii care în timpuri imemoriale au cucerit Irlanda de la uriaşii fomorieni. Geţii vor părăsi mai apoi insula, sub presiunea celţilor. Apropo de adânca legătură spirituală dintre celţi şi geto-daci se cuvine amintit Halloweenul de care fac atâta caz americanii. La celţi Halloweenul era marcat în noaptea de 31 octombrie. Vechii celţi credeau că în această noapte spiritele morţilor umblă pe pământ şi de aici obiceiul ca tineri mascaţi să hălăduie prin sat după lăsarea întunericului şi să ceară de mâncare. Tinerii întruchipau morţii, mâncarea era pomana. Băieţii îşi luminau drumul cu nişte lămpi făcute din coajă de nap, cioplită ca să semene cu un craniu. Avea găuri pentru ochi, nas şi gură, iar în gură rânjeau dinţii. În interiorul cojii ardea o lumânare. Asemenea lămpi se confecţionau şi prin satele Moldovei de Jos, numai că în loc de nap se folosea coaja unui bostan. Desigur că în vremurile vechi şi la noi s-au făcut felinare de nap. Bostanul a fost adus în Moldova prin sec. XVI. Ţăranii noştri l-au folosit în alimentaţie şi ca furaj, iar din seminţe au stors ulei de gătit. Ion Creangă este primul care notează folosirea uleiului de bostan de către moldoveni. Pentru musulmani Grădina Raiului pământeană era situată în Ceylon. Istmul calcaros lat de doar câteva zeci de metri care lega Ceylonul de India, scufundat prin secolul XV, era numit Puntea lui Adam şi tot în Ceylon este Muntele lui Adam. Pe o stâncă a muntelui se vede imprimată o talpă, atribuită protostrămoşului. Herodot vede întruchiparea Paradisului în trei oraşe ridicate în trei oaze din Tărâmul Roşu, deşertul egiptean: Auasis, Canobos şi Cefiro. În oaza Auasis locuiau greci din insula Samos, scrie mai departe Herodot. Locaţiile acelor oaze nu se cunosc, probabil nisipul le-a acoperit demult. Filosoful Aristotel era încredinţat că în Rai se poate intra prin nişte locuri secrete aflate pe insulele greceşti Samos, Lesbos, Rodos şi Creta. Fiecare din aceste insule are celebritatea ei. În Lesbos se deschide peştera Antissa prin care se zice că trece râul subteran Lethe, apă ce mărgineşte Câmpiile Eleusine, lumea morţilor. La gura peşterii locuia Sapho, poetă şi preoteasă a zeului Apolo. În Odele lui Pindar stă scris că pe Rodos s-a consumat căsătoria dintre zeul soare Helios şi nimfa Rodos, eponimul insulei. Fiul lor Actis a creat astrologia i-a învăţat pe egipteni această ştiinţă. Creta este patria lui Zeus, divintatea supremă a grecilor vechi. Zeus s-ar fi născut într-o peşteră de pe muntele cretan Ida. Locuitorii primordiali ai Cretei au fost dactylii, în greacă dactylos înseamnă deget. Dactylii erau nişte pitici înalţi de câţiva centimetri. S-au găsit dactili mumificaţi, dar nu în Creta, ci în Mexic şi Chile. Credinţa în pitici este foarte înrădăcinată în Bretania. Piticii bretonilor, numiţi gnomi, au o şchiopă înălţime. Apăruse în Bretania anilor 1980 “Frontul de eliberare al gnomilor”, care cerea ca piticii să capete statutul de naţionalitate conlocuitoare. În Occident era moda să fie decorate grădinile cu statui de gips ce înfăţişau pitici. Militanţii frontului intrau prin grădini şi spărgeau statuile. Astfel, ziceau ei, în chip simbolic îi eliberau pe gnomi. În Cartea lui Iov din Biblie scrie: “Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni”. Autorul, preot Mihai Andrei Aldea, doctor în istorie, susţine că aceia care au croit cărările subterane despre care scrie în textul biblic, sunt piticii. Cu tot respectul faţă de autor, afirm că textul nu pare a se referi neapărat la pitici. Se poate referi la uriaşii care se zice că ar fi ctitorit palate sub pământ şi ar fi săpat tunele ori la vreun popor misterios de nepământeni, dacă avem în vedere sintagma “popor străin”, adică nu-i din lumea noastră. Legendele românilor, arată părintele Aldea, spun că piticii trăiesc sub pământ, prin codri adânci ori prin stâncării şi că adesea sunt vecini cu uriaşii, adică împart cam acelaşi areal. Când eram copil ideea piticilor subpământeni se păstra distorsionat la Ghidigeni, satul meu natal. Se zicea că sub pământ au sălaş omuleţi negri care ies noaptea prin găuri şi mănâncă florile din grădină. Piticii stăpânesc magia şi pot călători pe Celălalt Tărâm, în ceea ce noi numim o lume paralelă. Biblia interzice magia şi de aceea în vremurile dincoace magii pitici au ajuns să fie confundaţi cu nişte drăcuşori. De aici a persistat în satele tutovene credinţa că acei drăcuşori păzesc comori bletemate. Locul unde-i îngropată comoara e trădat de lumina pălpăitoare ca o limbă de foc ce se vede în noapte. Cine îşi însuşeşte fără drept comoara cade în robia diavolului ori plăteşte cu viaţa cuiva drag. Piticii ştiau ierburile de leac, erau meşteri fierari ori aveau mori pe râuri, sus în creierul munţilor. Spuneam că piticii au fost confundaţi de creştini cu drăcuşorii şi iată că de aici aveam hidronimul Cascadei Moara Dracilor din Munţii Latoriţei, estul Transilvaniei. Bătrânii piticilor erau înţelepţi, iar oamenii le căutau sfatul, zice folclorul, citat de părintele Aldea. Bunicul meu de la Ciocani ne spunea nouă copiilor că noaptea vine la el un pitic şi stau de vorbă. Râdea de noi bunicul, dar o făcea gândindu-se la o tradiţie din copilăria lui, tradiţie pe care o apucase cu puţin înainte să se stingă. Marian Rotaru

Leave a Comment